Modelul ieronimian sau De ce suntem aici?

Nu voi începe prin a vă ține o savantă și implicit oțioasă expunere despre cauzele care au făcut din Eusebius Hieronymus o coloană esențială a culturii europene moderne; dintre cei care s-au ocupat convingător de aceasta, îl amintesc doar pe Ernst Robert Curtius; nu voi spune nici că a fost sfânt sau fericit, pentru că în marea cultură căreia îi aparține, asemenea apelative nu au nici un înțeles; sau, probabil, am putea vorbi despre „Sfântul culturii europene”?, așa, encomiastic, dar asta nu mai schimbă nimic…

Intrând in medias res, să începem cu retragerea în deșert. Convins că profunda cultură pe care o deținea, clasică și implicit păgână (alta nici nu putea fi la data aceea), îl va face puternic și în deșert, dar și ușor scârbit de atmosfera din Roma, tânărul Hieronymus – să-l numim Ieronim de acum – decide să se retragă în solitudinea  pustiei din Orientul Apropiat, cum numim noi azi zona, rămânând însă tot în Imperiu.

I-au trebuit însă doar trei ani cărturarului spre a constata că și marea cultură îți dă putere doar în mijlocul oamenilor, a societății, căci un bun roman – cum era Ieronim, având conștiința Imperiului – nu putea gândi altfel decât în calitate de civis  Romanus. De  aici prima lecție a modelului ieronimian, după care așa-zișii eremiți culturali sunt doar expresii sterpe ale culturii; meditând în sine, o fac doar pentru sine, fără a-i ști nimeni; sunt, pe undeva, ca și sculptura antică, de care știm din încântătoarele Nopți ale lui Aulus Gellius, sau de la Strabon, sau Pausanias, că a existat vreodată, fără să o fi văzut aproape nimeni, pierdută undeva, demult. Tot de aici implicit și lecția ieronimiană conform căreia clasicistul trebuie să fie în mijlocul comunității, pentru că el deține esența culturii, indiferent de epocă.

Clasicistul, profesorul de latină nu trebuie să fie supusul nimănui. Visul lui Ieronim în deșert exprimă în fapt independența clasicistului: Dumnezeu, care le știe și le vede pe toate, supărat pe faptul că tânărul eremit citea (aproape) doar păgâni, îl convoacă într-o noapte – de vreme ce totul are tentă onirică – sus, foarte Sus. Cutremurat de spaimă, Ieronim se vede în fața Atotputernicului care îl dojenește ceva mai mult decât Patern, de față cu toate mărimile celeste, reproșându-i persistența în a-i parcurge cu plăcere pe scriitorii necredincioși în loc să se dezică definitiv de ei. Ieronim se apără cu teamă și sfială, declarându-se  Christianus. Deja aici e o  mică și încântătoare „erezie” a clasicistului, firească până la urmă, căci el crede  că poate înșela vigilența divină; Atoateștiutorul însă îi replică pe un ton sever: Ciceronianus es, non Christianus! (Ești de-al lui Cicero, nu al lui Christos!). Și astfel avem o primă pildă a independenței clasicistului de odinioară, chiar față de Divinitate pe care a servit-o exemplar. Să fim  fideli, dar niciodată supuși.

Deci noi suntem aici și nu în deșert și pentru că trebuie să întreținem „făcliile latine”, după cum spune poetul nostru, român adică; ceea ce presupune însă o luptă. Întors în strălucitoarea Romă, Ieronim are de luptat cu cei pe care fără menajamente îi numește „măgari bipezi și avortoni”; exact categoriile (in)umane cu care continuăm și noi azi lupta în Dacia Felix. Este rostul nostru hic et nunc, în Arad. În felul său și această urbs  și-a dat tributul pentru studiul clasicismului antic.

Erau în perioada interbelică doi frați în Aradul Nou, frații Blédy, unul teolog romano-catolic, celălalt, Lajos, ajuns după studii clujene, ilustru  profesor de latină la celebrul Liceu Piarist din Timișoara. Prin anii 40  către 50, în ajunul Crăciunului, a descins la Liceu o haită de tineri descreierați care au cerut să fie duși în bibliotecă; desigur nu pentru studiu, ci ca să arunce în curte toate cărțile vechi de latină și greacă, printre care și incunabule (povesteau foștii elevi că biblioteca era ca un muzeu); la urmă, pentru a desăvârși operațiunea, i-au aplicat câteva lovituri profesorului de latină care voia să-ți apere comorile, iar apoi au plecat („dacă te atingi de ele în curte, ne întoarcem”, încheie șeful comandoului). Înfricoșat, tânărul clasicist o căută pe fosta colegă de la Cluj, refugiată la Timișoara, sugerându-i să caute noaptea prin zăpadă (căci în bunătatea lui Moșul, neștiutor însă de clasicism, adusese pe înserat și neaua); ceva s-a putut salva prin curajul tinerei pe atunci clasicista Maria Pârlog, viitor decan al Filologiei din Timișoara. Iar peste ani și ani s-a născut o proză pe care am intitulat-o Horațiu sub nămeți, probând poate viețuirea clasicilor și sub severitatea neamicală a zăpezii. Profesorul arădean a fost un martir al studiului latinității, precum iluștrii canonici români uniți cu Roma, în frunte cu cardinalul Iuliu Hossu. Și lor trebuie să le aducem gratitudinea noastră pentru ceea ce facem azi și să nu-i uităm. Și prin aceasta s-ar putea spune că suntem niște coloane ale societății, indiferent de epocă. Spre a nu trezi posibile suspiciuni, vă declar că nu sunt unit, nu sunt dezbinat, deci pledoaria mea nu e nicidecum propagandă;  eventual de propaganda fide.

Suntem deci aici pentru a mai șlefui o coloană clasică,  pentru a-i verifica pe discipoli în ce măsură stăpânesc tehnica ieșirii din deșert, a impunerii prin cunoștințe temeinice. Ei trebuie să înțeleagă – și sunt convins că o fac – că știința lor mai altfel, este pro bono, dar nu pur și simplu, ci societatis; să nu instruim în nici un caz elitiști – cum din păcate încearcă ifosul intelectual uneori – pentru că devin sterpi; precum scriitorul care afirmă că nu-l interesează dacă e citit sau nu; minte cu nerușinare, precum cel care la orice întâlnire cu lectorii, mărturisește, extaziat de propria-i persoană însă, „vă iubesc pe toți…”.

Suntem aici, la Arad de data aceasta, pentru că încă existăm anual – și nu olimpic, adică o dată la patru ani, cum și-ar dori unii, sau nici atât – și prin grija unor persoane  rarissimae aves (specie în curs de dispariție dar neocrotită de lege)  care merită laudele și aprecierea noastră. Atât locale, cât și, aproape incredibil, din ministerul cu nume veșnic schimbat.

Dar, să revenim la modelul pe care l-am ales, la cărturarul din Betleem, constatând că, după întoarcerea la Roma, a fost supus unor șicane neîntrerupte, indiferent cine era în fruntea Statului și a Bisericii care, la vremea aceea formau deja un cuplu imbatabil în stăpânirea puterii absolute. Șicanările nu difereau prea mult de cele contemporane nouă și de care avem noi parte; dacă azi se și ne  întreabă unii din amintita categorie a „măgarilor bipezi și avortonilor”, la ce e bună latina (la bișnițărit idei politice sau culturale cert NU!, deși altfel am fi conduși dacă unii ar răsfoi un Tacitus, un Livius, et multi alii, sau cine știe, poate mai pervers, dar cert mai inteligent),  pe Ieronim îl luau la rost cei care, deși nu știau nici greacă, nici ebraică, criticau traducerile lui; că gloria li se urcă la cap unora în mod surprinzător (nu vă dau exemple contemporane căci ar trebui să umplu un volumen cât mila, dar nu creștină ci lung cât cea romană.) o dovedește faptul că printre critici se afla și marele Augustinus căruia însă Ieronim îi răspunde direct exprimându-și mirarea căci viitorul episcop hipponens nu cunoștea decât latina. Și apoi, dincolo de actul tălmăcirii, Ieronim a avut un condei pe care  Augustin l-ar fi putut egala eventual într-o altă existență. Parcurgeți epistolele ieronimiene și vă veți convinge. Oricum, Augustin aparține de la un moment dat și politicului, iar când acesta încearcă să subjuge culturalul, nu să și-l alieze prin diverse momeli, rezultă ceea ce se întâmplă acum la noi în perspectiva alegerilor de la Uniunea Scriitorilor; USR este excavată, că săpată e puțin spus, de … USR partidul, care însă după cum acționează ar trebui să fie prescurtarea de al Uniunea Scopiți România! Să lăsăm însă sordidul politic, în ciuda faptului că, dacă poetul e muritor (George Lesnea), versul său rămâne etern  prin conținut:„Partidul e-n toate”.

Rostirea adevărului  îl costă însă pe emitent.

Constatând că masculinitatea lasă de dorit în privința subtilității culturale, Ieronim și-a alcătuit la Roma un cerc de nobile și studioase doamne printre care Paula, Fabiola, Marcela și alte câteva. Evident că și atunci (deși era deja un semn al perfidiei creștine…) un bărbat cu una-două femei era aproape de acceptat – personal am fost ospețit zilele acestea prin Arad de două doamne clasiciste – dar cu vreo șapte-opt devenea subiect de combatere moralizatoare, mai direct spus – bârfă. Cărturarul clasicist a rezistat însă, fiind chiar urmat în Betleem de unele dintre doamne, devenite coautoare ale lucrării culturale ieronimiene. Personal sunt mândru de doamnele care ne înconjoară la acest concurs național ce probează prin impecabila desfășurare că în spatele unui lucru bine făcut se află femei puternice, ieronimiene le-aș numi.

Dar, oricât am fi de conștienți de puterea pe care ne-o conferă prezența aici și acum, hic et nunc, să nu uităm iarăși învățătura lui Ieronim; constanța, insistența generează uneori dușmănie, maliție.

În anume circumstanțe, spune cărturarul din proprie experiență, „dușmanii mai ușor pot fi învinși decât convinși” (Dialog împotriva luciferienilor). Ca atare, dacă nu suntem întotdeauna convingători, căci nu-i așa, pentru a fi înțeleși (inter legere a lega lucrurile între ele) circumstanțialii trebuie să aibă  intelect, deci capacitatea de a lega, să ne străduim să fim învingători. Și pentru asta suntem aici.

Conferință prezentată în ziua de 5 aprilie 2018 în Aula Universității Aurel Vlaicu, în calitate de președinte de onoare al Olimpiadei de Limbi Clasice – Limba latină și Limba Greacă Veche, etapa națională, desfășurată în Arad, 3 – 5 aprilie.