Surprinzătoare carte cea intitulată Imperativele lui Ionesco. Politicile culturale , apărută la editura Ratio &Revelatio.
Și surprinzătoare autoare Rosette C. Lamont, care o semnează.
Este un nume despre care, pe tot parcursul lecturii, simți nevoia să știi mai mult, dar cum nu găsești nimic despre el, pe obișnuită pagină 2, conținând date despre autor și scrierile lui și nici pe internet, rămâi „sur ta soif”, ca să parafrazez una dintre piesele lui Ionesco La soif et la faim, analizată însistent în paginile cărții.
Faptul că editura include lucrarea în colecția ACADEMICA, structura și aparatul l cărții, ne fac să deducem că este vorba de o universitară, care a predat la University of Michigan, pesemne mulți ani, opera dramaturgului care a revoluționat la jumătatea secolului trecut teatrul. Mai departe nu e greu de dedus că Rosette C. Lamont e de origine franceză și chiar am găsit o unică informație privind anii între care a trăit (1927-2012), cea mai mare parte a lor, în Statele Unite, mai mult decât probabil, ca „om cu valize” și ea, ca mai tot omul secolului Holocaustului și al Gulagului.
Prea puțin despre o autoare atât de interesantă, ceea ce e regretabil, la fel cum regretabil, pentru destinul cărții care merită să ajungă la orice cititor, este că editorul a păstrat acest titlu prohibitiv. Fiindcă lucrarea cu pricina nu este doar o trecere în revistă exhaustivă a operei lui Ionesco: teatru, eseistică, notații de jurnal, confesiuni și interviuri, utilă unui student sau doctorand. Nu este nici doar o biografie, urmărind cu ajutorul operei, parcursul autorului între cele două patrii ale sale, a Mamei și a Tatălui, și concomitent, sursele acesteia, atât de inextricabil amestecate. În fine, nu e nici măcar o foarte inedită lectură în cheie politică a scrierilor autorului, care, dacă n-ar fi convingătoare, ar putea părea reducționistă, ci toate acestea la un loc. Anume o călătorie prin universul ionescian, numit de la început de autoare Ionescoland, în compania unui ghid înzestrat cu fervoare și dar de a povesti pasionant și frumos împletite, vieți și opere, sentimente și adversități, detalii biografice neștiute și urmele lor în piese și multe altele. La un scriitor care și-a început cariera „de scandal” cu un volum intitulat Nu în care elogia și desființa pe rând pe marii autori din „Țara Tatălui”, și și-a încheiat-o scriind din Franța o scrisoare deschisă lui Nicolae Ceaușescu în care-l invita să lase în pace poporul român și să vină în Franța, unde el, Ionesco, se oferă să-l ajute în găsirea unei slujbe pe potriva lui, această strânsă legătură între experiența reală și operă, nu e surprinzătoare. Este surprinzător doar felul cum detaliile mărunte ale vieții de zi cu zi devin în procesul alchimiei creatoare un gen nou, numit „farsă metafizică”, ori „caricatură politică”, ori „poznă suprarealistă”, ori comedie tragică, ori chiar „tragedie a limbajului”. Avem rareori ocazia să citim un universitar povestind atât de captivant și convingător subiectul unei piese de teatru, fie ea și din seria de „piese onirice”, ca pe o înșiruire de întâmplări reale, din viața unor personaje reale, iar punerea în scenă, ca pe o secvență de viață reală la care a avut privilegiul să asiste. Asta în condițiile în care autorul pe care-l discută ne previne (o previne, știm despre Rosette C. Lamont că l-a cunoscut pe Ionesco și i-a luat câteva interviuri, încă din anii 60), că sursele sale nu trebuie căutate în dramaturgie, ci… în circ, în cabaret și în filmele mute. Și-l citează: „Aparțin școlii de cabaret a teatrului. Strămoșii mei sunt Charlot, frații Marx, polițiștii de la studiourile Keystone, Buster Keaton, Stan și Bran și personajele din filmele de desene animate, Les Pieds Nickelés” (p.91) .
Ceea ce n-o împiedică să facă o din nou surprinzătoare comparație între teatrul lui Ionesco și cel al lui Havel, observând cât sunt ambele de hrănite din experiența individuală, biografică, de împotrivire la conformismul politic și ideologic caracteristice „secolului extremelor”, în care au trăit amândoi. Ambele dând propriei experiențe obișnuite, umane, de ființă măruntă, banală, vulnerabilă, hăituită, o dimensiunea profetică și semnificații cu adevărat decisive pentru o epocă.
O binevenită împrospătare a amintirilor despre ținutul Ionescoland și de ce nu, a dorinței de a-l revizita, această carte deloc scorțoasă, deloc asbconsă, deloc plicticoasă, cum sunt îndeobște discursurile profesorale, atât de nemilos demascate de însuși Ionesco în Lecția lui. Una dintre lecturile cele mai inspirate ale autoarei alături de cea dedicată pieselor: Rinocerii, Setea și Foamea, Regele moare, Noul Locatar, Scaunele… Și dintre cele mai convingătoare.
Am citit recenzia dumneavoastră cu sentimentul primirii unui cadou, întrucât, sunt și acum sub influența benefică a citirii, acum câteva zile, in Noul Ierusalim egeean , Saruna străveche a latinilor machedoni, respectiv a fraților care ne-au „fericit” metodic cu scrierea chirilica, a introducerii „Lexiconului negru”( scuze pentru lungimea frazei, dar, în timpul liber, încerc sa fac analiza sintactică a frazelor unice ale marelui Iorga). Mi-a plăcut mult recenzia dumneavoastră, doar că , nu pot trece ușor peste perioada de atașat cultural al guvernului Antonescu la Vichy. Același sentiment, mai acut, îl am pentru genialul chopenist elvetian, Alfred Cortot , maestrul unicului Dinu Lipatti, al treilea ” elev” al lui Chopin(Cortot, a fost elevul nimois-ului Emile Descombes, elevul lui Chopin), inclus cu funcție oficiala in același sinistru(nu fiindcă ar fi fost de stânga) guvern. Recunoștința mea pentru scrierile dumneavoastră atât de importante pentru noi toți, este absoluta. Cu deosebit respect Dușan Crstici