Dincolo de frig, lipsuri, delațiuni

Pentru cine nu e familiarizat cu memorialistica, menționez că nu e facil să îți așterni amintirile într-o formulă literară și succintă. Exercițiul acesta de depănare, de amintire, implică de regulă multe constante, a căror  pondere se inserează în doze diferite în scrisul autorului. Pe de o parte, dificultate  rezidă în riscul contaminării cu amintiri mai târzii, cu clișee preluate aposteriori din viața de adult, cu episoade povestite de contemporani și preluate ad litteram ca inserându-se firesc într-un parcurs propriu. Pe de altă parte, este o provocare a memoriei nu tocmai ușoară de a așeza într-o devenire logică un fir de viață. Și, nu în ultimul rând, ar trebui – în mod normal – într-o autobiografie, să existe și o demonstrație a coerenței, a acurateții faptelor povestite. Se pare însă – deși se prezintă ca un volum oarecum atipic pentru publicul familiarizat cu producțiile sale din domeniul istoriografiei și al imaginarului – că această nouă apariție a lui Lucian Boia  – Cum am trecut prin comunism, Primul sfert de veac, Humanitas, 2018 –  întrunește într-o manieră elegantă toate aceste unghiuri de analiză. Dintr-o anumită perspectivă, volumul menționat pare a veni salutar în completarea unuia publicat cu ceva ani în urmă (Istoriile mele, Humanitas, 2012), concretizat într-un dialog savuros cu Eugen Stancu pe marginea unei tematici de comun acord.

Este, într-un fel, o introducere și o deschidere către înțelegerea anumitor tipare de gândire pe care istoricul le dezvoltă și le problematizează mai târziu în contextul studiilor sale – ideea punerii sub semnul întrebării a utopiei comuniste, cu toată recuzita ei absurdă (frig, lipsuri, delațiune etc), cea a toleranței, a supraviețuirii, a rezistenței la înregimentare și a creării unei identități aparte și a unui imaginar propriu într-o lume populată de tipare de  gândire diferită, a meritocrației și nu în ultimul rând a alterității. Este, într-adevăr, așa cum menționează și în titlu, o trecere, o parcurgere și nu o trăire propriu-zisă.

Lucian Boia se prezintă mai degrabă ca un ins neinteresat mai degrabă de proiecte colective, la unison, un pasionat care își urmează parcursul și vocația într-o manieră proprie. De altfel, autorul chiar menționează în contextul paginilor că era interesat de istoria sa și nu de ceea ce se preda în instituțiile de învățământ comuniste. Discursul livrat în școală este pus sub semnul întrebării încă de timpuriu, se prezintă ca fiind un selectiv familiarizat cu enciclopediile Larousse și cu un tip de literatură de deschidere occidentală. Altfel spus, volumul propune în sine o eschivă elegantă față de tot ceea ce propune comunismul – în măsura în care este cu putință. „Important pentru formarea mea e că niciodată n-am fost supus unui program coercitiv. Nimeni din familie nu s-a gândit vreodată să mă modeleze într-un fel sau altul, cu orice preț. Până la urmă, am făcut cam ce-am vrut pe lumea asta.”

Cartea debutează cu un exercițiu genealogic – în fond, descendența și copilăria sunt matrici care își pun amprenta în mod evident pe parcursul devenirii unui om – și se termină cu includerea, fără voia sa, firește, în rândurile partidului omniprezent. Nu lipsesc din această evocare imaginile unui București aflat între două falii istorice, cu un cartier al copilăriei (Cotroceni, teribil afectat de bombardamentul american din 1944) situat în proximitatea Palatului Regal populat de clasa de mijloc a perioadei interbelice în toată splendoarea ei, imaginea mamei (Fulvia Morandi) și a unui bunic (Corneliu) cu simpatii liberale – reprezentând în fond această supraviețuire a eleganței și erudiției unei lumi peste care comunismul a încercat să treacă cu tăvălugul său uniformizant și impasibil la valori autentice. De asemenea paginile mai includ detalii legate de casa din Câmpulung – loc al vacanțelor și reper definitoriu pentru devenirea sa ca istoric prin existența mansardei ticsită cu lucruri de la 1900, un spațiu fermecat, care îl introducea în anii adolescenței într-o altă lume. Tot în șirul amintirilor sunt prezente și episoadele din manualele comuniste politizate (lecții de genul Când voi fi pionier, Copilăria lui Lenin, Ce este colectivul?) tocmai pentru ca viitorii oameni noi ai comunismului să se familiarizeze de timpuriu cu clișeele ideologice. De asemenea, autorul dă câteva detalii legate și despre de Institutul stenografic Boia, înființat de părinții săi în 1941, una dintre puținele școli de acest gen din București.

Firește, ca în orice autobiografie asistăm și la recuperarea unor fragmente pline de candoare din jurnalele copilăriei, momentele de inițiere religioasă pe lângă parohul bisericii catolice din Câmpulung, secvențele de intrare în rândurile pionierilor și mai târziu în UTM (Uniunea Tineretului Muncitoresc), cărțile și teatrele copilăriei, jocurile de atunci, profesorii care l-au marcat, pasiunea pentru poezia lui Eminescu și admirația pentru pictură și, nu în ultimul rând, admiterea la Facultatea de istorie și opțiunea pentru postul de preparator al facultății după absolvire. Nu lipsesc nici detaliile referitoare la tarele comunismului: frigul și raționalizarea lemnelor, alimentele de pe cartelă, nesiguranța vieții, defilările și manifestațiile omagiale, prezența securității, munca patriotică și, firește, momentul din anii de facultate în care „partidul mă dorea” – afirmă autorul. „N-a fost o alegere ușoară. Pe de o parte, în sinea mea, respingeam comunismul în toate manifestările lui. Pe de altă parte, eram conștient că trăiesc în comunism ( și aveam toate „șansele” să mai trăiesc mult și bine). Voiam să am o carieră universitară, care depindea în bună măsură de atitudinea mea politică. Am lăsat, într-un fel, ca lucrurile să meargă de la sine. Speram, în sinea mea, că nu mă vor accepta în cele din urmă, dat fiind că aveam un fost deținut politic în familie.”

În concluzie, un volum binevenit, autobiografic, un parcurs al primului sfert de veac – cum afirmă autorul – un joc charmant cu trecutul, o provocare memorialistică și, nu în ultimul rând, o sustragere elegantă, în condițiile posibile,  la oferta ternă și obtuză a totalitarismului.

notă: acest text a fost publicat, în premieră, în revista ORIZONT, numărul din luna iulie.