Istoria armenilor este povestea măririi și decăderii unui popor și a unei civilizații care, în ultimii ani, stă să renască. Diversele invazii precum cea mongolă sau mai recentele ocupații otomană și sovietică au deturnat evoluția unei societăți care părea destinată unei istorii strălucite. Azi Armenia se luptă să își depășească limitele impuse de istorie și geografie.
Mitologia și realitățile istorice fac casă bună în ceea ce privește începuturile civilizației armene. Muntele Ararat, locul unde s-a oprit corabia lui Noe în scrierile biblice, aparține mitologiei universale la fel de mult ca celei armene. Yafet, unul dintre fiii lui Noe, ar fi fost chiar strămoșul mitic al armenilor. Dacă mitologia se prezintă ca una exemplară, nici istoria armenilor nu se lasă mai prejos. În secolele VI-V înainte de Hristos primul stat armean era deja menționat în inscripțiile persane ale regelui Darius, precum și de către istoricii greci Hekataios din Milet și Xenofon. În secolul I înainte de Hristos, Armenia devenise deja o putere regională, un stat tampon între Roma și imperiul part.
Odată cu consolidarea imperiului roman Armenia antică intră în vizorul Romei. Mai multe campanii de cucerire sunt purtate de către generalii sau împărații romani în secole I-II după Hristos. Traian, după ce cucerise Dacia, și-a propus, și, a și reușit, să cucerească Armenia. Numai că dorința împăratului roman de a transforma Armenia în provincie romană nu s-a soldat cu succesul așteptat, armenii opunându-se cu forța acestui deziderat imperial. Mare parte a Armeniei antice va deveni însă provincie romană în timpul lui Dioclețian (284-305) adoptând și creștinismul în anul 301 conform mitologiei naționale armene.
Istoria statului armean antic se încheie la sfârșitul secolului IV după Hristos când teritoriul său este împărțit între bizantini și perși. Armenii nu au acceptat însă capriciile istoriei și s-au răzvrătit constant reușind să fondeze, chiar dacă de cele mai multe ori efemer, diverse state armenești pe teritoriul Armeniei mari antice. Statul bagratid de la Ani dăinuie mai bine de două secole, la fel și regatul Vaspurakan. Invaziile mongole și turcice vor pune însă capăt micilor regate armene. Totuși, istoria consemnează chiar și în secolele XI-XIV existența unui stat armean semi-independent, organizat însă într-un perimetru diferit de cel al Armeniei mari antice, Armenia Ciliciană.
Otomanii au fost cei care au dat lovitura de grație statelor armene. Între secolele XIV-XVIII armenii precum și teritoriul locuit de ei în Antichitate întră sub dominația otomană din care vor ieși doar ca să intre sub cea sovietică în 1920. Dacă dominația otomană a reprezentat un regres în termeni statali și etnici, ea a fost în același timp un mijloc de dezvoltare și emancipare pentru anumite familii armene care vor juca un rol important în dezvoltarea culturii și păstrarea identității naționale. Cei mai mulți armeni din imperiul otoman vor fi meșteșugari sau țărani supuși turcomanilor în Asia Mică, alții însă au devenit comercianți, dar și arhitecți, bijutieri, diplomați. Până în 1853, bancherii otomani proveneau exclusiv din familii armene.
Grație acestor familii bogate și influente, în jurul anului 1700, la Constantinopol și în alte centre ale imperiului otoman precum și la Veneția se dezvoltă școli de cultură armene. Pe insula San Lazzaro funcționează după 1717 o mănăstire devenită Academia Armeană, care adăpostește și azi un patrimoniu cultural de renume mondial. Școli armene se dezvoltă și la Padova, Viena, Paris, îndeosebi în secolul al-XIX-lea. Finanțate de armenii bogați din imperiul otoman, din Europa occidentală sau din India, ele contribuie la renașterea națională a armenilor.
În ciuda faptului că problema armeană e recunoscută ca parte a chestiunii orientale după pacea de la San Stefano (1878), armenii nu vor reuși să obțină independența mult visată decât mult mai târziu și pentru o perioadă extrem de scurtă, de numai 2 ani (1918-1920). Crearea statelor naționale, și ideologia națională în sine, nu a fost de bun augur pentru armeni. Sunt expulzați din diversele teritorii pe care le ocupau, în principal din imperiul otoman, care, sub regimul Junilor Turci, îi supune unui adevărat genocid. Armenii sunt obligați să părăsească pământurile ancestrale din fostul imperiu otoman pentru a obține, în cele din urmă, din ”bunăvoința” rușilor, doar un mic teritoriu muntos în jurul lacului Sevan, care va deveni în 1918 republica armeană tansformată în 1920 în Republica Socialistă Sovietică Armeană. Sovieticii, în dorința lor de a distruge vechile națiuni și a crea state hibride anti-naționale, multi-etnice, pluri-linvistice au practicat nu atât schimburile de populații, ci mai ales transferul de teritorii. Astfel, Armenia primește inițial Nagorno-Karabagh, o regiune locuită majoritar de armeni, care, ulterior, îi este acordată Azerbaidjanului de către Stalin, fapt istoric care va întreține un conflict, uneori cald, alteori rece, până azi[1]. Odată cu destrămarea imperiului sovietic, pe 24 august 1990, Armenia își declară independența (recunoscută însă oficial în decembrie 1991 după dizolvarea URSS) după secole de migrații și ocupații străine care au avut un impact decisiv asupra teritoriului, nației, limbii și culturii armene.
Limba armeană, una dintre limbile care dețin propriul lor alfabet, este o limbă indo-europeană apărută în forma scrisă în secolul V după Hristos. Armeana clasică numită grabar(adică limba scrisă) a fost limba culturii și bisericii armene până în secolul XVIII când limba populară se impune din ce în ce mai mult și la nivelul elitelor. Apărută în secolele XII-XIV, armeana medie este vorbită de popor și reprezintă baza limbii armene moderne care se dezvoltă literar în secolul al XIX-lea. Mai bine de 40 de cărți sunt tipărite în secolul al XIX-lea în limba modernă deja diferențiată între armeana occidentală și cea orientală. Limba armeană occidentală s-a format sub influența Academiei armene de la Veneția a congregației Michitariste, iar cea orientală sub influența Moscovei. Deși vocabularul diferă destul de mult, armenii care vorbesc sau scriu în cele două variante ale limbii se înțeleg cu ușurință.
Cultura armeană poartă și ea pecetea dată de originalitatea limbii și complexitatea istoriei. Crearea alfabetului armean de către Mesrop Maștoțh între 392-406 după Hristos a dus nu numai la apariția traducerilor din greacă, latină, aramaică, și ulterior franceză, turcă etc., traduceri cu caracter religios, ci și la primele scrieri originale, inițial cu caracter religios, încă din secolul al V-lea. Secolele IX-XI sunt marcate de apariția unor epopei și romane istorice privitoare la eroii populari și trecutul armenilor. Deja în secolul X, Grigor Narekațhi compune poemul liric Cartea plângerilor, sau Narek, cum este cunoscut în popor, o capodoperă a literaturii armene medievale. Secolul XVIII înregistrează existența trubadurilor armeni, dar și punerea literaturii în slujba renașterii naționale. Spiritul național domină literatura, arta și cultura armeană în secolul al-XIX-lea.
Nu numai literatura contribuie la unicitatea culturii armene, ci și arhitectura, arta, muzica, precum și sistemul educativ. De altfel, în apropiere de Erevan a fost fondată în 1284 prima universitate extra-europeană (Universitatea de la Gladzor). Bisericile armenești, crucile în piatră și sculpturile de pe fațadele bisericilor, precum și miniaturiile, tapiseriile, celebrele covoare armenești stau mărturie spiritului creator original armean[2].
Spiritul creator armean s-a remarcat nu numai în spațiul armenesc, ci și în diaspora. Armenii răspândiți în toate colțurile lumii au jucat un rol important în dezvoltarea culturii armene, dar au contribuit și la dezvoltarea cunoșterii, artei, literaturii, educației în țările de adopție. Cazul românesc este relevant în acest sens. Spiru Haret, Garabet Ibrăileanu, Dan Barbilian/Ion Barbu, Theodor Aman, Virgil Madgearu, Ana Aslan, pentru a-i menționa doar pe câțiva dintre românii cu origini armenești, sunt dovada vie a spiritului creator, adaptabil și generos al armenilor.
[1]Tigran Grigorian, Istoria și cultura poporului armean, Eitura Științifică, București, 1993, p. 47-150.
