Cosmin Ciotloş este un critic foarte exact. Pe parcursul unei demonstraţii are mereu un ochi în plus pentru acurateţea termenilor şi pentru definirea clară şi succintă a conceptelor şi instrumentelor la care face apel sau pe care caută să le impună în şi prin cercetare. Eseurile cuprinse în Elementar, dragul meu Rache (Editura Humanitas, Bucureşti, 2017) au în vedere, după cum recunoaşte şi autorul cu modestie, câteva „detalii”, însă nu oarecare, câtă vreme ele privesc opera unui autor fascinant, devenit obiect de cult ori prilej a numeroase glose şi inflamări pentru serii întregi de cititori. Obiectul celor câtorva „studii de caz” cu conotaţii detectivistice îl constituie, aşadar, tocmai aceste „detalii mateine sub lupă”. Fără îndoială, Ciotloş este cel mai nou membru al Academiei mateine, subînţelegând aici profilul acelor critici care şi-au îngăduit a se lăsa tentaţi de exerciţiul speculativ, a abandona morga autorităţii şi (uneori) marota verdictului, în favoarea taifasului literar de bună calitate.
Aidoma scriitorului comentat, Ciotloş ştie să plaseze momeala: în fapt, „Remember” s-ar prezenta ca o diversiune naratologică de o inteligenţă scăpărătoare, „Sub pecetea tainei” ca o asamblare greu sesizabilă a trei discursuri parţiale, iar romanul „Craii de Curtea-Veche” ca o sinteză a tradiţiei literare româneşti de până în pragul interbelicului. Sunt destul de rare cazurile în care, având în faţă o carte de debut, atenţia să-ţi fie atrasă nu de tema centrală, ci, chiar după primele pagini, de modul în care este abordată, de personalitatea echilibrată a exegetului. Aproape că suntem tentaţi a întrebuinţa aici formula lui Mircea Martin (din prefaţa la Bastionul lingvistic…, recentul volum al Adrianei Stan) şi a decreta: „Acesta nu e un debut”… Şi, totuşi, este!
„Să facem un calcul simplu”…
…în felul acesta intră în scenă demonstraţia, deloc lipsită de ingeniozitate critică, a comentatorului. Dialogând cu bogata tradiţie critică dezvoltată pe malurile fluviului matein şi trecând cu supleţe printre savuroasele discuţii ale numeroşilor glosatori şi eseişti, Ciotloş procedează, cum era şi firesc, intropatic. Detectarea sensibilităţii de ordin lingvistic a conului Rache din „Sub pecetea tainei” îi trădează propriile afinităţi hermeneutic-speculative. Atenţia criticului este acum solicitată la maximum, în buna tradiţie a comentatorilor mateini, predispuşi a asculta mereu alte voci şi a intra în alte încăperi, a face totul pentru a afla, în cele din urmă, cum rămâne cu „poliţa cu maimuţă” ori cu „sifonul albastru”. Atunci când, în textul matein, Rache „deschise un ochi”, spre a-i comunica personajului-narator că nu e capabil „a lega” în chip logic informaţiile obţinute în legătură cu crima investigată, lui Ciotloş i se pare că „gestul e semnificativ şi n-ar fi tocmai greşit să vedem în el un clin d’oeil în raccourci” (ed. cit., p. 122).
Ochiul criticului desluşeşte în operele mateine iţele complicatelor „thrillere heraldice”, ale fanteziilor genealogice, depăşind şi „înăbuşind rapid presupoziţii impudice”, spre a ajunge la o enigmistică literară de bună calitate, dar şi pentru a ajunge, de fapt, la esenţă, şi anume la strategiile diversiunii, proces fundamental în gândirea şi în opera lui Mateiu Caragiale.
„Mi-aş dori să fi greşit de cât mai puţine ori”…
…constituie, până la urmă, o grijă firească şi de bun simţ din partea criticului care se vede nevoit (şi tentat) a se abandona unei hermeneutici prin excelenţă speculative. Poate că, uneori, Ciotloş exagerează cu încrederea pe care i-o acordă cititorului obişnuit, pe care îl presupune a fi în egală măsură de atent atunci când citeşte critică şi atunci când (re)citeşte romanul lui Mateiu, ceea ce este discutabil prin raport la contextele actuale ale literaturii. Există, prin urmare, o uşoară tendinţă de supralicitare a virtuţilor speculative ale cititorului de nivel mediu. Adevăratul interlocutor al acestei sume de eseuri inteligent puse în scenă pare a-l constitui mai degrabă seria (numeroasă) de precursori mateini: critici, glosatori, comentatori. Ciotloş se adresează astfel şi Sinedriului, Cercului, Academiei mateinilor. Şi o face respectând ceremonialul cuvenit, însă eliberat de orice complexe. Atunci când afirmă, de pildă, că „Poetica tainei, atât de des invocată, e mai degrabă un subterfugiu critic decât o evidenţă”, îşi susţine ipoteza prin observaţia că indiciile necesare elucidării misterioasei morţi din Sub pecetea tainei sunt, de fapt, transparente nu la nivelul faptelor, ci la nivel lingvistic. Observaţie de fineţe şi probată în consecinţă, desigur, însă mă îndoiesc de faptul că „Trenul ca luntre a lui Charon, ghicitoarele care induc în eroare, de conivenţă cu martori care disimulează crime sunt amănunte pe care doar Rache pare să nu le remarce”, câtă vreme, un rând mai sus, ni se vorbeşte despre „reţeaua complicată, plurietajată” a cărei descifrare necesită „o intuiţie de prozator” (v. pp. 24-25). Privind astfel lucrurile, n-ar părea surprinzător ca verdictul corigenţei la hermeneutică a lui Rache să atragă o solidarizare din partea însăşi a cititorului de largă respiraţie. Fac această remarcă pentru că, altfel, cruciadele detectivistice ale lui Ciotloş sunt departe de a lăsa indiferent publicul cititor. Iar apelul criticului la terminologia juridică („pe cale de consecinţă”, „bunuri mobile” etc.), drămuit astfel încât să nu inoportuneze jocul misterului în care pluteşte demonstraţia, probează faptul că privirea critică ştie să joace la ambele capete: nu doar ocheadele genialului Sherlock, ci şi bunul simţ şi logica proprii doctorului Watson.
„Făcând uz de prudenţă, dar discreditând indiferenţa”…
…după ce îi identifică pe cei trei „debitori simbolici” de sub pielea lui Gore Pirgu (pe tatăl – Ion Luca, pe Delavrancea şi pe Goga), criticul remarcă acea continuă agitaţie, dezvoltată în Craii…, în jurul literaturii: la Mateiu, nici Arnotenii nu scapă unei „echivalări culturale”. Poate că ar fi profitabil, pe viitor, de urmărit şi maniera în care această uriaşă disponibilitate intertextuală şi glosatorie, la care se referă şi Cosmin Ciotloş, s-a transmis mai departe criticilor aşa-zişi mateini (Paleologu, Steinhardt, Al. George etc.).
Personal, aş fi optat pentru poziţionarea notelor în subsolul demonstraţiei critice, nu la final, întrucât multe dintre acestea acoperă nuanţe necesare în contextul urmăririi atente a pledoariei finale a detectivului-literat. Să mai spunem doar că, în altă ordine de idei, prin acest debut, criticul nu demonstrează, ci confirmă. De demonstrat, o făcuse deja, timp de zece ani. Virtuţile care fac din cartea lui Cosmin Ciotloş un debut remarcabil sunt acelea care reies şi din cele câteva citate extrase mai sus: simplitatea, conştiinţa limitelor şi echilibrul.
