„Straja dragonilor” sau cea mai curajoasă autobiografie

Când moare un critic, nu moare doar el, ci mor încă o dată Eminescu, Caragiale, Blaga, Arghezi, Bacovia. Întrucât acel critic duce cu sine multe dintre tainele scripturale ale creatorilor, taine de care, adeseori, nici acești creatori n-au cunoștință. ( Ion Vartic)

Ion Negoițescu (1921-1993) este una dintre figurile de referință ale criticii și istoriei noastre literare. Critic, eseist, poet și prozator se naște la 10 august 1921, la Cluj. Urmează cursurile Facultății de Litere și Fiosofie la Sibiu și Cluj, la îndemnul lui Lucian Blaga. Este membru al Cercului Literar de la Sibiu și redactează, în numele grupării, celebra scrisoare deschisă către E. Lovinescu- Manifestul cercului literar, semnată cu pseudonimul Damian Silvestru și publicată la 13 mai 1943 în ziarul bucureștean Ziua, condus de Liviu Rebreanu. A fost redactor al Revistei Cercului Literar pe tot parcursul publicării acesteia. Obține în anul 1947 Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor Regale pentru volumul aflat în manuscris Poeți români. În perioda 1950-1952 este bibliotecar la Filiala din Cluj a Academiei Române. Din motive politice ajunge după gratii din 1961 până în 1964. După eliberare, a lucrat ca redactor la Luceafărul (1965-1967) și Viața Românească (1968-1971). În anul 1977, se solidarizează cu Paul Goma, printr-o scrisoare deschisă, ce este difuzată de postul de radio „Europa Liberă”. De teama unui scandal internațional, autoritățile comuniste nu îi intentează un proces penal, dar îl șantajează cu unul pentru homosexualitatea sa manifestă. În 1980, pleacă în Germania cu o bursă de cercetare a operei lui Dostoievski. Cu trei ani mai târziu, hotărăște să nu se mai întoarcă în țară și se stabilește în Germania. Moare la 6 februarie 1993, la München.

În ultimii ani de viață, începe să-și scrie Autobiografia. Despre aceasta criticul credea că avea să fie marea sa operă. Singurul gând care îl obsedează este acela de a nu avea timp să o finalizeze. Din păcate, volumul de față rămâne doar în stadiul incipient, cuprinzând momentele și secvențele marcante ale copilăriei și adolescenței. Astfel, devine o Bildungsautobiographie, o autobiografie a formării viitorului mare critic, de la revelarea primelor produse ale inconștientului, până la dezvoltarea unei conștiințe proprii prin cunoașterea de sine.
În cadrul Strajei dragonilor am remarcat o autenticitate atât fermecătoare, cât și profundă ce își are originea în colaborarea armonioasă dintre copil și adult, în ciuda faptului că la cel din urmă este activă o conștiință rafinată psihanalitică, prezentă în diverse interpretări ale criticului. Avem de a face cu un proces natural și firesc de autopsihanaliză, căci „acum la bătrânețe, retrăind propria mea viață, condeiul îmi înaintează rapid pe paginile albe, luând-o chiar înaintea elaborării, fiindcă mă feresc să fac <>.”

Deși face parte dintr-o literatură a mărturisirilor, volumul lui Negoițescu nu este bântuit de obsesia imaginii. Scopul său nu este acela de a crea un format cât mai atrăgător pentru cititor. Nu se știe pentru cine a scris criticul. Un lucru este, însă, cert. Paginile jurnalului reprezintă un caz rarisim de confesiune totală, șocantă ce nu înfrumusețează și nici nu urâțește. Cartea reflectă treptata limpezire de sine, descoperirea eului, supunerea în fața firii sale adevărate. Este o spovedanie ce abundă în introspecții, o confesiune șocantă, directă și dezinhibată. În centrul volumului se află figura celui ce a fost străjuit de „dragoni”, adică de mentori, de simboluri ale creativității.

Deși nu sunt ascunse nici cele mai naturaliste detalii, volumul este atât de bine scris, încât nu alunecă în vulgaritate și obscen.
Spirit veșnic rebel, intens copilăros, excesiv până la demonie, cu timidități adolescentine și străfulgerări geniale, perpetuu anxios și naiv, de o exuberantă spiritualitate, își întâmpină moartea sobru, fiind înconjurat de pudoare și discreție.

„Mă mâna un teribil demon vital, un nemaipomenit impuls de afirmare, un individualism acut, poate și o instinctivă tendință de dominare, înfrănate mai apoi de homosexualitatea care mi-a impus timidități și, în fine, rigorile istoriei.”

Individul trebuie să se supună demonicului din el însuși, adică să se supună naturii sale adevărate, fără să-i fie rușine de ea. Așa cum Kierkegaard spunea, pentru a ajunge la desăvârșire omul este nevoit să pună în aplicare „săritura în adânc”. Pentru insul care alege subterana ca loc de dezvoltare al propriilor idei, este imperios necesar să zdrobească zgomotul lumii. Doar prin părăsirea sferii ignare, prin concentrarea interioară, omul va putea să se autodepășească.

Cititorul care va fi curios să descopere memoriile lui Negoițescu, va observa de la o pagină la alta faptul că autorul Strajei practică cu multă îndemânare înotul în adâncimea propriului sine.
În cadrul volumului vom remarca nu numai descoperirea sexualității, ci și descoperirea istoriei, derapajul politic, transformarea tânărului crescut într-un mediu intelectual, tolerant și occidental, într-un legionar fanatic. Acesta ajunge să se bucure stupid de moartea lui Iorga.

Critica lui Negoițescu abundă în puterea de iradiere a sugestiilor și corespondențelor , precum și în muzicalitatea cuvântului. Fraza este amplă și uimește prin meandrele rememorării. Cultura sa filosofică îl apropie mai mult de poezie , și mai puțin de teorie deși acesta oferă mai multe sugestii venite din zona psihanalizei, a fenomenalogiei și filosofiei existențiale. Ideile transplantate în propria creație capătă la autor o densistate magică, neguroasă și plină de viață.

La nivelul structurii volumului se remarcă două direcții. Autorul se întoarce spre trecut, iar ideea provine din străfundul unei vieți asaltate de moarte. În același timp, acesta își caută copilăria, ce se concretizează într-un ultim adăpost.
Copilul din cele mai vechi amintiri este unul voluntar, rău ce nu poate stabili o comunicare cu părinții săi. Tatăl mult prea sever, mama fără efuziuni senimentale, îl determină pe copil să își găsească refugiul sentimental în altă parte. Este interesant faptul că Negoițescu nu intenționează să-și judece familia, acesta rememorând scenele copilăriei din perspectivă pur estetică. Copilul este mereu avid de reciprocitatea afectivă, ale cărei semne- mângâierea și sărutul sunt reprimate de instanța parentală:

„Tata interzisese astfel de manifestări sentimentale, considerate de dânsul ca de prost-gust. Nici pe ei nu i-am surprins vreodată sărutându-se ori mângâindu-se, nici eu n-aveam voie să-i sărut. Când taică-meu nu era de față, mai îndrăzneam să o sărut pe mama, care însă nu se grăbea să-mi răspundă.”

Reținerea afectivă a mamei stârnește în copil un sentiemnt dramatic de nesiguranță ce va persista ulterior în psihicul tânărului.
Copilul Negoițescu seamănă cu un alt fiu din literatură. Este vorba despre Franz Kafka și felul în care se descrie în „Scrisoare către tata.”
Acolo unde trăiam eu eram respins, condamnat, reprimat, și să mă refugiez în altă parte e drept că m-am străduit din toate puterile…

Se pare că Franz nu și-a găsit niciodată locul în exterior. Era bine primit doar în interiorul ființei sale în care domneau nesiguranța, stima de sine scăzută și frica de eșec. Toate acestea au fost în mare parte cauzate de atitudinea pe care tatăl său o adopta de fiecare dată. Deși nu a fost violent cu fiul, gesturile bruște, apăsătoare aveau un impact deosebit de puternic asupra lui Franz. Ca în cazul criticului, adevăratele răni sunt provocate copilului de către o instanță parentală ce nu stăpânea o pedagogie adecvată, apelând la educația nocivă, batjocoritoare și dureros de jignitoare.

A început să se strecoare și instaleze în mine angoasa care nu m-a mai părăsit întreaga viață, un sentiment parcă al datoriei neîmplinite, al vinovăției fără vină (pentru că vina e prea adâncă spre a o sesiza, pentru că nici nu e chiar a ta, ci moștenită din strămoși).

Straja dragonilor reprezintă o autobiografie provocatoare, tăioasă, o analiză lucidă a vieții . Totodată, poate fi percepută ca un episod marcant pentru apariția prozei noastre subiective.

I. Negoiţescu, „Straja dragonilor. Memorii 1921-1941”, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ion Vartic, cuvânt înainte de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017, 220 p.