Interviu cu Dr. Svetlana Suveică, cercetător la Institutul de Studii Est și Sud-Est Europene de la Regensburg, Germania. Interviu luat de Dr. Anca Șincan
A.Ș.: (Anca Șincan) Se pare că întrebarea cine este face turul interviurilor din cadrul proiectului 45 for 45, pentru că încercăm să îi aducem pe specialiștii în studii românești din instituțiile academice din vest în fața publicului roman. Deci, cine este specialistul în studii românești Svetlana Suveică?
S.S.: (Svetlana Suveică) Sunt un istoric cu studii de specialitate urmate în Republica Moldova, cu un doctorat obținut în România și cu experiență diversă în cercetare și predare, acumulată în Marea Britanie, SUA și Germania. Cercetez aspecte legate de perioadele de răscruce ale istoriei, cum au fost Primul și al Doilea Război Mondial. Mă interesează impactul războiului asupra societăților Europei de Est- și Sud-est, modul în care acestea au perceput și reacționat la evenimentele politice și militare majore, dacă aceste evenimente au marcat o ”ruptură” sau au însemnat o ”continuitate” în procesul evoluției istorice. Cercetarea mea se axează pe regiunile de hotar ale Imperiului Rus, României sau URSS, cum a fost Basarabia și Transnistria, unde, de-a lungul secolului XX, pierderile de vieți omenești, strămutările forțate de populație, distrugerea peisajului social foametea, crizele economice au devenit mai degrabă o normă, decât o excepție. Războiul a coincis cu schimbările repetate de regim care au însemnat constrângeri politice, contestări ale loialității, strategii de colaborare și rezistență, supraviețuire și adaptare. La nivel micro, ”urmăresc” comportamentul individului și a grupului (politic, social, etnic, profesional, etc.) în relație cu care se definește, la nivel mezzo – reconstitui rețele (networks), reconstruiesc structuri instituționale în schimbare (componență, activități atribuite și asumate, strategii de comunicare, mediere).
A.Ș. Basarabia e România este unul din tropii culturali al artei stradale în România. Îl putem citi ca un îndemn, ca o realitate, o promisiune. Cum citește istoricul Svetlana Suveică graffiti-ul Basarabia e România?
În momentul în care citesc sau aud o afirmație, nu o iau ca atare, ci mă întreb dacă există o alternativă. O citesc cu un ”nu” in paranteze: Basarabia (nu) e România. Accept, și sprijin, îndemnul de a cunoaște partea românească a Basarabiei, prin descoperirea, promovarea și conștientizarea istoriei, culturii, identității românești. Mesajul poate fi citit și ca un îndemn pentru luarea unei poziții civice, alteori – ca o promisiune electorală care rămâne nerealizată. În ce privește realitatea, acest slogan nu o reflectă în totalitate. La întrebarea ”cine ești” un moldovean poate oferi răspunsuri din cele mai diverse, care să conțină argumente despre originea sa etnică, limba vorbită, istoria învățată „de la părinți”, dar și argumente de ordin economic, gen „ce folos că sunt român, dacă gazul oricum vine din Rusia”. La Chișinău, un astfel de slogan poate fi un îndemn sau promisiune pentru unii, un motiv de dezbinare socială – pentru alții. Astfel de sloganuri sunt parte a dezbaterii identitare în Republica Moldova, în care se implică cu plăcere și politicienii, mai ales daca este vorba de un an electoral, cum este 2018.
A.Ș.: Schimbările de regim care s-au produs în anii 1918, 1940, 1941 sau 1944 sunt etichetate de istoriografie fie drept ”ocupație” fie ”eliberare”. Cum ar trebui depășită această dilemă istoriografică care este parte și a dezbaterii identitare?
S.S.: Argumentul meu – rezultat al confruntării surselor cu caracter oficial și privat, produse de diferiți actori politici și sociali din diferite țări și în diferite limbi – este că în situații de criză politică, caracteristice reperelor cronologice menționate, populația locală nu a urmărit în mod pasiv substituirea unui regim politic cu altul, deci nu a fost doar „victimă” a „ocupației” sovietice sau „beneficiar” al „eliberării” românești, și invers. Indiferent de regim și presiunea de diferit ordin, aceștia au acționat cu discernământ (agency). Securitatea personală și a familiei, protejarea proprietății au fost factori determinanți. Patriotismul elitelor a fost mereu (cu puține excepții, poate) negociat, „moneda de schimb” fiind beneficiile personale, statutul profesional, familia, grupul de interese. Sunt de părere că aceste realități, odată acceptate, ar permite asumarea integrală a trecutului, cu petele lui „negre”, despre care ne ferim încă să vorbim. De regulă, nostalgicii după perioada sovietică critică „regimul român de ocupație” care poartă responsabilitatea pentru Holocaust, iar cei care condamnă comunismul îl slăvesc pe Antonescu, negând în totalitate Holocaustul sau jucând cartea „răului mai mic”. Recent, în centrul Chișinăului a fost dezvelită o placă comemorativă pe care stă scris: ”Mareșalul Ion Antonescu, dezrobitorul Basarabiei”. În ambele cazuri, protagoniști sunt reprezentanții regimurilor, nu populația locală, ca și când aceasta nici nu ar fi existat.
În cadrul proiectului de cercetare despre instituțiile de administrare locală din Basarabia și Transnistria în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, finanțat de fundația germană Fritz Thyssen Stiftung, răspund la întrebări, precum contestarea loialității funcționarilor publici sub ambele regimuri, sovietic și român, activitatea instituțiilor locale pe timp de pace și război, implicarea funcționarilor locali în acte de violență contra evreilor, modul în care au fost administrate proprietățile rămase după strămutări, deportări, omor în masă. Astfel de proprietăți au fost cele ale germanilor basarabeni, strămutați în 1940, precum și proprietățile evreilor, omorâți, plasați în ghettouri sau deportați în est. Un alt aspect deloc cercetat este implicarea funcționarilor publici basarabeni în jaful cultural din Transnistria. După ocuparea teritoriului dintre Nistru și Bug, funcționarii basarabenii care obținuse încrederea statului român în perioada interbelică, aflându-se în vecinătatea Transnistriei și fiind cunoscători de limbă rusă și ucraineană, au fost plasați în posturi în primăriile și prefecturile din Transnistria. Jaful proprietăților evreiești, autorizat de centru, a facilitat crearea de rețele, prin intermediul cărora funcționarii, de rând cu militarii, scoteau din regiune piane, picturi si alte obiecte de valoare, pe care le transportau clandestin în Basarabia, apoi peste Prut. Acestea și alte secvențe lipsesc cu desăvârșire din memoria colectivă despre război.
A.Ș.: Specializarea ta în istoria României din perioada imediat următoare Primului Război Mondial mă conduce la întrebarea cum vede Svetlana Suveică România celebrarea a 100 de ani de la Marea Unire?
S.S.: Am făcut facultatea la Chișinău (Universitatea de Stat din Moldova) în perioada dezmembrării URSS și a apariției pe hartă a statului Republica Moldova. A fost o perioadă extrem de agitată din punct de vedere politic, simțeai obligația morală de a lua atitudine. Lucrările la istoria românilor, puține la număr, circulau din mână în mână, dezbăteam la ore subiecte despre „România Mare”, ”pierderea Basarabiei”, ”dictatura ceaușistă”. Au rămas multe semne de întrebare, înțelegeam că cele scrise într-o monografie sau alta sunt opinii subiective ale unor cercetători. Cercetarea procesului de integrare a Basarabiei în România după 1918, care s-a transformat într-o teză de doctorat susținută la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, mi-a adus satisfacția găsirii răspunsurilor, fie și parțiale, la unele întrebări. Este important ca cercetătorul, la fel ca și cititorul, să se aplece asupra multitudinii de opinii, să nu ascundă în sertar un document care nu se potrivește ideii, în apărarea căreia iese, să aibă curajul să analizeze “la rece”, să-și revadă propria ipoteză, dacă e cazul. Aniversarea centenarului Marii Uniri este o ocazie aparte pentru societatea românească de a privi în urmă și a evalua în mod critic evenimentele produse în anul 1918, precum și după acea dată, în contextul intern și internațional care a favorizat crearea României Mari. Este necesară înțelegerea a ceea ce a reprezentat noul stat cu noile sale componente – teritoriale, economice, politice și culturale –, în ce măsură a fost unirea o “ruptură cu trecutul”, care au fost elementele de continuitate – în mentalitate, identitate, limba vorbită, tradiție politică, mod de administrare. În mod negreșit, acestea din urmă au dat naștere reticențelor, criticilor, rezistenței față de schimbare. Apar tendințe de regionalism pronunțat, proiecte politice de alternativă. De ce?! Poate din motivul că statul a ignorat anume acele elemente de continuitate, le-a considerat un ”balast”, de care ar fi dorit să scape. Din perspectiva mea, ar fi utilă o re-evaluare pe principii academice a sintagmei ”unirea de la 1918 – legitimitate istorică”, lăsând sursele să ”vorbească”. Acestea scot la iveală multitudinea de oameni, grupuri, interese, acțiuni care au produs un context propice unirii – un amalgam de evenimente puțin previzibile, întâmplătoare chiar. Experiența noastră nu este unica în istorie, exercițiul comparației este unul extrem de util, mai ales când este necesară depășirea unor complexe, fie de “eroi”, fie de “victime”.
A.Ș.: Cine sunt oamenii care te-au influențat în cariera ta academică?
S.S.: Despre ce este o carieră academică în istorie am meditat în serios la absolvirea facultății, când conducătorul tezei de licență, Profesorul Pavel Parasca, mi-a spus că unica ”opțiune serioasă” era un doctorat în România. După doctoratul susținut la Iași, unde ”cei cu educație sovietică” trebuiau să dea bine din coate, am fost un pic în derută: la Chișinău eram deja printre “cei cu educație românească” care nu se înscriau prea bine în tiparele locale. A trebuit să dau din coate pentru a obține bani din exterior pentru cercetare. La Universitatea Stanford din SUA, unde am fost bursier Fulbright în anii 2009-2010, am înțeles că am multe de recuperat, așa încât, am urmat cursuri la toate nivelele. Mentorul meu, profesorul Norman Naimark, care a recunoscut că prestația mea academică i-a distrus stereotipurile despre mediul academic moldovenesc, mi-a spus că după Stanford pentru mine ”totul abia începe.” Într-adevăr, am simțit gustul ”libertății” de cercetare, când îți poți planifica și realiza interesul profesional fără restricții, urma să-mi canalizez efortul în direcția dorită. Profesorul Oliver Jens Schmitt de la Universitatea din Viena, de la care am primit un feedback excelent pentru monografia dedicată Basarabiei, mi-a indicat pe harta academică orașul Regensburg, unde se găsește una din cele mai bogate biblioteci din Germania la istoria și cultura Europei de Est și Sud-Est. La Regensburg am ajuns în 2012, în calitate de bursier Humboldt. Profesorul Ulf Brunnbauer, directorul Institutului de Studii Est și Sud-est-europene (IOS), unde muncesc până în prezent, m-a îndrumat mereu să-mi testez limitele. Continuu să urmez sfaturile de care am beneficiat, la rândul meu, oferind sprijin studenților de la Universitatea din Regensburg și din alte centre universitare.
A.Ș.: Ce urmează în viața academică a Svetlanei Suveică?
S.S.: Vine o perioada agitată din punct de vedere profesional. Sunt în proces de scriere a unei monografii despre “cauza basarabeană” la Paris și în alte capitale europene – un proiect politic de alternativă pentru Basarabia, propulsat de emigrația basarabeană și cea rusă în perioada Conferinței de pace. Sper să apară de sub tipar în 2019. Am început o muncă promițătoare de echipă pentru elaborarea unei noi ediții a ”Historical Dictionary of Romania” (Editura Rowman & Littlefield). Mă pregătesc de câteva stagii de cercetare, în Franța și România, precum și de un sejur de predare la Universitatea din Viena, susținut de programul Erasmus+. Aștept cu nerăbdare conferința SRS din iunie 2018, în organizarea căreia m-am implicat, si care sper să deschidă noi posibilități pentru colaborare academică.
S.S. Am făcut facultatea la Chisinau (Universitatea de Stat din Moldova) în perioada dezmembrării URSS și a apariției pe hartă a statului Republica Moldova. A fost o perioadă extrem de agitată din punct de vedere politic, simțeai obligația morală de a lua atitudine. Lucrările la istoria românilor, puține la număr, circulau din mână în mână, dezbăteam la ore subiecte despre „România Mare”, ”pierderea Basarabiei”,
* 45 pentru 45 este o serie de interviuri care vor apărea de-a lungul anului 2018 în LaPunkt. Anul 2018 marchează o dublă aniversare pentru Societatea de Studii Românești care celebrează 100 de ani de la nașterea statului roman modern și 45 de ani de când a fost creată Societatea de către un grup de studenți profesori și emigranți români.
Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.
Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.
Dr. Anca Șincan este cercetător la Institutul de Cercetări Socio Umane “Gheorghe Șincai” al Academiei Române și cercetător postdoctoral al University College Cork, Irlanda. Specializată în istorie recentă are un doctorat de la Universitatea Central Europeană din Budapest ape tema relației dintre biserică și stat în perioada comunistă. Are stagii de pregătire academică și cercetare la Universitatea din Oxford, Institutul de Istorie Europeană din Mainz, Universitatea din Padova, Colegiul Noua Europă din București și Woodrow Wilson Center din Washington DC. Anca Șincan a publicat și conferențiat pe teme legate de memoria trecutului recent, crearea canonului istoriografic național, relația dintre stat și biserică în perioada comunistă, metode de cercetare și impactul deschiderii arhivelor pentru studiul istoriei recente.
