Problemele de etimologie fiind lămurite relativ recent (vezi materialul cu titlul Nostalgia caesarică), să vedem totuși ce se mai întâmplă în sfera marilor (cu adevărat) conducători, doi-trei (unul face echilibru între ceilalți doi) cum e mai bine pentru popoare și lume, adică a celor caesarici pe bună dreptate, numiți cu maliție prostească de presa de (aproape) peste tot fie țar, fie împărat și, mai cu seamă, dictator, după cum am mai arătat evident fără pretenția de a schimba ceva. Stupizenia nu poate fi schimbată, ci doar semnalată.
Spre a nu genera confuzii, specific faptul că nu am în vedere sau intenție regalitatea, atât de detestată de romani pe bună dreptate și anihilată cu succes în 509 a. Chr., urmată de republică și apoi de grandiosul Imperiu. Dar, despre raportul dintre „regalitatea” de camarilă, clică adică, (cel puțin suspectă și unde nu mai există rege… ) și grandoarea imperială, cu altă ocazie.
Cu o satisfacție demnă de cauze mai bine înțelese, s-a făcut mult tam-tam legat de declarațiile contradictorii ale președintelui transatlantic din care rezulta că ba se întâlnește cu coreeanul, ba contramandează; un joc diplomatic în fapt menit să îi lase în pace până la întâlnirea propriu-zisă, dacă se poate imagina așa ceva, adică cei doi să fie lăsați să-și vadă de treabă. Oricum, în asemenea situații presa nu face decât rău prin comentarii menite să discrediteze cele două personalități. Merită citată afirmația postului nostru național, de stat adică (că toate sunt naționale), în prezentarea sosirii președintelui coreean la Singapore: „după sosirea pe aeroport, coloana coreeană de mașini negre cu geamuri fumurii a pornit către…”. Sincer scriind încă nu am văzut niciodată o coloană oficială, indiferent de țară și regim, cu mașini viu colorate – să zicem roz – și geamuri pictate, mai ales că nu cred că cei doi se pregăteau pentru marșul diversității, fiind, în principiu heterosexuali. Probabil o reminiscență a prezentării marșului exhibării diverse din capitala noastră. De altfel, același post comenta ușor ironic unele afirmații ale americanului, dar așa, cât e permis pentru căței, că de nu, pleacă scutul.
Mai aflăm pe un ton îngrijorat că întâlnirea americano-coreeană i-a costat pe singaporezi 15 milioane de dolari (la orele prânzului), pentru ca spre seară suma să crească la 20 de milioane. E clar că în fapt nu știe nimeni din afară cât a costat reuniunea celor doi; apoi îngrijorarea e nejustificată fie și pentru că e greu de suspicionat măcar, darămite de crezut, că media a plătit ceva (dimpotrivă); în fine, a crede că pentru nivelul economic al Statului gazdă 15 sau 20 de milioane de dolari reprezintă ceva semnificativ, înseamnă a avea gândire pigmee pornită dintr-un cerebel mărunt. Mai curând aș crede că își vor recupera „investiția” înzecit.
De fapt ceea ce nu se înțelege, pe de o parte, iar pe de alta nici nu se dorește, este că un conducător caesaric are răspunderea pe care o avea un imperator roman față de toată întinderea Imperiului. Și acela era aproape mereu criticat (până nu-și pierdea răbdarea), indiferent de inițiative care apoi se dovedeau benefice tuturor cetățenilor imperiali. Împărați precum Traianus, Vespasianus urmat de fiul său Titus, dar și alții au suportat criticile răutăcioase ale concetățenilor mai mult sau mai puțin civili, probând o toleranță demnă de tot respectul; așa cum fac și caesaricii zilelor noastre. Să stai și să pleci urechile la răutățile gratuite sau absconse ca scop ale presei și ale adversarilor, înseamnă că nu ai ce căuta în poziția pe care o deții, fiind nevoit să-ți pierzi vremea cu răspunsul la întrebări și reproșuri ca într-un jalnic reality show.
Rolul marelui conducător caesaric este acela de asigura un climat de dictat al toleranței, adică de a veghea ca toleranța să fie egală pentru toți, nu doar pentru cei care își clamează zilnic, oră de oră drepturile, considerând că o piață sau un traseu le aparține doar lor, deținătorilor adevărului. Cum acest lucru nu poate fi obținut decât coercitiv, e evidentă necesitatea a ceea ce îmi permit să numesc, cu răspundere, dictatul toleranței. Căci toleranța generală sau absolută e sinonimă cu haosul.
În sensul celor propuse mai sus, dau un exemplu: împăratul Teodosius, aflând că creștinii – probabil în procesul de afirmare a milei și bunătății lor care vor deveni definitorii, la îndemnul episcopului local – incendiaseră o sinagogă în răsărit, le ordonă să reconstruiască lăcașul distrus în flăcări; episcopul, marele Ambrosius, adevărat arhitect al puterii bisericești pe baze laice însă, supărat, îi scrie lui Teodosius reproșându-i că nu e de partea creștinilor și întrebându-l veninos cum poate să le ia apărarea evreilor??? când el trebuie să îi apere doar pe creștini, orice ar fi. Răspunsul imperial a fost pe măsura unui adevărat imperator și rămâne un exemplu de ceea ce trebuie să fie și azi dictatul toleranței: împăratul trebuie să fie garantul libertății tuturor, pentru că el e împăratul tuturor cetățenilor, nu doar al creștinilor. O anume parșivitate a prea inteligentului episcop e evidentă când îi spune împăratului „nu este lucru împărătesc a tăgădui libertatea cuvântului”; dar lupta pentru putere impune totuși limite ale toleranței… , deci o toleranță dictatorială, de care dă dovadă și ierarhul creștin.
De fapt la toată această voită stare similară jocului de-a hoții-polițaii, hoții și vardiștii în altă variantă, a contribuit enorm și confuzia voită dintre dictator și tiran, ca altele în care sunt implicați doi termeni, unul latin, altul grecesc. Dacă în privința tiraniei nu există dubii și nu au existat vreodată, termenul latin a suferit denaturări, regretabile cu atât mai mult cu cât sensurile inițiale trimit la o funcție pe cât de măreață, pe atât de ingrată în Roma antică.
De când cu îndrăzneala democratică a ultimilor peste 25 de ani, dictator a devenit unul din cele mai cunoscute neologisme ale românei; fie amintește de ovaționatul și apoi împușcatul președinte al Țării, fie trezește democratice și furibunde resentimente față de vreun disperat care vrea ordine și curățenie, neavând însă cu cine să le… implementeze (alt cuvânt la modă dar dificil de … împlinit, ca să mă exprim mai românește, din aceeași rădăcină; latină, evident). Și în acest caz, reacția (post)modernă nu are nimic cu realitatea istorico-lingvistică, ci mai curând cu excitările intelectualist-civile.
În vremuri de criză statală, Senatul roman alegea un magistrat de rang superior în funcția de dictator (substantivul derivă de la verbul dictare – a impune, acesta la rândul său un frecventativ al lui dicere – a zice, moștenit în română). Subliniez: era ales pe o perioadă de 6 (șase) luni, fără dreptul de a mai fi reales vreodată în această funcție (un singur caz notoriu l-a reprezentat Cincinnatus, reales, deși era octogenar deja, tocmai pentru modul exemplar cum soluționase problemele cu mulți ani înainte; delegația senatorială care venise să-i anunțe excepționalul mandat, l-a găsit arându-și câmpul, de unde și expresia aratrum Cincinnati (plugul lui Cincinnatus) ca evocare a demnității … dictatorului. Să fie oare întâmplător faptul că în țara noului spirit al Romei imperiale se află orașul Cincinnati, numit după asociația militară care-l cinstea pe romanul Cincinnatus? Nu cred în asemenea coincidențe. Dimpotrivă.
Dictatorul roman investit de Senat și implicit de popor (SPQR, adică Senatus populusque Romanus) putea apela la varii proceduri pentru a ordona și salva statul, existând convingerea generală că Ordo este elementul esențial și nu flecăreala democratică în for, cel puțin în situații de criză. Spre deosebire însă de varianta homunculilor dictatoriali contemporani nouă, deci nu nostalgicii caesarici, cel ales de Senatul roman, după ce își îndeplinea funcția, adică după șase luni, era cercetat de o comisie (cu adevărat) senatorială și, oricât de benefică le-ar fi fost statului și poporului dictatura, dacă se constatau abuzuri ( iată alt termen care ne romanizează în continuare nu doar lingvistic…), urma condamnarea la… sinucidere. Încă o dovadă că și dictatorul trebuia să-și măsoare toleranța, atât cât era necesar.
Revenind în contemporaneitate, trebuie spus că dictatorul de tip caesaric este în fapt un conducător ales de popor și care, conștient de îndatoririle sale pe timp de patru sau cinci sau șase ani, nu dorește să fie gura spartă a politicianismului ieftin pentru presă, ci un ordonator al lumii în virtutea unei puteri reale.
Desigur că și la nivelul celor mici ar trebui să funcționeze un dictat al toleranței, măcar ca o formă de grijă față de cetățeanul de rând. Adică, toleranța în cazul criminalilor și al violatorilor, spre pildă, să se oprească în sala de judecată și nu să fie rodul putred al expertizei psihiatrice; atunci când un minor își ucide bunica cu lovituri de cuțit, încercările penibile de a da o explicație aproape mântuitoare, reprezintă moartea dictatului toleranței și triumful ticăloșiei democratice. Aici trebuie să intervină dictatorul tolerant.
Dar, așa cum putem observa, tolerantul dictator caesaric, oricum le face, nu e agreat; dimpotrivă, fără a se ține cont de faptul că e totuși ales democratic, i se impută o serie de nimicuri prezentate hiperbolic: cum îi bate vântul prin păr, cum face baie la copcă, cum vorbește la congresul partidului fiind reales (probabil) pe viață și altele; noroc că sunt trei lideri esențiali pentru întreaga lume, nu doar pentru sine; ca atare, părul se poate pieptăna, copca îngheață la loc sau se topește până la primăvară, iar congresul se încheie cu rezultatul prestabilit spre binele tuturor, adică al omenirii.
Ce discută între ei caesaricii, fie și cu dictatorii mai mărunți, rămâne oricum o taină pe care și dacă am descifra-o fie și prin a toate(ne)știutoarea presă democratică, tot nu ne-ar folosi la nimic; eventual protestașii de profesie ar mai organiza câteva demonstrații cu celulare, fără a fi clar dacă o fac pentru că au aflat ceva, sau, mai sigur, pentru că nu știu nimic.
Cert este că nu e ușor să fii conducător caesaric având conștiința poziției tale; revenind la convorbirile decisive, să-i dăm dreptate invocatului episcop milanez care, desigur din proprie experiență, ne asigură că „vreau să fiu mai degrabă nesuferit decât nefolositor și josnic” (vezi Scrisoarea XL a lui Ambrosius către „prea bunul principe și prea fericitul împărat Theodosie August”).
Și unde, dacă nu în artă, este surprinsă cel mai bine dimensiunea dictatului toleranței, în forma cea mai elegantă posibilă; într-o remarcabilă montare salzburgheză a operei mozartiene La clemenza di Tito, personajul imperial este prezentat într-un preambul, printre altele ca doritor de ordine, pace, prietenie, toate însă, cum e și firesc, sub un „dictat al toleranței”; căci totuși e imperator, conducătorul lumii de atunci; plin de înțelegere, Titus constată însă că nu e… înțeles nici de apropiați;( poporul pare totuși să-i fie mai aproape); vrea să o ia de soție pe sora prietenului său, dar nu e bine căci ea e îndrăgostită de altul; renunță; vrea să o ia de soție pe Vitelia, pretendentă și ea la tron dar de ea e îndrăgostit prietenul lui în așa măsură că acceptă să-l ucidă pe Împărat, pe Titus, care are o problemă de comunicare cu aleasa . Complotul e descoperit și prin vigilența secretarului imperial care însă pică în dizgrație pentru că Titus îi grațiază pe toți, la propriu și la figurat căci îi sunt prieteni(?), deci chiar grati. Abia acum Titus devine bun pentru toți, după ce și-a impus dictatul toleranței, adică iertarea pentru toți. În operă e mirabil, în realitate ar fi totuși nesăbuință din partea caesaricilor. Și probabil tot nu ar fi buni.
Bun cunoscător al stării dictatorial-imperiale, ca admirator al lui Iosif II, Mozart folosește admirabil textul lui Mazzola, lăsându-ne pentru eternitate explicația dureroasă a necesității toleranței dictatoriale: „ce-mi rămâne dacă pierd orele de fericire ocrotindu-i pe oprimați și recompensându-mi prietenii?” Și, pentru că e aproape de pierdere, constată lucid că de la înălțimea responsabilității sale „tot restul e tortură și servitute”. O confesiune care poate schimba optica. Mai ales când e făcută convingător Del piu sublime soglio. E drept că pentru asta îți trebuie un Mozart, nu o hoardă de circumstanțiali.
Dar, dacă tot nu știm ce sporovăiesc cei mari spre binele lumii, decât dubioasele fantezii media, să ne mulțumim cu aria lui Titus.
Dacă tot sunt trei cezarici care contează, propun trei interpretări, fie și pentru a constata că problema e aceeași, ne varietur.
