Păpușa de hîrtie

Spre deosebire de celelalte romane pe care Ismail Kadare le semnează, acesta – intitulat Păpușa, apărut în 2018 la editura Humanitas în traducerea remarcabilă a lui Marius Dobrescu – păstrează atât nota autobiograficului, cât și numele reale ale protagoniștilor care populează spațiul autoreferențial. De altfel, volumul debutează cu întoarcerea autorului în Albania în momentul în care află că mama sa este pe patul de moarte. Întregul discurs din paginile romanului este recuperatoriu – pe de o parte a relației cu mama sa, iar pe de altă parte a propriei sale ființe. De această dată Kadare oferă publicului un roman scurt și dens, adesea traversat de nostalgie, cu o forță impresionantă de construcție a personajelor. De departe, se detașează personajul principal asupra căruia autorul se apleacă – mama, personaj pe alocuri misterios, ermetic și zugrăvit în tușe mari de nuanțe difuze.

Nu tandrețea este sentimentul principal atunci când își decupează mama de restul protagoniștilor din carte, nu duioșia sau iubirea primează, ci mai degrabă interogația, analiza fiului,  încercarea de a da o posibilă explicație, de a căuta unele certitudini. Intrigarea este atitudinea persistentă a lui Kadare în raport cu mama sa:  „De timpuriu am înțeles că mama mea, mai mult decât mamele din poezii, părea un soi de imagine, de contur din care nu putea să iasă.” (p.8)

Păpușa – cum o numește Kadare pe mama sa – este o ființă stranie de la început, dar care nu și-a problematizat condiția. Păpușa este o femeie firavă, care trăiește rătăcită într-o casă imensă și într-o  solitudine apăsătoare. „Mi se părea că descoperisem încă de atunci ceva ce ar fi putut părea un soi de păpușă -strigoi, un amestec de răceală, de paloare de ghips, de enigmă ca măștile teatrului japonez.” (p.28)  Este o ființă cu care fiul său nu a avut niciodată o relație limpede, care nu era în stare să își arate sentimentele nici de iubire, nici de ură, nici de empatie și despre care acesta insinuează subtil printre rânduri că maturizarea ei a intrat într-o linie de stagnare încă de la 17 ani, odată cu căsătoria.

Dacă se petrec sau nu în mintea ei senzații care să o asedieze, scriitorul nu lasă să se întrevadă acest lucru, iar cuvintele ce dau glas trăirilor sunt laconice și evazive. Poate doar sintagma „mă înghite casa” să fi concentrat întreaga tristețe a femeii incapabile să își declame altfel sentimentele. Să nu facem abstracție totuși de faptul că avem în față un personaj literar, o plăsmuire a unei ființe și de fiecare dată grila aplicată este propria viziune a scriitorului asupra femeii, este ea văzută de el.

Păpușa este un personaj cu o viață intelectuală care nu comportă niciun fel de zbucium și cu un statut în cadrul familiei care nu îi conferă nici putere, nici posibilitatea de a controla și manipula situații și destine. Este aruncată într-o familie numeroasă și problematică: „Umăr la umăr, aspre, îmbrăcate în negru, cu ceștile de cafea în podul palmei sau puse pe pervazul ferestrei, cu priviri ce nu iertau nimic, ele îi urmăreau fiecare mișcare” (p.20.) Autorul nu ridică neapărat chestiunea nefericirii acestei femei, deși percepția care se transmite din paginile romanului este cea a unei nefericiri intense. Este, în fond – așa cum autorul spune în primele pagini – doar o păpușă de hârtie, dar o păpușă blândă.

Fiecare gest al ei scurtcircuitează parcă discursul cunoscut despre maternitate „Vag la început, apoi din ce în ce clar înțelegeam că (…) laptele, sânul, parfumul, căldura maternă – mie îmi era greu să le găsesc la ea.” (p.8) dar cu toate acestea rândurile despre ea comportă din partea fiului un soi de înțelegere, de absolvire „nu era vorba despre răceală. Dragostea ei era vădită de la o poștă. Și grija. Problema se afla în altă parte, cum mi-am dat seama mai apoi, avea de-a face cu stânjeneala ei de a le arăta, de a depăși un prag, ceea ce, după cum se vede, îi era imposibil.” (p.8) La un moment dat sunt descrise și micile ei momente evazioniste în care  pur și simplu privește ca spectator la mundanul pestriț și elegant. ”Păpușa” este portretul unui om care nu a ars, nici măcar latent, și care nu a avut nici posibilitatea strălucirii. A manifestat întotdeauna o atitudine inertă la spectacolul vieții și adesea o iritare difuză. Este sensibilă la politețe și la chestiuni de cochetărie (a altora desigur) – vezi episodul în care își dorește ca logodnică pentru fiul ei o domnișoară blondă și frivolă, care însă i se adresa cu  „doamnă” – și se teme de singurătate și de un posibil abandon din partea fiului devenit scriitor. Pe parcursul paginilor personajul acumulează ezitări,  izolări și nesiguranță și păstrează nealterat un chip de copilă.

Personajele romanului – exceptându-l pe autor – nu sunt neapărat animate de bucuria de a trăi, mai mult pare să fie chiar ultima lor preocupare, sunt măcinate mai degrabă de griji cotidiene, de detalii ale mundanului, de ritualuri albaneze (cum ar fi autoizolarea femeilor bătrâne în casă) și de bârfe ancestrale specifice orașului Gjirokastra. Sistemul politic în schimbare le alterează viața, nu și gândirea. Kadare se sustrage și pleacă din această capcană a închistării, reușește să ia distanță de această enclavă și să o analizeze cu detașare. Cu toate acestea Păpușa nu este un roman de idei, nu este despre complexe oedipiene, este în fond un roman de recuperare a unei relații, de înțelegere și de subtilă reverență ca ultim gest  în fața ființei stranii care i-a dat viață.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *