Discursul public din ultimul sfert de secol a făcut din sistemul politic românesc interbelic un reper de eficiență și moralitate contrapunându-l epigonilor politicianiști ai democrației postdecembriste. S-a construit un mit al interbelicului luminos văzut ca o vârstă de aur a politicii românești ce a fost urmată de vârstele decadente ale dictaturii comuniste și ale interminabilei tranziții postcomuniste. Au existat și abordări ale peisajului politic interbelic ca un scenariu de factură maniheistă în care s-au confruntat forțele Binelui reprezentate de partidele democratice și de monarhie (până în 1930) și cele ale Răului reprezentate de extrema dreaptă cu toate epifaniile ei politice (LANC-ul lui A.C.Cuza, Legiunea și partidele ei, partidul lui Goga) cărora li s-a adăugat după 1930 camarila regală.
Cartea istoricului elvețian Oliver Jens Schmitt Corneliu Zelea Codreanu – Ascensiunea și căderea Căpitanului deconstruiește acest scenariu dualist propunând o analiză extrem de nuanțată a raporturilor de putere din România Mare și a evoluției acestora pe parcursul a două decenii. În centrul analizei stă figura lui Codreanu interconectată atât cu toate personajele politice importante cât și cu societatea românească surprinsă de analiza istoricului cu mare finețe în toate interstițiile sale: politice, economice, sociale, religioase. Pe fondul unei evoluții lente de la radicalismul și violența începuturilor carierei, la misticismul pasiv și detașat al ultimilor ani de viață, Corneliu Zelea Codreanu e portretizat extrem de viu și de convingător ca un produs politic și spiritual autohton, cu rădăcini puternice în background-ul românesc și nu ca un reprezentant de import al unui curent fascist paneuropean.
Peisajul politic în care se impune treptat figura carismatică a lui Codreanu e de un cenușiu din ce în ce mai întunecat cu cât avansăm spre anii fatidici de la sfârșitul deceniului al patrulea iar Legiunea și Căpitanul reprezintă doar unul dintre factorii ce se fac vinovați de această întunecare. Ea pare a fi produsă în viziunea autorului de acțiunile concertate ale unui tip de politician pe care O.J.Schmitt îl definește prin termenul livresc politicastru: “om politic lipsit de orizont, preocupat de interese meschine” (dex. Online). Avem deci de a face cu o întreagă constelație de politicaștri care produc o atmosferă politică dominată de corupție, intrigi, violență verbală (deseori fizică, mai ales în timpul campaniilor electorale), ipocrizie, populism, demonizarea adversarului, lipsă de viziune și proiect pe termen lung. Paradoxal, cel care pare să facă notă discordantă cu majoritatea este chiar Codreanu care a rămas consecvent obiectivului său de transformare morală a societății și de creare a omului nou, devenind, în ciuda notorietății publice, din ce în ce mai puțin înțeles deoarece viziunea sa nu mai coincidea cu potențialul revoluționar și social al mișcării ce se amplificase prin cooptarea muncitorilor și mai ales prin ascensiunea la vârful mișcării a unor elemente radicale și violente precum grupul din jurul lui Horia Sima.
În rest, politicianismul de conjunctură e dominant și erodează lent partide până atunci onorabile: PNL și PNȚ se scindează grație mai ales atacului concertat al lui Carol al-II-lea și al camarilei sale, câteva exemple de poziționări și atitudini fiind relevante: Gheorghe Tătărăscu e atras în camarilă în timp ce politicianul și istoricul Gheorghe Brătianu e filonazist, țărănistul Mihalache e simpatizant al fascismului italian în timp ce Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voievod deși nu agreează antisemitismul și violența acțiunilor legionare, admiră naționalismul, intransigența și devotamentul lui Codreanu. Biserica, Armata, intelectualii au căzut pradă forței de atracție a ideilor legionare ce au rezonat cu o criză profundă a societății aflată în căutarea identității și a reperelor morale, o societate condusă de o clasă politică eminamente oportunistă: în această țară, în care intriga domnește pretutindeni, circulă zvonurile cele mai contradictorii, dar se simte cum plutește în aer o neliniște reală(op.citată, pag.167).
“Neliniștii reale” a societății românești interbelice autorul îi identifică resorturi adânci în religiozitatea îndelung reprimată și eliberată în anii „minunii de la Maglavit” dar și în nemulțumirea profundă a țăranilor și muncitorilor confruntați cu efectele crizelor economice și cu incapacitatea cronică a elitelor politice de a genera prosperitate și stabilitate. Frustrările sociale au găsit în Legiune receptacolul perfect care a hrănit mult timp speranța unei schimbări de paradigmă politică în vederea unei purificări etnice și morale. De aici și marele ei succes în epocă, în ciuda episoadelor violente girate inițial chiar de Codreanu, scăpate de sub control în ultimii lui ani, culminând cu alunecarea într-o spirală a violenței în perioada Sima.
Este remarcabilă în cartea lui O.J.Schmitt reușita istoricului de a surprinde, pornind de la figura lui Codreanu ce are rol de oglindă, chipul unui corp politic ce pare a fi funcționat haotic, impredictibil: pretutindeni avem conspirații, aranjamente de culise, comportamente politice voluntariste, o neîncredere generală și o lipsă de consens uimitoare pentru o țară care își trăise în 1918 un neașteptat moment de triumf și se lansa în interbelic sub auspicii favorabile. Dictatura comunistă pare a fi înghețat pentru un timp aceste comportamente politice atavice ce au erupt după 1989 spre uimirea generală care ia act de constanța lor. O.J.Schmitt speculează cu îndrăzneală menținerea unor reminiscențe ale proiectului legionar și camuflarea lor în național-comunismul lui Nicolae Ceaușescu: omul nou, cultul personalității, ruptura față de URSS.
Ascensiunea Căpitanuluie o lucrare ce va deveni categoric una de referință pentru cercetarea fenomenului legionar și un reper de profesionalism și acribie pentru înțelegerea interbelicului românesc în morfologia sa profundă. E o carte-diagnostic pentru o epocă tulbure care e departe de a fi un etalon de virtuți politice. În același timp, cartea ne poate duce spre concluzia că acest filon tradiționalist, utopic și mesianic pe care Legiunea l-a exploatat constant în societatea românească n-a dispărut, el îmbrăcând astăzi noi forme, mai discrete dar nu mai puțin autentice: credința în miracole, reticența față de nou și străin, fascinația pentru modele politice paternalist-autoritare, încercări de reconfigurare a unor relații sociale de tip piramidal, specifice evului mediu, încercări de uniformizare a societății în tiparele unei nebuloase familii tradiționale.
Peste toate aceste vicii perene, sentimentul acut al invaziei politicaștrilor de modă nouă, veleitari și oportuniști, face atât de actuală-din nefericire- fascinanta frescă a interbelicului românesc pe care a reușit-o Oliver Jens Schmitt într-o bună și fecundă tradiție a ochiului străin care vede obiectiv și scrie fără patos naționalist.
Stimate domnule Gabriel, va mulțumesc pentru comentarii. Aveți dreptate ! „Cheia” raționamentului meu este ultraconservatoare, fără a fi descendentul uneia din familiile nobiliare perdante postbelic. Faptele s-au petrecut diametral opus. Ca atare, interbelicul a fost… întunecat, iar „luminița de la capătul tunelului” întârzie să apară. O așteptăm, răbdători, citind cu interes eseurile si recenziile domnului Mihai Els, ale celorlalți autori minunați Lapunkt, si vizionând piesa „Perfectul compus” a noii „rising star” a dramaturgiei franceze și române , Alexandra Badea. Cu respect, Dușan Crstici
Stimate domnule Crstici, totusi Romania era o monarhie constitutionala si pentru ca tratatul semnat de Carol I cu cele doua imperii sa aiba valoare juridica, ar fi trebuit ratificat de parlament, lucru care nu s-a intamplat. Intrebarea este daca ar fi fost posibila Romania Mare, daca se ratifica si respecta acel tratat si se intra in razboi de partea puterilor centrale. Problema secularizarii averilor manastirilor: in ce mod ar fi fost benefic pentru tara, daca 30% din pamantul agricol ar fi ramas in posesia unor lacase de cult, din care unele de la muntele Athos? Exproprierea de dupa primul razboi mondial s-a facut mai ales din Domeniile Coroanei ai ale statului, dar si din marile proprietati arendate. Proprietarii au primit renta si despagubiri. A fost o reforma necesara, care a dus la proges in lumea rurala. Din pacate timpul a fost prea scurt pentru a se vedea rezultatele, a venit comunismul…..
Felicitări! O dată in plus, pentru faptul ca sunt foarte legat sufletește de Turnu Măgurele, orașul in care am locuit, muncind din greu, cu toată daruirea necesară in degringolada(nota de plata, momentul adevărului) anilor premergători eliberării din decembrie ’89. Recenzia dumneavoastră este atât de bine scrisă, încât induce teama posibilei dezamăgiri după citirea cărții. Există rădăcini adânc înfipte in secolul 19 ce fac explicabilă întunecimea interbelica. Le voi enumera succint: arderea Arhondologiei in 1848, unde în ciuda termenului grecesc, figurau toate familiile nobiliare române, nu doar cele fanariote, asasinarea lui Barbu Catargiu, exproprierea pământurilor mănăstirești, de fapt, donațiile familiilor cu numele arse patriotic, odată cu Regulamentele Organice, molestarea publică , stradală , a lui Lascăr Catargiu, nerespectarea augustei semnături a Regelui Carol l, de alianță cu cele două imperii germane, debutul noului stat postbelic, continuat interbelic ,cu exproprierea in continuare a acelorași familii nobiliare, ostracizate si politic pentru filogermanism, in tandem cu votul universal masculin(Sofia Nădejde, strănepoata cronicarului Neculce, nu a fost ascultata). Ca atare tânărul stat interbelic a sucombat spre nenorocirea generala ,postbelic ,cu explicitul acord al negustorilor de sclavi din piața persană din 1943, posibil pe muzica celebrului Albert Ketelbey din străvechiul centru industrial Birmingham. Cu mulțumiri si mult respect, Dușan Crstici