Sapiens împăratul către amicul Carminius Sobriatus, sănătate!
Amice Carminius, trec peste protocolarul exordiu epistolar, dorindu-ţi dintru început ca zeii să ţină viu darul cu care te-au însemnat; după noaptea petrecută în casa lui Publius Auratus (altminteri, un distins al cercului nostru imperial) am reuşit încă o dată să constat cât este de măreţ să fii dăruit cu graţia Camenelor, dar, în acelaşi timp, să-ţi păstrezi echilibrul pe aurita şi – cred eu – dificila cale de mijloc. Rememorând spectacolul nocturn abia încheiat, simt nevoia să-ţi comunic gândurile mele imediate, căci în tine, Carminius Sobriatus, îl văd pe rarisimul ce a reuşit – de la divinul Vergilius încoace – să îmbine nestăpânirea inspiraţiei cu măsura comportamentului.
Dar ce căutam eu, Sapiens, Părintele Imperiului, în casa lui Auratus, la orele cerului înstelat? Nu vreau să spun că aş fi adeptul cuminţeniei deprimante, căci orice om normal trebuie să aibă un grăunte de nebunie, ascuns sau la vedere; noaptea trecută însă am avut un bizar complex de inferioritate: mă simţeam ca un participant la cina din scrierea regretatului Arbitru al eleganţei (ce păcat că n-a ştiut unde să se oprească, fiind nevoit să-şi facă din propria-i moarte un spectacol, e drept, şi acela de un indiscutabil rafinament), doar că eroii lui mi se par acum infantili, prin micile lor perversităţi şi nebunii, în comparaţie cu realitatea înconjurătoare mie.
Vina ar trebui să o aşez pe frumoşii umeri ai împărătesei; invitaţia la cina dată de către distinsul şi generosul Auratus, pentru feluriţii artişti care concură la cenaclul stipendiat de el, îi era ei adresată şi nu mie, mai ales că mulţi sunt încă (aparent) nedumeriţi de moartea lui Lucius Serpiloquens. Pe de altă parte, împărăteasa îşi îndeplinea nobila misiune de Mamă a Patriei, pentru care merită cu prisosinţă laudele cetăţenilor noştri, ce nu contenesc să-şi exprime, cu fiecare ocazie, adânca lor veneraţie. Bunăvoinţa ei pentru năpăstuitele vieţii mă impresionează şi pe mine, oferindu-mi un model inegalabil de civism imperial. Iată, şi absenţa ei (în final, benefică mai ales pentru ea) de la evenimentul pe care ţi-l voi descrie, a fost cauzată de grija pe care o poartă orfelinatului de fete înfiinţat încă de divinul nostru Antoninus Pius. Consecvent nobilului exemplu, am ajutat-o şi eu pe Egregia să întemeieze un refugiu pentru prostituatele maltratate, în fond nişte dezmoştenite pe viaţă.
Dar să revin la petroniana serată închinată cu generozitate nevinovată creatorilor de frumos; m-a impresionat profund (căci restul m-a cam deprimat) casa lui Publius Auratus, căci nu este a unuia care străluceşte doar pe dinafară precum moneda calpă, ci a patricianului aurit şi lăuntric, în spirit. Nu-i mai călcasem pragul până acum, fiindcă nu-mi place să-i fac pe prieteni sau cunoscuţi să se simtă ca în senat sau la audienţă, în propriul domiciliu. Acum însă a trebuit s-o înlocuiesc pe Egregia. Casa a fost recent decorată de priceputul arhitect Silvius Maximus, un amic de demult, ale cărui preferinţe pentru detalii le-am recunoscut deja în vestibul, remarcabil prin frumosul mozaic ce-ţi urează bun venit.
Cunoşti, Carminius, cât sunt de punctual: exact la momentul iniţial al primei vigilii – lăsându-i de o parte pe însoţitori – îmi anunţam prezenţa, cu mâna pe ciocănelul porţii. M-a întâmpinat generosul Auratus în persoană, menţionând pe loc că nici nu se aştepta ca vreun conviv să fie mai punctual ca mine, după care mi-a prezentat noua decorare domestică, de care ţi-am amintit.
Pentru orice eventualitate, am păstrat în spatele meu un pretorian; mă întreb adesea dacă nu cumva orice împărat poartă un (virtual) pumnal înfipt în spate (sau poate e doar o obsesie cezarică); inutil, căci tocmai pretorianul poate fi mânuitorul pumnalului. L-am luat lângă mine, pentru siguranţa protocolară, pe Omnisciens, sclavul cu îndreptăţit cognomen, căci este nomenclatorul Egregiei, cunoscător a mii de persoane şi a tot atâtor nume purtate de ele. (Ştiu că împărăteasa îi va înmâna curând actul de eliberare.)
Afară se înserase, făcliile străzii şi cele din case mişcau deja umbrele, când au început să sosească oamenii de artă, creatorii de frumos, invitaţi de nevinovatul Publius Auratus. Cam gălăgioşi, unii dintre ei lăsau impresia că vin din cea mai apropiată tavernă, alţii, că sunt în căutarea ostentaţiei specifice omului prost crescut; am observat însă, bineînţeles, şi prezenţe decente, unele cunoscute mie.
În sinceritatea lui dezarmantă, deşi ospitalier, Publius a început prin a le spune direct convivilor că întârzierea lor nu are nimic inspirat, mai ales că împăratul a fost singurul punctual; că, mai jenant ar fi fost dacă împărăteasa onora invitaţia, deci o femeie ar fi aşteptat după ei; replica nu a întârziat din partea unui aflat deja la ora adevărului din vin: „Iubite Publius, noi trăim în afara timpului”. Iată, mi-am zis în barbă, o scuză perfectă pentru unul care – aflu discret de la Omnisciens – poartă şi predestinatul nume de Amens.
Deşi cadrul general nu suferea de lâncezeală, simţeam totuşi o anumită reţinere a celor prezenţi, peste care plutea parcă spectrul nesocotitului Serpiloquens. Pentru a înlătura orice suspiciuni, m-am ridicat (în acel moment s-a făcut o linişte rituală, semn că totuşi erau cu ochii pe mine) şi cu întreaga-mi sinceritate şi majestate imperială, le-am spus că lipseşte dintre ei un mare cuget, Lucius Serpiloquens; nefăcând faţă încercărilor la care l-au supus zeii, Lucius a fost victima sfătuitorilor malefici, rătăcind în chemarea puterii trecătoare şi pierzând căile eterne ale Muzelor; vă cer – le-am mai spus – să-i închinăm acum, chiar aici, o purificatoare fumigaţie apollinică.
Probabil mulţi se aşteptau la ceva îngrozitor din partea mea, căci, după încheierea oficiului sacru, s-a pornit ceea ce se anunţase – parcă mai discret însă – de la venirea convivilor. Trebuie să-ţi mai precizez, distinse Carminius Sobriatus, că, deşi artiştii – după cum am aflat acolo – trăiesc în afara timpului şi doar întru spirit, movilele de aperitive au dispărut cu o iuţeală amintind de nefastele invazii ale rozătoarelor, iar pântecoasele amfore deveniseră precum în atelierul unde s-au născut, adică goale, mai precis – golite.
Între timp, spre neplăcerea mea – imposibil de declarat însă – poetastrul Amens s-a tolănit în imediata mea vecinătate şi, uitând de bună seamă cine sunt, mă îndemna să iau şi ultimele firimituri, căci, spunea el, „bine e să mănânci când plăteşte altul”. Îl compătimeam tacit pe Auratus, văzând cum îşi risipeşte generozitatea, dar, pare-se, că nu numai cărţile, ci şi averile îşi au soarta lor.
La un moment dat s-a apropiat de vecinul Amens un homuncul plin de sine; prompt, Omnisciens mi-a spus că e un spirit critic, greu de definit, pentru că nu are nici un domeniu exact de referinţă; trăieşte comentând ceea ce fac alţii, deci un fel de căpuşă intelectuală (mi-am zis eu), gata însă de umilinţa felaţiei în faţa sau la spatele celor puternici. Îmbrăţişarea dintre Amens şi măruntul Scabidus (aşa susţine Omnisciens că se numeşte) a avut ceva libidinos, dar oricum nu i-am dat importanţă.
Între timp se aduceau munţi comestibili şi licori ameţitoare. Fără să vreau, am observat că Scabidus, cu o peroraţie aproape intransigentă la început, devenise tot mai liniştit, detaşându-se în dulcea-i ebrietate de Amens, mult mai flecar, dar la fel de inutil. Scabidus mângâia cu atâta eleganţă amfora de Falernum golită, încât îi bănuiam o anumită lubricitate sănătoasă, dar subtilul Omnisciens, parcă citindu-mi în cuget, mi-a şoptit: „Împărate Sapiens, nu e ceea ce îţi spune văzul; pe cât e de steril în spirit, pe atât şi în pat; e doar un pederast de rând, în nici un caz noul Antinous. Cât despre Amens, îşi trăieşte amorurile atât de intens în versuri şi pocale cu vin, încât, după consumarea actului poetic şi bahic, nu mai e nici bărbat, nici femeie”.
Interesanta descriere făcută de nomenclator a trebuit întreruptă din cauza unui conviv care, printre sughiţuri şi râgâieli, a anunţat venirea marelui filosof şi scriitor Aemilius Rabiosus (era pe la miezul nopţii). Ospitalierul Auratus l-a întâmpinat pe noul venit cu condescendenţa şi bunăvoinţa cerute de ingrata calitate de gazdă, în timp ce septuagenarul cugetător s-a remarcat din primul moment printr-o frondă de tinerel îmbătrânit în proaste deprinderi. Jocul copiilor de-a oamenii mari te distrează; când un bătrân face însă pe tinerelul neadaptat şi sfidător, te scârbeşte, căci ai în faţă – de bună seamă – un ticălos pervers.
A urmat vocea şoptită a lui Omnisciens, confirmându-mi presentimentele: Aemilius Rabiosus este prin definiţie obiectul – dar şi rezultatul – adulaţiei snoabe a unor literaţi de-ai noştri. A refuzat ostentativ să-mi fie prezentat, declarând în gura mare că nu recunoaşte pe nimeni şi că toţi îi sunt duşmani (cu o asemenea atitudine, nici nu e de mirare). Nomenclatorul Egregiei avea toate datele: bătrânul Aemilius plecase din Italia în tinereţe, pentru a se opri în cele din urmă în Gallia. Ca tânăr cugetător, se remarcase printr-o serie de teorii morbide despre disperare, sinucidere şi alte aberaţii spirituale, dar, judecând după senectutea pe care i-au dat-o prea îngăduitorii zei, trebuie să fie un ticălos similar autorilor de tratate despre binefacerile morţii. Am aflat apoi că s-a făcut cunoscut – după plecarea din Patrie – şi printr-o penibilă denigrare a tot ce era italic, a Eneazilor, din care (din păcate) se trage şi el; se pare că sângerosul meu predecesor nu l-a luat totuşi în seamă, considerându-l un mărunt escroc senil (impresie pe care mi-o trezeşte şi mie); cred că din nou am în faţă exemplul celui neîmplinit ce-şi ridică deficienţele homunculare la rang de doctrină. E dureroasă, dar şi scabroasă, imaginea bătrânului care, nemaiputând poseda nicicum o femeie, se dedă violului verbal.
Un grup de spirite alese l-a înconjurat pe marele conviv galez, exprimându-i fellicitări din cele mai hiperbolice. Între timp am simţit ceva greu căzându-mi pe umăr: era capul muzaic, în fapt mai mult bahic, al metaforicului Amens; lângă el, zăcea într-o perfectă nesimţire micul pederast Scabidus, spiritul critic, cu toga evident udă în zona falică. Omnisciens i-a aranjat apoi într-o frumoasă şi strategică îmbrăţişare, astfel încât să nu-mi mai fie tulburată urmărirea spectacolului.
Din grupul aleşilor s-a desprins un individ, între două vârste, care le-a cerut tuturor să tacă; (am aflat că e un critic notoriu, chiar exeget, pe nume Fellator Sugens). După ce l-a prezentat pe Rabiosus ca fiind unul din marile spirite neliniştite ale Imperiului, personificarea contradicţiilor geniale, Sugens l-a implorat – mai ceva ca pe zei – să ia cuvântul; a urmat peroraţia italicului renegat, pe cunoscutele-i teme. Spre sincera-mi satisfacţie, am observat persoane cărora li se citea lehamitea pe faţă şi care, mai discret sau mai ostentativ, părăseau încăperea. După o bună bucată de timp, spectacolul isteriei senile s-a încheiat în aplauzele unora şi sforăiturile altora.
Privind la convivi, am constatat că unii, despre care ştiam că sunt scriitori, gânditori de valoare, în sfârşit artişti notabili, stăteau însinguraţi în câte un colţ al încăperii, departe de grupul reboant al lui Fellator Sugens. Exprimându-mi discret nedumerirea, am fost lămurit din nou de acelaşi preţios Omnisciens: „Mă miră, iubite împărat, că ţi-ai făcut iluzii, probabil; şi în rândurile acestor presupuşi nemuritori, relaţiile sunt tot cele general umane; adică afirmarea nu depinde numai de geniu şi talent, ci – ca şi în cazul hienelor – de apartenenţa la o grupare regentă în care, oricum, nu prea conduc cei ce scriu sub imperiul divinei inspiraţii, ci alţii, precum Sugens, sau aceia care fac catalogarea în timp a scrierilor, numiţi tocmai de aceia istorici literari. Dacă priveşti atent, mărite Sapiens, vei observa în dreapta grupului de spirite alese un bărbat mai în vârstă, în jurul căruia roiesc mai mulţi scriitori, unii, ce-i drept, se clatină. Este marele Caius Philo Cadaverina, un atât de înverşunat admirator numai al gloriilor trecute, încât pe bună dreptate îşi merită şi cognomenul. Nu e deci de mirare că mulţi stau de o parte: cine nu intră sub incidenţa graţiei de grup, nu prea are şanse de afirmare”.
În timp ce aflam acestea, mă gândeam să procedez şi eu precum divinul Augustus, spre a-i ajuta pe cei virtual merituoşi, dar unde aş găsi un Maecenas sau un Messala Corvinus; sărmanul Auratus este plin de nobile intenţii, dar am senzaţia că averea lui se va dispersa între adăparea unor nulităţi precum Amens sau Scabidus şi alimentarea intereselor unor grupuri precum cel tutelat de Sugens şi Cadaverina, personalităţi categoric marcante, dar nu unice.
Către vigilia a treia, atmosfera era foarte încinsă (nu şi pentru cei care, culcaţi pe te miri unde, îşi visau viitoarea glorie artistică). Când nimeni nu se mai aştepta (adică la o oră mai curând de plecare, decât de sosire) a fost anunţată intrarea unei alte personalităţi din lumea literelor: Septimius Debilitatus. Aflu despre el că este un distins literat, dar că nefericitul cognomen i se potriveşte de un timp încoace, căci scrie tot felul de platitudini şi stupizenii care interesează cel mult propria-i persoană; mai mult chiar, pare să fie victima unui narcisism cronicizat, atâta doar că amoru-i de sine nu vine când priveşte în apă, ci când scrie şi se citeşte pe sine. Dar, îmi specifică Omnisciens, toate acestea nu au importanţă, căci face parte din grupul spiritelor alese în care funcţionează de minune vechiul nostru principiu „îţi dau ca să-mi dai”.
Privind spectacolul îmbrăţişărilor literare şi ascultându-l pe Omnisciens, ale cărui explicaţii confirmau ceea ce vedeam, am reuşit să-l înţeleg mai bine pe Lucillius în dorinţa-i de a-şi păstra singurătatea suverană.
Tocmai când mă întrebam oare ce făcuseră toţi aceştia în timpul cruntului meu predecesor, Omnisciens – căruia i-aş adăuga şi secundul cognomen de Omnisentiens – mi-a dat răspunsul, cu aceeaşi voce şoptită: „Ceea ce fac şi acum, căci erau tot ei, doar că nu-şi manifestau nemulţumirile, ci se supuneau exact cât trebuie. Poate tocmai nomenclatura, ce implică memorarea atâtor persoane şi personalităţi, m-a făcut să observ de-a lungul anilor că există o anumită categorie a cetăţenilor tuturor timpurilor, adică a celor ce se supun, nici mai mult, dar, în nici un caz, mai puţin decât trebuie. După ce trec perioadele coercitive, devin însă foarte intransigenţi, mai cu seamă când e vorba de gloria propriului grup, meritată sau nu; căci renumele, distinse Sapiens, nu e suficient să ţi-l faci, ci e absolut necesar să-ţi fie făcut conform vechiului principiu pe care mi-am permis să ţi-l amintesc.
Printre cei de faţă sunt indivizi ale căror scrieri – nici apollinice, nici dionisiace, ci mai curând soporifice – ar încăpea într-a zecea parte a unui volum, pe care aproape că n-ar trebui să-l desfăşori pentru a-i citi conţinutul; cu toate acestea, sunt consideraţi, dacă nu chiar regi ai stilului, măcar literaţi valoroşi, pentru că aşa s-a stabilit în grup. Observă-i, împărate, pe cei de lângă palmierul ornamental: ostentativ nu comunică cu ceilalţi; au totuşi meritul că se păstrează încă lucizi; sunt gramaticieni din Alexandria, care cercetează virtuţile limbii eline; uneori şi pe cele ale latinei, comunicându-ne într-un limbaj inutil sofisticat ceea ce Varro ne-a spus simplu şi clar. Nici unul dintre ei nu s-a remarcat prin ceva deosebit şi atât de util, încât să merite memorarea, dar, cum şi ei îşi cultivă propriul grup, fiecare trece drept un pisc exemplar, căci Alexandria nu poate da decât personalităţi.
Dar, nu-ţi mai spun nimic, împărate Sapiens, spre a nu te face să crezi că aş fi potrivnic cuiva. Ca nomenclator, trebuie să-i cunosc pe cât mai mulţi, fără a-i datora vreunuia ceva”.
Nemaiavând ce să-mi comunice, Omnisciens a intrat într-o binemeritată tăcere, fapt care m-a ajutat să mă concentrez asupra împrejurimii imediate. Abia acum am observat că vecinii mei, Amens şi Scabidus, erau în cu totul altă parte, încercând, pare-se fără succes, să intre în grup, elogiind ascuţimea critică a lui Fellator Sugens şi puterea de cuprindere literară a lui Philo Cadaverina.
Tocmai când mă întrebam cum putuseră atât de repede să îşi revină, Amens, pentru a mă contrazice – involuntar desigur –, a început să îşi deşerte oral pântecele direct pe toga marelui Philo, amintindu-mi de observaţia lui Seneca despre cei care „mănâncă pentru a voma”. Momentul l-am considerat oportun pentru plecare, mai ales că persoanele echilibrate erau deja în drum către casele lor.
Spre marea mea satisfacţie, am putut ieşi cu Omnisciens, fără a tulbura nici visele de mărire ale unora, nici discuţiile savante ale altora. Mi-am întâlnit pretorianul integru, în aceeaşi stare de luciditate.
Ca şi la venire, Publius Auratus era surâzător în vestibulul casei, mulţumindu-mi pentru participare şi scuzându-se pentru erorile unor convivi; m-a asigurat că voi fi invitat şi cu alte ocazii, căci prezenţa mea a contribuit la menţinerea unui spirit echilibrat şi distins, cu unele mici excepţii, desigur. Nu doream să-i risipesc entuziasmul, aşa că l-am felicitat pentru minunatul conviviu, exprimându-mi satisfacţia de a fi văzut la un loc atâtea valori prezente şi viitoare ale Imperiului.
Ajuns pe Palatin, am început, fără voie, să mă gândesc tot mai mult la regretatul Serpiloquens; de ce oare nu i-a ajuns lumea lui? Spre deosebire de mulţi dintre cei întâlniţi în noaptea aceasta, el era un adevărat literat şi un profund cugetător. Se vede că ieşirea din sine nu duce la nimic bun.
Dar cine ştie dacă nu cumva şi câte un Fellator, sau vreun Cadaverina, nu şi-ar dori părăsirea sinelui? Mai bine să nu fiu într-atât de neîncrezător.
Oricum – lăsându-i într-ale lor pe literaţi – parcă nu-mi dau dureri de cap precum alţii. Mă gândesc chiar acum, distinse Carminius Sobriatus, să-i sugerezi Egregiei organizarea unui asemenea conviviu pe Palatin. Aş privi însă totul din dosul unei draperii, căci ce poate fi mai incitant decât să-i urmăreşti, pas cu pas şi nevăzut, pe cei cărora în prealabil le-ai dat certitudinea deplinei libertăţi?
Amice Sobriatus, rămâi cu bine.
