Catherine Cusset – una dintre cele mai talentate și premiate scriitoare din spațiul francez – nu este deloc străină de România, iar pasiunea autoarei pentru țara noastră este evidențiată chiar de la debut – La blouse roumaine (1990), roman care pleacă de la povestea de dragoste cu soțul său, un român stabilit în Statele Unite ale Americii. Ulterior, îi sunt traduse la noi romanele Le problème avec Jane (Problema lui Jane, 2008) și Un brillant avenir (Un viitor strălucit 2010) – carte care are, de asemenea, mai multe legături cu România. Mai mult decât atât, și câteva dintre personajele care traversează L’autre qu’on adorait (cea mai recentă traducere în românește din C. Cusset) au legături cu spațiul românesc (printre altele, este acolo un personaj, Ana, dar o poetă dizidentă în care cititorul o recunoaște realtiv ușor pe Nina Cassian plus alte câteva referințe).
Tradus cu titlul Celălalt pe care-l adoram (Humanitas, 2017) acest recent roman semnat de Cusset (roman pentru care a obținut inclusiv Prix Goncourt – Le Choix Roumain) – reprezintă, pe de o parte, o radiografie a neputinței în fața vieții așa cum e aceasta (și aici intră în joc concepte precum predestinare, șansă, soartă, ajutor, succes, conjunctură) iar, pe de altă parte, un dar adus prieteniei, un mod de a eterniza, de a prezenta un om, un prieten, și anume, unul adorat. Romanul – o poveste densă și tulburătoare – e despre frustrare, dor, neputință, admirație și revoltă și nu în ultimul rând, așa cum afirma autoarea într-un interviu – grație personalității excepționale a prietenului sinucigaș, prieten în viața reală al autoarei – un act recuperator, de justiție.
Există în construcția romanului o lipsă decisivă de intrigă în sensul unui moment ”T” declanșator; cartea se construiește din fragmente de eșecuri și acumulează tensiune pe parcursul paginilor. De altfel, asistăm chiar de la debut la deznodământ (Thomas este găsit mort în apartamentul său), dar acest gen compozițional pe care autoarea îl propune nu afectează cu nimic drama propriu-zisă și nici creșterea ei în intensitate; dimpotrivă, incită și face din cititor un martor direct al poveștii. În plus, nararea la persoana a II a implică o co-participație din partea cititorului și fixează romanul în sfera autoficțiunii – concept care se circumscrie teoriei literare anilor 60 din spațiul francez – identificabilă ca gen (fenomen) în măsura în care autoarea pretinde că este naratoarea (în calitatea sa de fostă iubită) iar ficțiunea se amestecă oarecum indistinct cu biografia personajului într-un dozaj fin de act artistic și verosimil.
Cu controlate alunecări deconstructiviste și psihanalitice, autoarea oferă o pseudo-realitate, deși povestea sună „adevărat” și, dacă îmi este îngăduit să afirm, „verificabil” până la un punct. De altfel, asistăm pe parcurs la anumite imersiuni ale naratoarei în viața protagonistului, la o empatizare cu acesta în anumite momente, însă toate acestea sunt acte care nu au rolul de a deturna în sine parcursul și disoluția personajului principal și nu anulează sub nicio formă iminenta prăbușire a acestuia. „Într-o după-amiază de noiembrie (…) îmi dezvălui ceva ce nu ai mai spus nimănui: uneori cazi pradă unor accese de depresie în timpul cărora vezi lumea prin lentila unui pesimism absolut”.
Desigur, dincolo de acest elan autoficțional, există și detașarea autoarei față de povestea în sine, impusă de calitatea ei de scriitoare, care o obligă adesea la procedeul relatării propriu-zise și la expunerea faptelor petrecute. O prietenie intensă, complice și sinceră îi unește pe cei doi, deși el este în fond un fost iubit ( îi împărtășește chiar dezamăgirile –„Zâmbești și mă îmbrățișezi tandru, și tu te simți bine împreună cu mine, noi doi avem același gen de ironie, aceeași energie”).
Personajul principal, Thomas Bulot, este un tânăr literat, un bon viveur pasionat de cinematografie și muzică, un rafinat cunoscător al lui Proust (pe care îl admiră „pentru intuiția lui fundamentală: adevărata viață rezidă în fragmentele de timp care scapă timpului”), care alege calea Americii și a unei cariere universitare. El excelează, este magnific, este din start extras din masa mare a mediocrității și, totuși, cu atât mai intensă este prăbușirea lui. Frumos, seducător, cult, deține toate datele pentru o eventuală devenire, pentru ceea ce, convențional, s-ar putea numi succes. Este excesiv, vehement, pasional în relațiile sale (Elisa – muziciana cu gâtul lung de lebădă și gură de Lolita, Ana – poeta fragilă cu aer de Jane Eyre, Olga – rusoaica cu ochii ca două despicături mongole, Nora – roșcata cu piele albă și nas acvilin) pe care nu ezită să le abandoneze când simte că acestea se consumă, se epuizează și nu îl mai pot provoca („sexual sunt un dominator”).
Prin background-ul său, personajul se simte dator să reușească, el poartă această presiune a succesului încă din copilărie (provenind dintr-o mamă ambițioasă și modestă, cu vise mari pentru fiul ei) însă, din păcate, nu va deveni niciodată un reper recunoscut al vreunei universități unde a ocupat posturi la catedră. Thomas este protagonistul unei povești care se desfășoară pendulând permanent între două continente, cu repere fixe în Paris, peisajul Normandiei, țărmul breton și New York, New Haven, Portland, Salt Lake City și, în final, Richmond. Un periplu incert într-o geografie deopotrivă reală și a sufletului, în căutarea unei stabilități, în ancorarea într-o realitate palpabilă și în recunoașterea pe care și-a dorit-o întotdeauna, dar, în același timp, un drum ce pare la început infatigabil. Impresionante și deloc întâmplătoare sunt episoadele călătoriilor sale în Bahamas, Sankt-Petersburg și Veneția (un Bahamas ploios și cenușiu, un Sankt-Petersburg neprimitor și oarecum barbar, o Veneție suspendată și apăsătoare, tulburătoare ca un semn al sfârșitului, descrisă în registrul lui Pierre Lhoti sau Thomas Mann).
Stilistic vorbind – și aici implicit pentru versiunea în limba română, este și meritul incontestabil al traducătorului Doru Mareș – iese în evidență, pe lângă alegerea persoanei a II a singular, și construcția paragrafelor (o înșiruire de două trei subordonate atributive și determinative urmate de o conclusivă scurtă, percutantă) ca o matrice ce se regăsește în pagini și care conferă o anumită ritmicitate romanului.
Abordarea depresiei nu este în niciun caz cu pretenții vindecătoare, cu veleitatea de a oferi o descifrarea absolută a fenomenului, iar Thomas este unul dintre acei mulți depresivi pentru care această dezordine își face simțită prezența. Este diagnosticat cu bipolaritate, iar crizele sale maniaco-depresive îl fac să oscileze între cheltuieli nebunești și iubiri incandescente. Familia rămâne neputincioasă, asistă la tot acest spectacol, prietenii se îndepărtează. La drept vorbind, speculând în afara textului, nimeni nu ar fi putut afirma că lipsa eșecului și exclusiv succesul și iubirea l-ar fi deturnat pe Thomas din calea propriei disoluții. Thomas încearcă să lupte cu depresia, o cunoaște, tulburarea nu îi este străină: „Descriind neantul încerci să îi oferi o existență anume, să-l ții la distanță, să-ți construiești defensiva”, însă se scufundă treptat și sigur într-o existență pe care nu o mai poate controla, care îl depășește. Se va sinucide la vârsta de 39 de ani.
Firește, subiectul în sine este actual, poate și de aici rezidă o parte din succesul romanului (deși Cusset nu este genul de autoare care să scrie după vreo rețetă verificată în timp), iar drama lui Thomas este una contemporană, recognoscibilă parțial în miile de sinucideri, puse pe seama eșecului, din rândul tinerilor.
Romanul este în fond un parcurs al căderii care înglobează în egală măsură neputința din partea lui Thomas de a se adapta, de a se reechilibra de fiecare dată în fața eșecului, o doză considerabilă de indiferență din partea unor apropiați și un cinism din partea sorții. Nici chiar cititorul nu-l poate recupera, îl poate doar observa și înțelege, „vidul care te-nghite ca un nisip mișcător”. Dincolo însă de orice semnificație literară și stilistică, există clar și un mesaj social. Un strigăt de conștientizare asupra bolii psihice, un îndemn către ajutor specializat. Anturajul unei persoane bipolare este direct implicat în viitoarele sale gesturi, pe care le poate potența sau, dimpotrivă, le poate anula într-o oarecare măsură.
Este romanul în sine un măreț și subtil marș funebru de la prima pagină? Este o tragedie? – probabil că da, în măsura în care moartea decide. Mirosul morții și al descompunerii însoțește cititorul, e acolo. De altfel, nu neapărat moartea este secretul, ascunsul, miza, pentru că este prezentă și dezgolită de la prima pagină. E un fel de joacă de-a timpul. Dar, pe de altă parte, romanul este și simbolul unui episod de viață concentrat, un cumul de căderi, înălțări, arderi, epuizări, ambiții, izolări. Dacă la Proust timpul nu era însă o sursă a degradării și a putut fi colonizat, lui Thomas nu i-a reușit, el a pierdut bătălia în timpul vieții. Titlul în sine este un vers al piesei Avec le temps (Léo Ferré), tot o viziune nemiloasă și oarecum cu sens de katharsis al acestuia. Proustienele fragmentele de timp care scapă timpului lui Thomas Bulon i-au scăpat cu desăvârșire.
Prin roman, eternizarea personajului (care abia post-mortem, câștigă timp, acel timp pe care și l-a dorit în timpul vieții), accesul său către universalitate având la bază acest dar al prieteniei este oarecum asigurat. Thomas Bulot trece dincolo, transcende și devine personaj. Cu siguranță, dat fiind apetitul său pentru strălucire – și speculând ideea realului din autoficțiune – Thomas ar adora romanul lui Catherine. Pentru că „oamenii au totuși o viață interioară” iar romanul în sine este dovada. O roman splendid care propune și un fel de biografie a unei vieți interioare – intense și problematice.
