Robinson

Robinson s-a trezit a treia zi buimac și plin de nisip, cu hainele ferfeniță. Soarele ardea deja cu puterea lui Betelgeuse și pielea începea să prindă un bronz roșiatic. Era clar că nu aterizase în Manhattan și panica începea să-și facă șanțuri în creierul lui de om obișnuit. A făcut o plimbare pe plajă, cea mai lungă plajă pe care o văzuse în viața lui. Mâncare ar fi, asta e o chestie bună în locurile exotice, mâncarea e din abundență. Dacă naufragiezi undeva pe la Polul Nord, te ia naiba, acolo totul e la congelator. Aici, pe insula lui Robinson, e ca pe plajele celebre cu Beach bar. Dacă te duce mintea poți face și un Blue Curaçao din fructe de laraha fermentate, colorate cu niște rădăcini albăstrui.

Aerul tremura și la un moment dat a auzit cum sună un telefon. Uluit, Robinson s-a îndreptat spre pâlcul des de palmieri de unde se auzea sunetul. A intrat destul de adânc în desișul misterios plin de o vegetație greu de identificat și după vreo cinci minute a ajuns în dreptul unui cort colonial. Telefonul cu pricina suna de pe o măsuță din lemn se abanos complicat sculptată. Suna fără încetare, parcă și auzeai vocea agitată a persoanei de la celălalt capăt al firului. Robinson a ezitat. Apoi, văzând că nimeni nu răspunde, a ridicat el receptorul. O voce de soacră a început să țipe la el ca disperata. Ce ți-a luat atâta să ajungi!? Căsoiul ăla e prea mare pentru voi, de atâtea ori v-am zis, de la pat la duș, uiți de ce ai plecat și până la micul dejun leșini de foame pe scări și ajungi zdrelit abia la cină. Robinson tăcea mâlc. Era clar că nu lui i se adresa, totuși nu mai era nimeni în preajmă. Într-un final și-a luat inima-n dinți și a zis cucoanei: Eu sunt servitorul, o să-i transmit stăpânului mesajul dumneavoastră. Vă ascult, a zis el solemn. Vă rog să vi-l imaginați, în tricoul rupt și murdar cu pantalonii zdrențe și în picioarele goale cum făcea el pe majordomul. Cucoana i-a răspuns sec: Să mă sune!, și a închis. Bine, bine, să o sune, dar cine era ea, unde să o sune și mai ales cine să o sune. Treaba asta arăta a dilema bunului sălbatic. Nu mai era în stare să înțeleagă cerințele venite dinspre civilizație. Robinson a pus receptorul jos și s-a așezat pe un jilț de catifea, cam ros de vreme, încă frumos și destul de confortabil. Lui Robinson îi părea rău acum că i se luase bucuria de a-și reinventa obiectele și uneltele. Faptul că le-a găsit de-a gata nu-i făcea nicio plăcere. Iar telefonul la capătul căruia oricând putea apărea o exaltată, îl neliniștea nespus.

Zilele treceau. Robinson nu le-a mai numărat după prima săptămână. Se mutase în cortul găsit care era un loc sigur, comod și destul de ușor de întreținut. A tot așteptat să apară cineva și chiar începuse să-și facă probleme că o să vină adevăratul proprietar și o să fie cumplit de supărat pe oaspetele nepoftit. Stai o zi, două, dar așa să te uite Dumnezeu, nu se face. Da, o să aibă totuși un subiect de discuție cu el, sau ea, subiectul „nu se face”. Multe lucruri nu se fac, plină lumea de obligații și de trebuie și iar trebuie. Aici ești singur Robinson. Deci ești liber. Ești?

Iar sună telefonul. De data asta, Robinson dădea cu mătura prin preajma lui și a răspuns repede.

– Vineri?, s-a auzit o voce caldă.

– Nu, a zis Robinson, cred că e marți….am cam pierdut șirul zilelor…

– Ahahaaa, a izbucnit vocea într-un râs cristalin. Voiam să vorbesc cu Vineri, servitorul.

– Eu sunt Robinson, servitorul….servitorul nu știu cui. Auziți, nu cunoașteți cine locuiește aici?

– Păi eu am sunat…., s-a fâstâcit vocea. Tu nu știi cine ești?

– A mai sunat acum o vreme, o doamnă…cu voce înțepată, care sigur a mai fost pe aici…știa chestii din casă, a căzut și pe scări…de pare….

– Hahahaha…., ești simpatic, cum te cheamă?

– Robinson.

Vocea blândă a închis. Lui Robinson i s-a părut că a trântit receptorul în furcă. O supărase rău. Dar de ce? Ce i-a făcut? Ar fi vrut să continue conversația, îi era dor să vorbească cu cineva, să rostească cuvintele rostogolite, să fie ascultat. Robinson s-a întors la măturat. Cortul era imens, avea și scară interioară, probabil că aia de pe care căzuse cucoana, dacă nu cumva mințea. De vreo patru zile veniseră trei maimuțele gălăgioase și jucăușe. Apăreau în fiecare seară înainte de apusul soarelui. Robinson, după ce a terminat cu măturatul, le-a pus coji de portocale, resturi de cocos și alte rădăcini pe care nu le știa după nume. Ele mâncau cu poftă și apoi începeau să cerceteze încăperile și să se minunau de fiecare lucru găsit, pe care bineînțeles că nu-l puneau la loc. Lui Robinson începuse să-i placă faza asta cu pusul la loc. Avea senzația că e util. Proprietarul întârzia să apară.

textul în versiune audio!

După ce trecuse vara și probabil că și toamna, au început vânturile reci și ploile torențiale. Robinson s-a apucat să baricadeze golurile de la ferestre și intrarea în locuință cu frunze de palmier și împletituri de liane așa cum s-a priceput el mai bine. Într-o seară s-a așezat pe fotoliul lui cu un ceai de fructe în mână și cu o carte împrumutată din mica bibliotecă a proprietarului. Gândurile îl năpădeau. Singurătatea era greu de suportat. Nimic din ce exista aici nu aparținea lui Robinson. El era un simplu păstrător, nu știa nici el pentru cât timp. Telefonul sună iar. E noapte.

”Navigatorii”; ilustrație de Alina GHERASIM.

versiunea audio a acestui text a fost realizată de Mihai Constantineanu. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *