Interviu cu Dr. Roland Clark Lector în Istoria Modernă a Europei, Universitatea din Liverpool
(Interviu luat de Drd.Cristina Plămădeală şi Drd. Ana Fumurescu)
S.R.S. (Cristina Plămădeală și Ana Fumurescu): Cum aţi devenit interesat în Mişcarea Legionară Română?
R.C. (Roland Clark): În anul 2000 mă înscrisesem la un curs în anul doi la Universitatea Sydney intitulat “Fascişti si Anti-Fascişti”. Cu toate că acest curs s-a concentrat în primul rând pe Europa de Vest, lectorul a menţionat că “mai erau şi fascisme clericale” şi m-a fascinat ideea preoţilor cu arme. Literatura care mi-a fost disponibilă în limba engleză atunci fusese scrisă cu decenii în urmă de cercetători precum Eugen Weber, Nicholas Nagy-Talavera, şi Emanuel Turczynski. A orientalizat şi romanțat Legiunea, făcând-o să pară un cult religios exotic. Nu am realizat decât mai târziu, când i-am putut citi pe Armin Heinen, Francisco Veiga, Constantin Iordachi şi alţii, şi am vizitat eu însumi arhivele, cât de înşelătoare erau aceste prime lucrări. Dar deja fascinaţia mea nu mai putea fi afectată. Adevărata poveste a Legiunii este mult mai interesantă decât mitul.
S.R.S.: Aţi întâlnit probleme metodologice în timp ce făceaţi cercetări pentru acest proiect?
R.C.: Orice proiect ridică numeroase întrebări metodologice, unele la care te-ai aşteptat şi altele la care nu. Privind în urmă, două în particular ies în evidenţă la acest proiect. Prima are de a face cu definiţia “fascismului.” Termenul are un trecut lung şi contestat în istoriografie, în parte pentru că istoricii insistă în a trata fascismul ca ceva care există şi trebuie doar identificat ca atare. În anii ‘80 și ‘90 a devenit o modă crearea unor liste de caracteristici pe care toate mişcările şi regimurile fasciste le-ar avea în comun. În ultimii cincisprezece ani consensul s-a schimbat, mutându-se mai degrabă spre ideologia fascistă. Nu vreau să încep să mă cert pe tema categoriilor, dar nu am încredere în fascişti să-mi spună ei ce gândesc cu adevărat atunci când ţin discursuri politice, deci nici definirea fasciştilor pe baza ideologiei nu mi se pare convingătoare. În ceea ce mă priveşte, am rezolvat problema prin a întreba ce au vrut oamenii din anii ‘30 să spună când utilizau cuvântul “fascist”, şi cum, atunci când te identificai drept fascist în România interbelică, se schimba tratamentul pe care îl primeai de la alţii.
Cealaltă provocare căreia a trebuit să-i fac faţă are de a face cu sursele pe care le-am avut la dispoziţie. Am avut acces la o mulţime de memorii scrise de foşti legionari, în care nu poţi avea încredere pentru că încearcă să prezinte mişcarea în termeni care ni s-ar părea atractivi acum, în secolul 21 (sau la vremea când scriau). Am mai avut şi numeroase rapoarte ale poliţiei din arhivele naţionale şi regionale, multe bazate pe zvonuri şi pe informatori nedemni de încredere. Şi arhivele Securităţii au oferit o serie de mărturii date de legionari în închisoare, adesea sub tortură. Altfel spus, toate sursele mele de bază erau foarte dubioase. Dar doar pentru că o sursă este problematică nu înseamă că nu o poţi folosi, atâta doar că trebuie să ai grijă ce fel de informaţie extragi din ea şi cum interpretezi acea informaţie. A trebuit de multe ori să citesc sursele “pe dos” şi să compar informaţia dintr-o sursă cu cea provenită din alte feluri de surse.
S.R.S.: Cum vă plasaţi lucrarea în contextul studiilor Româneşti şi, mai general, în istoriografia Europei de est?
R.C.: Cercetările mele asupra Legiunii contribuie la corpul de lucrări de bună calitate asupra fascismulul românesc. În ultimii zece ani, am văzut substanţiale studii noi asupra Legiunii scrise de Oliver Jens Schmitt, Traian Sandu, Armin Heinen, Constantin Iordachi, Rebecca Haynes, Valentin Săndulescu, Ionuţ Biliuţă, şi Radu Harald Dinu, precum şi contribuţii marginale la istoria legionară scrise de către istorici interesaţi de subiecte conexe, precum eugenia sau Holocaustul în România, ambele domenii înfloritoare în clipa de faţă.
De asemenea, cartea mea se bazează şi pe studii locale ale vieţii de zi cu zi în diferite zone ale ţării, dar şi pe noile istorii de gen în România. Suntem norocoşi că istoriile sociale şi culturale “de la firul ierbii” au devenit din ce în ce mai obişnuite în şi depre România, ceea ce permite scrierea unor cărţi precum aceasta. Două manifeste despre noi modalităţi de a scrie Alltagsgeschichte semnate de către istorici ai Europei Centrale şi de Est au fost publicate în The Journal of Modern History (2008) şi Aspasia (2009) chiar în vreme ce eu lucram la carte, şi au articulat foarte clar obiectivele şi metodele mele din Sfântă tinereţe legionară (Holy Legionary Youth) (2015).
Ultimul lucru pe care aş vrea să-l mai zic despre istoriografie este că povestea pe care o spun despre Legiune şi despre România interbelică în mod general reflectă interpretările avansate, printre alţii, de Armin Heinen, Keith Hitchins, Irina Livezeanu, Leon Volovici, Zigu Ornea, şi Maria Bucur. De exemplu, Heinen m-a învăţat să consider Legiunea o mişcare socială fascistă, iar Livezeanu mi-a demonstrat cât de importante au fost construcţia naţională şi mişcarea studentească. Volovici, Ornea, şi Hitchins au accentuat importanţa intelectualilor antisemiţi pentru înţelegerea naţionalismului românesc, iar Bucur m-a convins că genul contează. Aşa cum fac mulţi, atunci când scriu mă bazez pe meta-naraţiuni şi pe studii empirice dezvoltate de către alţi cercetători, iar cartea mea este cu adevărat un product al înţelepciunii colective dobândită cu timpul în acest domeniu.
S.R.S.: Ce ar putea să ne înveţe descoperirile dumneavoastră despre memoria naţională si despre politica românească de astăzi?
R.C.: După cum am spus înainte, eu nu cred că fascismul este ceva ce apare, dispare şi reapare. Mai degrabă, sunt interesat în conotaţiile sociale şi culturale pe care termenul “fascism” le are pentru oameni în diferite contexte istorice. Mi se pare deosebit de interesant că încă mai există atâta dezbatere dacă Legiunea Arhanghelui Mihail a fost sau nu fascistă. În termeni legali şi politici nu mai este acceptabil să fii fascist, dar în multe cercuri încă mai există multă simpatie pentru Legiune, iar disocierea ei de fascismul European este o metodă pentru a face ideile lui Codreanu din nou acceptabile. De asemenea, mulţi legionari au suferit şi au murit în închisori comuniste, ceea ce, într-un context post-socialist, facilitează reînviera lor drept martiri. Este important să nu uităm că doar pentru că unii au suferit pentru ideile lor nu presupune automat că aceste idei meritau suferinţă.
În plus, semnificaţiile sociale ale Legiunii pentru activişti şi pentru autorităţi s-au schimbat de-a lungul timpului, după cum a fi asociat cu Legiunea însemna lucruri diferite în anii ‘30 faţă de anii ‘50. Dacă cercetările mele ne-ar putea învăţa un singur lucru, ar trebui să fie acela că identităţiile mişcărilor sociale sunt condiţionate istoric, iar un model universal pur şi simplu nu funcționează atunci când este aplicat unor perioade istorice lungi. Modele simpliste nu au folos analitic dar sunt politic utile, iar cei care le folosesc o fac nu pentru că sunt interesaţi în ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în trecut, ci doar pentru că sunt interesaţi de capitalul politic pe care l-ar putea dobândi lăudând sau condamnând Legiunea. Este periculos să ne bazăm convingerile pe mituri despre trecut în loc să ni le bazăm pe cercetări bazate pe fapte, şi mă frustrează şi înspăimântă să văd cât de des acest lucru se întâmplă nu doar în România, ci în lumea întreagă.
S.R.S.: Aţi scris această carte ca teza dumneavoastră de doctorat. Spuneţi-ne un pic despre studiile dumneavoastră de doctorat. Ce sfaturi le-aţi da studenţiilor de astăzi care vor să îşi facă doctoratul despre România?
R.C.: Am decis iniţial să scriu o teză despre Legiune în 2001, şi am vrut să o studiez ca pe o religie politică, bazându-mă pe teoriile lui Robert Bellah şi alţii. Judith Keene, care era expertul rezident pe fascism în Sydney la acea vreme, a refuzat să supervizeze o asemenea teză, spunând că ar prezenta într-o lumină falsă ceea ce s-a întâmplat de fapt. Interpretările politico-religioase ale fascismului au fost predominate în acest domeniu în următorii ani, dar Keene a avut în cele din urmă dreptate—odată ce m-am uitat mai atent la arhive a devenit evident că interpretarea mea iniţială despre cum legionarii şi-au înţeles mişcarea a fost total incorectă. Nefiind în stare să studiez Legiunea în Australia, m-am transferat în SUA, pentru a-mi face doctoratul sub conducerea Irinei Livezeanu. Avantajul doctoratului în State e că îţi ia mai mult timp să-l termini. Ideile mi s-au schimbat des în cei şapte ani petrecuţi la Universitatea din Pittsburgh, aşa că primul meu sfat pentru studenţii doctoranzi ar fi să-şi permită suficient timp pentru ca ideile lor să se filtreze, în loc să rămână ataşati de o teorie sau de o metodă pe care n-au avut suficient timp pentru a o judeca aşa cum se cuvine.
Al doilea sfat pe care l-aş da studenţilor ar fi să petreacă cât de mult timp posibil în România. Eu am locuit în Braşov timp de optsprezece luni înainte de a-mi începe studiile post-universitare, am călătorit în România în fiecare vară pentru a face cercetări, şi mi-am petrecut ultimii doi ani ai doctoratului acolo. De obicei, istoricii americani îşi fac cercetările în ţară la jumătatea PhD-ului şi după aceea se întorc în State pentru a-şi scrie disertaţia. Eu mi-am scris disertaţia în timp ce locuiam în România, ceea ce mi-a dat un acces inestimabil la biblioteci şi arhive, şi a însemnat că am putut completa lipsurile pe care nu le observasem înainte de a începe să scriu.
S.R.S.: La ce proiect lucraţi acum?
R.C.: În clipa de faţă, lucrez la două cărţi, ambele despre religie în România interbelică. Prima se uită la încercările de restructurare ale Bisericii Ortodoxe Române în prima parte a anilor ‘20, ceea ce a inclus o serie de încercări de a creşte participarea şi pietatea laică, cu o agendă puternică anti-neo-Protestantă. Mă interesează cum liderii ortodocşi şi-au articulat iniţiativele şi de ce încercări de revigorare ale Bisericii au sfârşit atât de des în schismă. A doua este o microistorie a lui Petrache Lupu din Maglavit în 1935. Era un cioban care avuse viziuni şi începuse să vindece pe alţii prin mijloace supranaturale, provocând pelerinaje masive în micul său sat din judeţul Dolj. Uitându-mă la diferitele reacţii provocate de Lupu mă ajută să chestionez secularizarea, politica, şi credinţele despre modernitate la scară naţională.
(Interviu tradus de Ana Fumurescu)
* 45 pentru 45 este o serie de interviuri care vor apărea de-a lungul anului 2018 în LaPunkt. Anul 2018 marchează o dublă aniversare pentru Societatea de Studii Românești care celebrează 100 de ani de la nașterea statului roman modern și 45 de ani de când a fost creată Societatea de către un grup de studenți profesori și emigranți români.
Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.
Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.
Ana Fumurescu este doctorand în istorie la Universitatea din Pittsburgh. Sub conducerea Irinei Livezeanu, cercetează educaţia primară în Dobrogea după încorporarea ei în Regatul Român la sfârşitul războiului ruso-turc (1878). Foloseşte educaţia primară pentru a analiza complexităţile relaţiilor inter-etnice şi ale identităţii regionale în această eterogenă regiune de la periferia regatului.
Cristina Plămădeală este student doctorand al Concordia University (Montreal) cu o specializare în studii umanistice și al L’École des hautes études en sciences sociales (Paris), în filozofie. Cristina trăiește în Montreal, Canada.
