Interviu cu Dr. James Kapaló profesor la University College Cork și director al proiectului de cercetare Hidden Galleries. Religious Minorities, Creative Agency and Secret Police Archives finanțat de European Research Council. Interviu luat de Dr. Anca Șincan[1]
A.Ș. (Anca Șincan) Nu am o primă întrebare bună. Am o a doua întrebare mai bună dar să începem așa: Cine este James Kapaló?
J.K. (James Kapaló) Sunt un specialist în studii religioase din Irlanda. Biografia mea academică a început în studii culturale și apoi în studii pe Europa centrală și de est. Am un doctorat în studii religioase de la School of Oriental and African Studies, University of London. Deci, în ca să rezum, sunt un specialist în studii religioase care se axează pe studiul minorităților religioase. Când vorbesc de minorități religioase mă refer în același timp la religii minoritare în orice context sau stat, dar și a religiei unor minorități ca de exemplu credința ortodoxă a minorității găgăuze din Moldova. Aria mea de specializare geografică este România și Moldova, dar am făcut cercetare și în Ungaria, în momentul de față fiind directorul unui proiect de cercetare comparat care implică aceste trei țări. Acesta este scurtul meu profil academic.
A. Ș. Fiecare cercetare cere ceva personal cercetătorului sau se naște din ceva personal. Se poate vorbi de așa ceva în cazul tău?
J.K. Absolut! După cum ai vazut din scurtul meu excurs biografic m-am specializat pe estul și centrul Europei. Eram tânăr, doar ce terminasem universitatea când schimbarea de sistem are loc în estul Europei. Eram în Budapesta când a căzut zidul Berlinului și frontiera s-a deschis. Există o istorie personală în cazul meu. Familia tatălui meu este din Ungaria și am avut, datorită acestei apartenențe, o mulțime de experiențe în Ungaria anilor 1980 la sfârșitul perioadei socialiste. În plus, religiozitatea familiei mele, care aparține unei minorități religioase în Ungaria (minoritatea greco-catolică) a influențat modul meu de raportare la viitoarea-mi cercetare. Astfel, am fost fascinat de culturi religioase locale, în special cele ale bunicii și rudelor mele de la țară din Ungaria care se poziționau între Ortodoxie și Romano-Catolicism. Cred că acestea au trezit interesul meu și imaginația mea, aceste două lucruri: socialismul în relație cu religia în Ungaria anilor 1980 și existența minorităților religioase, în special a celor mai deosebite, comunități religioase hibride.
A.Ș. Conduci un proiect finanțat de Consiliul European al Cercetării (ERC) despre minorități religioase în Arhivele Poliției Secrete. Spune-ne în câteva cuvinte despre ce este acest proiect.
J.K. În câteva cuvinte e un lucru foarte greu de realizat când te afli în mijlocul unui proiect atât de mare ca extindere și scop. Ideea proiectului provine dintr-o cercetare pe care o făceam în 2013-2014 când am fost pentru prima oară în fața arhivelor poliției secrete în CNSAS și la Arhivele Naționale și am realizat în momentul în care am văzut dosarele unui grup religios, Inochentiștii, despre care lucrez la o monografie, am avut presimțirea, care s-a tranformat mai târziu în ipoteză, că unele materiale despre acest grup care nu pot fi găsite, nu sunt colecționate nicăieri în arhive sau în colecții muzeale, sau de către Academia Română s-ar putea să fie colectate în dosarele Poliției Secrete. Acesta a fost momentul eureka. Cred că era în iarna lui 2014, am mers dimineața în arhive și spre seară cînd am ieșit și m-am întâlnit cu prieteni la cină eram într-o stare euforică pentru că găsisem prima carte poștală icoană într-un dosar al Jandarmieriei de la Arhivele Naționale. Acesta a fost momentul eureka pentru că am înțeles că aspecte ale sacrului, eu îl numesc patrimonial cultural sacru al grupurilor religioase, pot fi găsite în aceste dosare. Am început astfel să fiu interest de dimensiunea non-textuală a dosarelor și mai puțin de narațiunea istorică și textuală în sine. Atenția mea s-a îndreptat către cultura vizuală și materială pe care o conțin arhivele, pe care le consider extrem de importante în înțelegerea producției culturale în perioada comunistă dar și a perioadei premergătoare. Proiectul este deci despre aceasta, despre material, local și vernacular (care este, dacă vrei un sinonim pentru folk, elemente culturale populare locale). În proiect toate aceste elemente se împreunează și astfel privim la minorități religioase în arhive prin noi modalități de interogație ale acestora asupra unor noi surse care au fost neglijate până acum.
A.Ș. Poți să ne spui despre finalitatea acestui proiect. Din câte înțeleg și aceasta e puțin diferită. Este forma în care rezultatul e prezentat publicului o cerință a finanțatorului sau îți aparține?
J.K. În acest proiect dorim să conectăm persoana obișnuită și comunitățile religioase studiate cu cercetarea academică și acest lucru este diferit de modul standard al muncii de cercetare. Legat de motivația care a condus la prezentarea rezultatelor cercetării în acest mod este vorba de dorința mea de a face ca proiectul să aibă un mai mare impact, dar și de preocuparea ERC cu schimbările societale cu care se confruntă Europa. Rezultatele proiectului vor include o expoziție publică, o expoziție online și o bază digitală de date online pe lângă clasicele rezultate academice. Astfel privind în ansamblu vorbim despre un public divers pentru proiect la care echipa proiectului speră să ajungă. Expoziția publică are legătură cu publicul și percepția acestuia asupra minorităților religioase și al rolului acestora în perioada socialismului de stat. Sunt foarte interesat în a influența percepțiile negative care persistă în regiune cu privire la minoritățile religioase, deseori încurajate sau propagate de către bisericile majoritare. Cred că nu sunt înțelese suficient poveștile personale ale acestor grupuri astfel că proiectul încearcă să influențeze modul în care societatea vede diferența și motivele pentru care identitatea și diferența în societate în perioada totalitară devin atât de puternice și atât de semnificative. Acest lucru este neobișnuit pentru cercetători. Eu descriu acest aspect al muncii noastre ca cercetare angajată care însă nu este o cercetare de tip advocacy. O mare parte a cercetării despre religie în centrul și estul Europei în perioada comunistă a fost finanțată din afară și a venit în special pentru advocacy, lupta pentru drepturile minorităților religioase reprimate la vremea respectivă. Ne aflăm astăzi într-un context în care persecuția religioasă nu este înțeleasă suficient în legătură cu modul acestora de exprimare, cu creativitatea lor, cu ceea ce au putut ele realiza în perioada respectivă. În loc să ne uită la aceste grupuri doar ca la niște victime putem să le vedem procesele lor creative și practicile lor… Și în al doilea rând uitându-ne la aceste grupuri putem să avem o înțelegere mai completă asupra societății românești, moldovene sau maghiare de astăzi. Cred că și la un public academic este greu de ajuns și am o reținere în a vorbi despre acest lucru dar studiul religiei sau mai bine spus studiul academic non-confesional al religiei are nevoie de dezvoltare în Romania. Nu este vorba aici de a imita modul în care studiul religiilor este structurat în vestul Europei dar cred că există foarte multă cercetare interesantă de făcut și cred că încorporarea studiului religiei în centrul vieții academice din România prin programe, conferințe, și chiar departamente, poate să fie un lucru bun. Aș vrea să sper că un astfel de proiect va trezi interesul cercetătorilor din România în a gândi studiul religiei într-un fel nou și a-l vedea, nu doar ca un vehicul pentru cercetarea rolului unor puternice forțe religioase, dar ca mod de reflecție asupra comunităților religioase locale, asupra poveștilor și identităților acestora.
A.Ș. Ce înseamnă să conduci un proiect ERC, să fii principal investigator?
J.K. Asta este o întrebare foarte bună și e una din întrebările la care sunt forțat în mod constant să reflectez pentru că una din caracteristicile unui proiect ERC este faptul că cere construcția unei echipe de cercetare și muncă de colaborare. Nu poate fi făcut de un singur cercetător, este un proiect al cărui director trebuie să mențină controlul asupra unei echipe, asupra unor întrebări centrale de cercetare care sunt puse, asupra procesului de cercetare și rezultatelor. Astfel o mare parte a timpului meu este petrecut încercând să ofer cercetătorilor lucrurile de care au nevoie pentru a putea să conducă cercetarea în contexte diferite dar în același timp să îi aducă mereu împreună, să-i angajeze în discuții pentru a putea să împărtășească informațiile, să înțeleagă cum se integrează ceea ce fac într-un tablou mai mare, cel al proiectului de cercetare. E puțin diferit de modul în care lucrezi în mod normal ca și cercetător, în special când vorbim de studiul religiilor unde majoritatea cercetătorilor au tendința de a se retrage în propria lor cercetare, de a publica o carte, articole. Se colaborează tot timpul, nu mă înțelege greșit, dar nu atât de intens cum este nevoie într-un proiect ERC. Celălalt aspect al proiectelor ERC este legat de partea administrative și birocratică. Aș sfătui pe oricine ia în considerare aplicația pentru finanțare pentru un proiect ERC să introducă în partea administrativă suficient timp pentru lucruri ca bugete, recrutarea personalului, rezolvarea unor probleme ce țin de resurse umane, protecția datelor și așa mai departe. Acestea iau mult timp.
A.Ș. După cum probabil știi ești unul din puținii cercetători cu un proiect European legat de studiile românești. A avut vreo relevanță în România faptul că faci o cercetare asupra … României?
J.K. Este încă devreme și abia ce am început etapa de cercetare românească a proiectului. În următoarele 12 luni vor exista multe oportunități de a face publicitate proiectului dar rezultatele cercetărilor vor avea un impact real abia în următorii ani. Am avut conversații interesante de exemplu cu CNSAS, discuții instituționale. CNSAS a fost implicat de la început în mersul proiectului, echipa de cercetare a proiectului lucrând acolo și folosind noi metode de interogare în arhive și discutând rolul instituțiilor în societate. Urmează colaborări cu muzee în crearea unor expoziții publice. Ceea ce cercetătorul speră să obțină la nivel de impact social prin acest tip de proiect sper să pot discuta în următorii doi ani.
A.Ș. Aceasta e una din ultimele întrebări și schimbă direcția discuției noastre. Când unii cercetători vorbesc despre estul Europei există o etichetă care este lipită est europenilor. Este inversarea frazei lui Grace Davies care caracterizează religiozitatea vestică numind-o credință fără afiliere instituțională și vorbesc în cazul estic despre apartenență instituțională fără credință. Crezi că au dreptate?
J.K. Nu, nu cred că fraza se verifică. Apartenența la instituții religioase fără credință în mod cert nu, dar ca specialiști în studiul religiei trebuie să reflectăm și să recunoaștem că ești atras în general de locurile în care religia e puternică și asta este între credincioși. Cercetarea mea doctorală a fost făcută la găgăuzii din Moldova și în Moldova în orice caz religiozitatea este un puternic factor motivațional iar în anumite comunități este foarte puternică, cum este în cazul găgăuzilor, sau cel puțin așa am simțit-o eu. Înainte de doctorat am studiat ceangăii din Moldova care sunt o comunitate puternică de catolici. Deci nu cred în adevărul acestei fraze. Dar, dacă cineva privește regiunea în general, un sociolog de pildă, s-ar putea să poată fi demonstrată în unele cazuri. În Ungaria în general credința nu este foarte puternică, nici în Slovacia sau în Cehia… În orice caz cred că este o părere greșită cea care leagă religia de credință. E o viziune foarte protestantă. Religia trăită include mult mai mult, lucruri legate de ființă, practică, comunitate, corp…
Dar cred că trebuie să ne uităm la fiecare context national cu atenție și apoi trebuie să reflectezi ca cercetător de ce studiezi comunitățile respective. Ca specialist în studiul religiei mă simt atras de contextul în care religia are un profund factor motivational și unde sunt obligat să iau serios în considerare motivația religioasă. Deseori specialiștii în studiul religiei, în special cei care nu vin dintr-o perspectivă confesională sau teologică nu acordă suficientă greutate motivației religioase fie ea sub formă de idei teologice, practice religioase, influența bisericilor în societate, personalități religioase locale (mistici, vindecători, etc). Aceasta este o arie de cercetare care mă interesează în mod particular – localul. Avem canoane interpretative și narațiuni naționale asupra a ceea ce constituie religia în România și în istoria României. Pe mine mă interesează cei de la firul ierbii, la nivelul local unde este nevoie de a angaja și cercetarea etnografică pe lângă cea istorică și de arhive pentru a înțelege ceea ce se pierde, ce istorii personale, ce factori motivaționali sunt lăsați în afara acestori mari narațiuni despre religie în regiune.
A.Ș. Persoanele lăsate pe dinafară…
J.K. Exact.
A.Ș. Ce urmează pentru James Kapaló?
J.K. E dificil să vezi ce urmează când doar ce ai început un proiect de o așa mărime dar sper să continui cu cercetarea unor aspect informale ale modului în care religiile și statele cooperează în reglementarea societăților și comunităților.
* 45 pentru 45 este o serie de interviuri care vor apărea de-a lungul anului 2018 în LaPunkt. Anul 2018 marchează o dublă aniversare pentru Societatea de Studii Românești care celebrează 100 de ani de la nașterea statului roman modern și 45 de ani de când a fost creată Societatea de către un grup de studenți profesori și emigranți români.
Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.
Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.
[1] Dr. Anca Șincan este cercetător la Institutul de Cercetări Socio Umane “Gheorghe Șincai” al Academiei Române și cercetător postdoctoral al University College Cork, Irlanda. Specializată în istorie recentă are un doctorat de la Universitatea Central Europeană din Budapest ape tema relației dintre biserică și stat în perioada comunistă. Are stagii de pregătire academică și cercetare la Universitatea din Oxford, Institutul de Istorie Europeană din Mainz, Universitatea din Padova, Colegiul Noua Europă din București și Woodrow Wilson Center din Washington DC. Anca Șincan a publicat și conferențiat pe teme legate de memoria trecutului recent, crearea canonului istoriografic național, relația dintre stat și biserică în perioada comunistă, metode de cercetare și impactul deschiderii arhivelor pentru studiul istoriei recente.
