Dialog Veronica Pavel Lerner – ANDREI VIERU, pianist, matematician, filosof
Ne-am intȋlnit la Bran, cu mulți ani în urmă, tu aveai 12 ani, eu eram adultă. Am avut cȋteva dialoguri pe băncuța din fața Casei de Creație și, deși era între noi o diferențăde vȋrstă semnificativă atunci, m-a atras profunzimea gȋndirii tale. Pe urmă te-am „pierdut din vedere” pȋnă când,ȋntâmplător, am dat din nou de tine, pianist, autor de cărți, filosof, matematician, pictor. Cȋnd ai început pianul și care a fost, pe scurt, evoluția ta muzicală?
Doi martori oculari aiaceleiași întîmplări n-o să depună niciodată mărturii identice. Cred că era la Sinaia, tu nu erai adultă, iar eu să tot fi avut 5 ani. Nu cred că vorbeam pe vremea aia, dar m-am întrebat decenii de-a rîndul: „cine să fi fost Veronica?” Am aflat de curînd, după vreo jumătate de secol.
Oficial, am început pianul pe la vreo 6 ani, dar cîtă muzică oi fi ascultat în burta mamei nu știu. În perioada copilăriei, evoluția mea muzicală, așa cum o văd acum, se rezumă la rezistența pe care o opuneam dorinței primilor mei dascăli (părinții se exclud) de a-mi impune soluții statistic confirmate, care mie însă nu mi se potriveau deloc.
Ce înțelegi prin „soluții statistic confirmate”? Game? Czerny? Hanon? Mă interesează, pentru că și eu i-am urȋt pe primii mei dascăli, dar Theodor Bălan, pe care l-am avut mai târziu, mi-a plăcut, avea un fel inteligent de a-mi explica. Ce-ți impuneau primii profesori?
Mă gîndeam la moduri standard de a pune probleme și de a le rezolva. De parcă toată lumea nu numai că ar gîndi la fel dar ar și arăta la fel, de aceeași înălțime, greutate, și așa mai departe… În general, arta nu se poate „preda”. Un profesor în adevăratul sens al cuvîntului n-ar trebui să se limiteze la a oferi soluții. Fiindcă vor apărea în experiența artistică viitoare a învățăcelului de azi mereu alte probleme, de un tip nou, ireductibil la genul de probleme despre care a apucat să-i vorbească profesoara. Am avut însă norocul să întîlnesc personalități care au reușit să mă facă să acord o anumită importanță atît unor principii generale cît și necesității de a nu le absolutiza. Mă gîndesc de exemplu la tata, care îmi spunea: important nu e să înveți „material” ci să înveți în general cum să înveți.
Dacă tot ai adus vorba de tatăl tău, te-aşȋntreba ȋnce măsură datorezi părinților deciziile pe care le-ai luat?
Nu am avut vreodată impresia că am luat vreo hotărîre în viață, cu excepția persoanei cu și a locului în care voiam să trăiesc. În tot restul vieții, m-am manifestat ca un om ale cărui decizii erau deja luate (dar care habar n-avea de ele, deși prin asta nu vreau să spun deloc că nu le-aș fi luat eu însumi). Singura hotărîre din tinerețe pe care o regret e aceea de a mă fi îndepărtat de matematică. Aici, cred că părinții mei — mai ales mama — au dat dovadă de iresponsabilitate.
Spune-mi ceva despre cărțile din casa ta. Ce lecturi te atrăgeau? Când ai început să prinzi gustul pentru filosofie?
Învățasem să citesc simultan în românește și în rusește pe la vreo 4 ani. Cînd eram copil nu citeam cărți de literatură. Încercasem să citesc, îmboldit de adulți, Trei mușchetari. După cîteva pagini, m-a apucat o plictiseală de neuitat și m-am lăsat păgubaș. Ceva mai tîrziu, am citit partea rusească a bibliotecii: Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Gogol, Turgheniev, Pușkin, Bulgakov dar și Thomas Mann, Hamsun, Shakespeare, romanticii germani (traducerile în rusește erau pe-atunci excelente). Lecturile mele în limba română erau ultraminoritare, dar nu lipsite de importanță: Între Legendele Olimpului (mitologia greacă adorată și cu desăvîrșire uitată),Don Quijote și Orbirea(de Elias Canetti), mi-ar fi greu să-mi aduc aminte de cărți citite în limba țării în care trăiam: Kafka, Huxley… În orele de liceu mă prinseseră citind pe furiș Sartre (Les chemins de la liberté), dar nu și Justine ou les malheurs de la vertu, care pe vremea aia mă interesa, firește, iar acum, tot firește, deloc — oricît ar vrea Foucault să ne convingă cît e de important Sade. Îmi jurasem că voi absolvi liceul fără să citesc vreo carte din „programa analitică”. Îmi spusesem că le voi citi cînd nu mă va mai obliga nimeni. Ca orice copil eram atras de literatura interzisă: Soljenițîn (care, literar, îmi displăcea, dar mă interesa din unghi politic), Siniavski, Daniel, Robert Conquest… În general am citit în ordine inversă. Citisem deja de-a fir a păr À la recherche du temps perdu cînd am catadicsit să citesc Roșu și negru ori Madame Bovary.
Dezgustul față de filozofie l-am prins cînd am început s-o citesc. Excepție fac, pentru mine, cîțiva filozofi care au introdus concepte noi și nu cuvinte.
Am citit pe nerăsuflate cartea ta „Elogiul Vanităţii” (Ed. Humanitas 2015). Ai scris-o ca pe un „răspuns posibil” dat propriilor tale ȋntrebări, sau ca „replică” la ideile altora?
Dorința care te poate apuca să dai o replică la ideile altora poate fi și ea un motor, recunosc. Fie pentru că le consideri greșite, fie pentru că le crezi corecte dar prea primitive, incomplete, nenuanțate. Aș fi însă tentat să spun că adevărata substanță a unei cărți se naște din suma răspunsurilor date întrebărilor proprii (la care se pot adăuga și întrebările rămase deocamdată fără răspuns). Totuși o carte, oricît de personală, oricît de originală ar fi, mi se pare că rămîne într-o anumită măsură o operă colectivă. Sigur, rămîne de văzut cîți cititori au curajul să se recunoască în calitate de coautori. Tuturor celor care te-au stîrnit prin prostiile pe care le-au spus pe teme care te interesau în timp ce scriai trebuie să le rămîi recunoscător pe vecie. Cu toate astea, cel mai important e să fii modest și să cauți compania mai ales a geniilor care spun prostii puține și de nivel înalt.
Ți-a plăcut şi matematica. Ai iubit-o din liceu? Când ai devenit conștient de legătura dintre muzică și matematică?
Matematica mi-a plăcut cu mult înainte de a fi fost dat la școală. Că la 5-6 ani rezolvam sisteme de ecuații (lineare) cu două necunoscute nu era în fond mare lucru. Ar fi fost însă de datoria părinților să găsească atunci pe cineva de la care să învăț toată algebra lineară dintr-un foc. Sigur că la început îți dai seama că notația muzicală e de tip cartezian: timpul pe orizontală, înălțimile sunetelor pe verticală. Cînd am devenit însă cu adevărat conștient? Cînd mi-am dat seama de dimensiunea lor estetică comună — de natura oarecum teatrală aș spune, în măsura în care temele muzicale și expresiile matematice au darul de a se travesti unele în altele și de a naștere la quiproquo-uri. Și, nu în ultimul rînd cînd mi-am dat seamă că, ȋn mod contrar credințelor răspîndite nu doar în țara în care trăiesc, muzica, matematica și gîndirea în general se folosesc de limbaje fără să fie de fapt legate de ele. Înțelesurile (conceptele) sunt de natură alingvistică, de unde și scepticismul meu față de ceea ce unii numesc inteligență artificială și care e de fapt doar memorie în cantitate excedentară și putere sporită de calcul.
Iată un interesant subiect de discuție. Așa este, limbajele matematicii și muzicii sunt diferite, dar gȋndirea umană le leagă. Sunt, prin formație, om de știință și frumusețea, eleganța și simplitatea unor soluții științifice, ȋn meseria de chimistă, m-au emoționat la fel de mult ca o operă de artă. Pe tine, pianistul, te-aș întreba: e posibil să-i explici unui elev cum să-l interpreteze pe Bach?
AV: Dacă ar fi să dau un răspuns pe scurt, atunci 1) încercînd să-l încurajez să pătrundă cît mai adînc în structura lucrării; 2) experimentînd.
Dacă e să dezvolt ce tocmai am spus, atunci ar trebui să încep prin a spune că crezul meu estetic e opus crezului meu politic. Așa cum cred că e și greșită și nocivă interpretarea trecutului istoric prin prisma prezentului, tot așa — sau nu chiar exact așa — cred că Bach trebuie „actualizat”. Acest cuvînt îmi face uneori greață, așa încît mă simt obligat să precizez că nu mă gîndesc de loc la a face dintr-o piesă de Bach o piesă de rap. Ci la faptul că pentru mine e imposibil să nu țin cont că între Bach și epoca în care trăim au mai lăsat urme pe pămînt și cîte un Mozart sau cîte un Beethoven. Bach e un profet, iar dorința unora de a face totală abstracție de latura lui profetică mi se pare un semn de sărăcie dogmatică. Unii cred de exemplu că a cînta Bach la pian (și pe deasupra folosind pedala) e o blasfemie. E ca și cum cineva le-ar pretinde matematicienilor să demonstreze teorema lui Fermat strict cu metodele cunoscute pe vremea lui Fermat.
Ca să mă încadrez cumva în analogia pe care o faci între muzică și matematică (sau, mai general, între artă și știință), compozitorul pune o problemă (sau, dacă preferi, emite o ipoteză) pe care interpretul o „rezolvă” (sau, dacă preferi, o „demonstrează”). Dar o rezolvă cu metodele vremii sale.
Sviatoslav Richter prefera ȋnregistrările „live”, Glenn Gould, pe cele ȋn studio, pe care apoi le reedita. Care ar fi preferinţa ta?
Să răspund, cum spun unii, „sincer” sau, cum spun alții, „cu toată modestia”? De fapt nu știu. Depinde de ce anume vrei cu o piesă. Într-un studio e mai mult loc pentru experiment. Iar pentru artă, experimentul e mai important decît publicul. Gould prezisese căderea în desuetudine aconcertului, fiindcă pentru el muzica e o artă a singurătății. Dar s-a întîmplat invers. În uitare sunt pe cale să se scufunde înregistrările în studio. Lumea preferă emoțiile resimțite în grup, ca să nu spun gregar. Pînă la urmă par să se impună variante intermediare. Înregistrări „live”dar retușate, ascultarea în singurătatea din spatele ecranului Youtube agrementată însă de posibilitatea de a comenta, de a schimba păreri cu alți ascultători.
În încheierea acestui dialog, care ar putea dura la nesfârsit, mi-aș permite să te întreb: cu ce compozitor te simți cel mai bine când ești la pian? Am simțit, în interpretarea pe care o dai la pian „Artei Fugii” de Bach, ideea pe care ai scris-o în „Elogiul Vanității”, în care presupui că Bach a lăsat lucrarea intenționat neterminată.
Cu Bach, bineînțeles. Înregistrarea Artei fugii pe care o știi de pe Youtube e din 1994 (și e din concert, dacă tot am abordat deja subiectul). Ideea că neterminarea lucrării face parte din concepția inițială a lui Bach m-a vizitat mult mai tîrziu. Tocmai de aceea „sfîrșitul fără de sfîrșit” – care e numai unul din aspectele funebre ale acestei capodopere – a ieșit în același timp atît de original și de convingător (scuze că o spun atît de direct, dar ăsta-i adevărul). Arta fugii e o enigmă formulată neexplicit, și totuși evident, chiar în ediția originală, apărută după moartea lui Bach sub îngrijirea fiilor și a discipolilor săi. Ordinea fugilor – și nu doar ea – e acolo evident greșită, greșită premeditat. Acum, că tot știu care e ordinea corectă, crezi că aș adopta-o? Nu, fiindcă așa cum cred că am scris și în carte, prefer să cînt enigma și nu rezolvarea ei.
Recent ai publicat pe Youtube primul caiet din „Clavecinul bine temperat” de Bach. Interpretarea ta m-a emoționat profund și mi s-a părut din nou, ca în toate înregistrările tale, că Bach însuși, dacă le-ar fi auzit, s-ar fi recunoscut complet în ele. Cum ai „gândit” lucrarea – în totalitatea ei și în ce fel ai diferențiat felul cum ai abordat preludiile și fugile, fiecare în parte?
Mă bucur că te-a emoționat. Dacă Bach s-ar fi recunoscut în înregistrările mele? Cred că nu l-ar fi deranjat sunetul pianului (și nici pedala, care face parte din instrument), dar nu pot vorbi în numele lui. Pot vorbi doar în numele muzicii lui. Sunt sigur că nu trădez arhitecturaei. Ea e totdeauna unică, însă felul de a o traduce în sunet nu e unicdeterminat; se pot imagina interpretări felurite. De pildă, fuga în sol #minor (caietul 1) apare pe disc în două variante distincte, complementare. Pot fi ascultate aiciuna după alta. În postarea conținînd întreg primul caietal CBTapare una singură, diferită de cele două pomenite (le conținepe cele două precedente, fiind un fel de sinteză a lor).
Însă în alte fugi, din motive structurale, soluția sonoră mi se pare, într-un anume sens, unică. De exemplu, deși sunt foarte deosebite între ele, fuga în fa minor (caietul 1) și cea în re # minor (caietul 2), au ceva comun: e imposibil să scoți în relief tema pe parcursul întregii fugi fără să iasăo mare plictiseală. În ambele fugi pomenite tema trebuie ascunsă activ în prima jumătate și scoasă la lumină abia în jumătatea a doua a fugii.
Caselede discuri știu că volumul 2 se vinde totdeauna mai prost decît primul. Al doilea este însă în ansamblu mai interesant, scris într-un cu totul alt spirit. Aici te poți gîndi la Schumann (în fuga în do minor de pildă), la Beethoven (în preludiul în Mi bemol major, care arată ca o adevărată bagatelă, sau în fugile în Re și în La bemol major ce pare că descinddirect din Variațiunile Diabelli), la Brahms (în preludiul în fa minor), la Mozart (în preludiul și fuga în la minor), la Scarlatti via Rahmaninov (în preludiul în sol # minor), la Chopin (în preludiul în fa # minor), la Reger, Mahlerși Schoenberg (în fuga în si bemol minor). Pe alocuri tot la Schumann te poți gîndi ascultînd preludiul în Si bemol major — care în treacăt fie spus poate fi perceput și ca o pastișă la Glenn Gould, dar nu fiindcă e cîntat staccato! Staccatoe cîntată și fuga în Fa major dar acolo nu e nici o pastișă!
„Sfîrșit fără de sfîrșit”e Bach-ul pe din înregistrările tale, care deschid calea spre ansamblul arhitectural al muzicii lui – ȋn perfectă armonie cu natura. Îți mulțumesc, Andrei, pentru bogăția gîndurilor şi interpretărilor pe care ni le-ai oferit cu atȋta generozitate!
Andrei Vieru s-a născut la București în 1958 și este fiul compozitorului Anatol Vieru. A studiat pianul cu Dan Grigore la Conservatorul din București. Trăiește la Paris din 1988, unde, ca pianist, își face debutul în 1989. A fost invitat să cînte în numeroase festivaluri. A înregistrat pentru casele de discuri INA-Mémoire vive (Arta fugii), Harmonia Mundi (Variațiunile Diabelli, Variațiunile Goldberg,etc) și Alpha (Clavecinul bine temperat). Este autorul a două volume de eseuri: Le gai Ecclésiaste(Seuil, 2007) și Éloge de la vanité(Grasset, 2013 distins cu premiul Casanova acordat unori autori europeni de limbă franceză), pe care le traduce apoi în românește: primul a apărut la editura Curtea veche, al doilea la Humanitas. A publicat numeroase eseuri în La Nouvelle Revue Française, Le Magazine littéraire, Cahiers de l’Herne, Revista 22, Dilema veche, România Literară. Ultimul articol publicat în franceză: „De la tâche du traducteur et de celle de l’interprète”(Le Couragen°1, 2018). A publicat pe Contributors.rocîteva articole despre democrație și despre „dreptul sacrosanct de a bate la uși deschise”.
Notă: Interviul a apărut ȋn forma iniţială ȋn revista Vatra veche
