45 pentru 45*: Interviu cu Dr. Monica Heintz profesor asociat Universitatea Paris X-Nanterre

Interviu cu Dr. Monica Heintz profesor asociat Universitatea Paris X-Nanterre, France. Interviu luat de Dr. Bruce O’Neill

Bruce O’Neill (B.O’N.): Sunteți cercetător în antropologie, care se ocupă de obicei cu studiul altor culturi. De ce ați ales să lucrați în Romania, la dumneavoastră acasă ?

Monica Heintz (MH): Când mi-am ales subiectul de doctorat, eram plecată din România de aproape șase ani. În anii 1990 se pleca greu din țară, chiar și la studii, și rareori cu gândul întoarcerii. Eram căsătorită cu un francez, părinții mei locuiau în Statele Unite: mi se părea că mă îndepărtez din ce în ce mai mult de casă și că pierd rostul plecării. Ideea nu fusese să înlocuiesc o lume cu alta, ci să văd lumea și să îmi înțeleg propria lume prin comparație. Erau multe eșecuri inexplicabile în România când am plecat – în afară de alegerile din 1990 și 1992 care aduceau la putere ex-comuniști, fuseseră și Mineriadele, care incitaseră la o formă de anti-intelectualism. În 1998 erau încă și mai multe. Pe cât de familiară îmi era România, pe atât de misterioase îmi erau cauzele crizei continue pe care o traversa. Și nu eram singura. An de an, când reveneam în țară, rudele, prietenii, vecinii se plângeau de situația economică, de clasa politică, de metehnele administrației, de șmecheriile cunoscuților; toți dădeau în bobi, citeau traduceri din Nostradamus sau se uitau la previziunile Uraniei în speranța că vor afla că ziua de mâine va fi mai bună decât cea de azi. Ori, în momentul în care am început să studiez antropologia, am sperat că aș putea să înțeleg cauzele crizei economice, politice și morale pe care o traversa România, prin comparația cu alte societăți care trecuseră prin crize similare. Și, sigur, antropologia mă pregătea și să relativizez importanța acelei crize- până la urmă creșterea economică negativă nu însemna foamete, conflictele politice nu însemnau război ș.a.m.d. În fine, doctorandul în antropologie petrece 1-2 ani pe teren, deci asta însemna pentru mine concret că începând să studiez o problematică legată de România mă puteam întoarce acasă : inițial pentru 1-2 ani, iar ulterior pentru multiple sejururi de mai scurtă durată. A fi antropolog implică să trăiești simultan în mai multe societăți, să ai mai multe vieți paralele; deci grație meseriei continui să am o viață paralelă în România, ceea ce îmi permite să nu șterg jumătate din ceea ce sunt.

B.O’N.: Ca antropolog, o mare parte din scrierile dumneavoastrăse concentrează pe teme despre etică (moralitate, etica muncii, etica cercetării etc.). De ce, ca antropolog, considerați și/sau studiați etica?

M.H.: Plângerile interlocutorilor mei români nu se refereau doar la condițiile de viață obiective, ci și la comportamentul contemporanilor. Primul meu studiu a fost despre etica muncii pentru că interlocutorii mei români la sfârșitul anilor 1990 spuneau că principalul motiv al decăderii economice este faptul că românii nu muncesc destul. M-a interesat atunci să aflu ce ar însemna pentru ei să muncesti destul (valoarea muncii) și ce se întâmplă concret în întreprinderi, firme, organizații care să îi facă pe ei să tragă această concluzie (practica muncii). Eram încă la începutul studiilor mele de antropologie și prima constatare a fost că nu există în literatură nici o metodă de a investiga aceasta tensiune între valori și practici în domeniul muncii, în ciuda importanței subiectului. Apoi, după ce am încheiat studiul care a implicat muncă și observații conduse în câteva organizații din Bucuresti timp de mai bine de un an, am înțeles că a vorbi despre ‘etica muncii’ în termenii în care ea era definită în lumea anglo-saxonă, adică în termeni de ecuație între ce ți-ai propus să realizezi (ce ți-a impus managerul) și ce ai realizat, era ca și cum ai măsura capacitățile unui pește în funcție de capacitatea lui de a urca întrun copac, cum ar spune Einstein. În perioada de tranziție ecuația era imposibilă. Ceea ce apărea însă ca o valoare centrală în relațiile de muncă era etica relației; nu etica muncii era referentul valoric pentru comportamente, ci morala. Care devenea aparentă, bineînțeles, când se devia de la comportamentul așteptat: în cazurile de furt, lipsă de loialitate, minciună etc. Și când am vrut să aprofundez aceste rezultate, m-am izbit iarăși de lipsa de cercetări pe acest subiect în antropologie. Pare incredibil că o dimensiune atât de importantă a vieții umane cum este morala nu fusese studiată altfel decât prin înregistrarea unor valori declarative. Ca și cum a cunoaște cele zece porunci ți-ar indica viața morală dintr-o țară creștină !

Motivul principal pentru care studiez etica este pentru că se știe atât de puțin despre ea – nu mă refer aici doar la antropologie, pentru că am încercat să abordez tema și din alte unghiuri disciplinare. Este un șantier cheie, vast, care gândit într-o dimensiune comparativă pune sub semnul întrebării diversitatea culturală. Cercetarea de teren în România nu a fost decât scânteia care a declanșat-o și România și Republica Moldova nu au nicidecum monopolul problemelor morale !

B.O’N.: Lucrați în România de aproximativ douăzeci de ani – care sunt schimbările care v-au surprins, ce v-a atras atenția? 

M.H. Cred că prima supriză și cea mai puternică a fost cea inițială, de la sfârșitul anilor 1990, când am înțeles că zece ani de reforme nu duseseră la nici o ameliorare a situației economice. Când situația economică a început să se redreseze în anii 2000 mi s-a părut normal. Înțeleg acum, privind comparativ cu evoluția altor societăți post-dictatoriale precum Africa de Sud sau Argentina, că această ameliorare continuă a situației economice, a libertății de circulație, a drepturilor cetățenești, nu este atât de logică cât ni se pare și că țările din Europa de Est au cunoscut o evoluție remarcabil de rectilinie după 1989 (sigur, criza din 2008 a zguduit eșafodajul, dar cinci ani după situația economică s-a redresat din nou).

A doua surpriză a fost degradarea continuă a reprezentanților clasei politice, într-o țară în care o adevărată cultură democratică s-a instaurat, unde mass media veghează (nu prin televiziuni, dar măcar prin presă și rețele sociale). Este ciudată toleranța față de o clasă paralelă de politicieni considerați incompetenți, implicați în scandaluri financiare și corupție, când restul lucrurilor merg spre bine (Romania a înregistrat 5,5% creștere economică în 2017). Că această clasă politică își poate permite să critice Europa într-un context geopolitic în care este nevoie clar de un front comun la nivel european, doar pentru a-și masca culpabilitățile, și că o parte din electorat uită de ce România a fost una dintre țările cele mai dornice să integreze Uniunea Europeană.

În fine, am lucrat de asemenea în Republica Moldova. Ceea ce m-a frapat în urmă cu zece ani când am condus anchete de teren acolo a fost cât de mulți pași înapoi se făcuseră de la revoluția/schimbările din 1989 (în termeni de libertate a presei, de circulație etc) și deci cât de fragile puteau fi drepturile cucerite. Revenind câțiva ani după prima anchetă de teren de lungă durată, și apreciind comparativ cu Romania, mi s-au părut foarte lente schimbările, chiar dacă o redobândire mai sigură a drepturilor civice, o consolidare a instituțiilor și a regulilor jocului democratic este în curs. Furtul de un milliard de dolari din 2015 m-a surprins mai puțin.

B.O’N. Care credeți ca vor fi subiectele care vor caracteriza tematica de interes în studiile românești în următorii ani? 

M.H. Cred că schimbările economice și politice în secolul 21 vor continua să fie de interes, nu numai pentru că sunt de actualitate, ci și pentru că revelă situații paradoxale care merită o explicație științifică. Ar trebui de asemenea să se multiplice studiile asupra vieții cotidiene în timpul perioadei socialiste, pentru că generațiile care le pot povesti și mărturiile obiective (casele și obiectele din case, patrimoniul industrial etc) încep să dispară, să se uite, să se transforme, lăsând un gol în istorie. Studiul marilor momente negative ale socialismului a polarizat tot interesul lăsând în umbră subiecte precum educația, sociabilitatea rurală și urbană, moda, bricolage-ul (din frica de a nu părea nostalgice sau poate prea evidente pentru cei ce le-au trăit; sau poate din lipsa unei tradiții de istorie socială și economică).

Dar aici vorbesc de ceea ce cred că ar fi necesar, nu de ceea ce cred că va deveni de interes. Este probabil că se vor dezvolta tematici ce rezultă din necesitatea de a federa studii la nivel european/internațional pentru a obține finanțări sau pur și simplu pentru a intra în dialog cu colegii din străinătate la conferințe – ceea ce înseamnă studii aliniate pe interese venite din occident. Nu înseamnă că a conduce cercetări sociologice pe noi teme de cercetare precum experimentele ecologice, recepționarea socială a inteligenței artificiale și a obiectelor conectate nu va fi de interes! Am studenți care lucrează pe aceste teme în Franța și sunt fascinată de implicațiile acestor cercetări pentru știință. Dar ar fi păcat ca ele să fie cercetate în detrimentul subiectelor a căror interpretare este fundamentală pentru înțelegerea societății românești și cărora nu li se pot substitui cercetări conduse în alte societăți.

* 45 pentru 45 este o serie de interviuri care vor apărea de-a lungul anului 2018 în LaPunkt. Anul 2018 marchează o dublă aniversare pentru Societatea de Studii Românești care celebrează 100 de ani de la nașterea statului roman modern și 45 de ani de când a fost creată Societatea de către un grup de studenți profesori și emigranți români.

Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.

Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.

Dr. Bruce O’Neill este profesor asistent de antropologie la Saint Louis University. Prof. O’Neill efectuează cercetări etnografice in București.