Lesne de intuit că formularea de mai sus reprezintă doar o nevinovată și livrescă parafrază la celebrul titlu al lucrării lui Cantemir Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea; cu mult și subtil umor Mircea Horia Simionescu îl transformă la un moment dat în Divanul sau gâlceava înţeleptului cu perna, ceea ce ar corespunde și actualelor – dar nu numai – vânzoleli din viaţa politico-juridică românească (există și o asemenea formă de viețuire la noi, în doi) legate de numiri, alegeri, reformări sau revocări dintr-un domeniu care ar trebui să fie cast (nu neapărat sexual, căci nu e vorba de abstinență) – castus, pur, neinfestat – în raport cu politicul; se pare însă că nu numai politicienii au probleme specifice în acest sens, ci şi juriştii noştri îşi au propriile (tra)seisme cu legile, ceea ce duce neîndoielnic la antonimul incest ( in-castus), căci dintr-un amestec precum cel dintre politic și juridic, nu poate rezulta altceva. O iubire necurată deci, dar, pare-se, greu de înfrânat, ajungând deci uneori și la stadiul de neînfrânată.
Marea problemă este că, dacă politicienii acţionează în (lipsa de) virtute(a) a unor visceralităţi general umane exacerbate, pentru că – din propriile declarații – „pot”, (să nu uităm că nu există manuale obligatorii ale conducătorilor, nici măcar opționale, după cum politologii sunt cel mai adesea un soi de chibiţi amorali de mâna a doua, stipendiaţi deloc neglijabil), juriştii, chiar dacă decid dialogând profund – greu de măsurat adâncimea – cu sine, precum înţeleptul Marcus Aurelius, împărat al Romei, trebuie să fie servii necondiţionaţi ai unor principii scrise, aplicabile şi niciodată discutabile.
Prin diligențele unor politicieni autohtoni, buni români desigur, circul național a devenit manifestare prefixată, adică internațional; luminile celularizate ale protestelor duminicale au răzbătut până în parlamentul european (nu necesită majuscule din nici un punct de vedere…) unde euroflecarii noștri (?) s-au întrecut în discursuri pline de otravă primitivă și, de ce nu dacă se poate, minciună. Dar nu asta e marea problemă, căci nu te aștepți ca un politician să confunde tribuna cu confesionalul (unde de asemenea e discutabilă castitatea ascultătorului…), căci ar da dovadă de afecțiuni grave; lăsând la o parte faptul că sala era aproape goală (așa că mă îndoiesc de îngrijorările Europei), totul părea un circ regizat, dar nu ca la Colosseum odinioară, căci zgomotul cel mai pregnant îl generau locutorii noștri, certându-se ca de la român la român. Spectacolul era acela al orătăniilor (există specii de acest fel) care își desăvârșesc metabolismul în propriul cuib. Ceea ce nu pot să înțeleagă europarlamentarii noștri e că sunt reprezentanții Tării, nu ai găștii politice care i-a propulsat către salarii de peste zece mii de euro și facilități nejustificate. Și când te gândești (mai bine nu o faci… ) că unii sunt juriști, incestuoși tocmai prin cum ne reprezintă. Faptul că ministrul justiției din Țară, nu a fost lăsat să ia cuvântul – bun sau rău cum e, nu asta era problema – transformă incinta europeană într-un templu al perfidiei sau al indiferenței, ambele la fel de nocive într-o atare situație.
Dar tot circul care se petrece la noi, la cererea sau nu a celor de dincolo, s-ar putea rezolva (dar cine-şi doreşte asta ???) printr-o întoarcere la principiile dreptului roman (că tot se mai studiază ceva facultativ sau opțional în facultăţi) atât de clare, atât de indubitabile, încât până și judecători ieşiţi din sistem, la pensie (grasă) adică, n-ar trebui să vândă lumânări şi calendare în pronaosul bisericii spre a(-şi) spăla petele oricum nelavabile (nici interior, nici exterior).
Dacă în privinţa avocaţilor, trei lucruri trebuie ştiute pentru a dormi în tihnă (Advocati officium non est gratuitum, Serviciul avocatului nu este gratuit, Advocatorum error litigantibus non nocet, Eroarea avocaţilor nu dăunează împricinaţilor, Advocatus non accusat, Avocatul nu acuză, căci el nu e societate de binefacere, nu dă sentinţe, te apără şi te reprezintă), în ce priveşte categoria, ca să nu-i spunem tagma, judecătorilor, situaţia ar fi şi mai clară dacă s-ar respecta următoarele principii: în primul rând să se ştie că Lex est exercitus iudicum tutissimus ductor, Legea este cel mai bun conducător în activitatea judecătorilor, pentru că în fapt Lex iniusta non est lex, O lege injustă nu este lege; şi astfel devine clar că judecătorul nu are conducător politic sau financiar (banul), căci Datae leges ne firmior omnia posset, Legile au fost date pentru ca cel mai puternic să nu poată face ce vrea; ca atare Iudex est lex loquens, Judecătorul este legea vorbitoare; în aceste condiţii, ca personificare a legii Iudicis est ius dicere, non dare, Rolul judecătorului este să pronunţe dreptatea, nu să o facă. Nici un judecător clasic nu poate avea probleme nici cu DNA, nici cu ANI, nici cu vreo altă femeie fatală, atâta timp cât e în limitele legii căci doar Iudici excedendi offficium suum non paretur, Unui judecător care îşi depăşeşte competenţa nu i se dă ascultare; mai mult chiar, el trebuie să fie un sinonim uman al legii, adică Iudex non debet clementior lege esse, Judecătorul nu trebuie să fie mai blând decât legea, iar aceasta pentru că Iudex non calculat, Judecătorul nu calculează (în funcţie de sume sau intervenţii de la partid).
De asemenea, pentru a avea un somn liniștit fără suplimente alimentare și, în consecință de cauză, pentru a nu da de lucru (deşi trebuie şi aceia să trăiască) celor de la interceptări, Cognoscere personam in iudicio non est bonum, Nu este bine să cunoşti inculpatul în procesul pe care urmează să-l judeci, avertiza (poate prea ) severul Cato; şi nici pe apropiaţii sau clica inculpatului, posibili favorizatori sau persoane „de legătură”, aş adăuga eu.
Dacă toate aceste cerinţe, minimale în fond, sunt îndeplinite, judecătorul poate decide in se, în sinele lui, căci Iudices non tenentur exprimere causam sententiae suae, Judecătorii nu sunt constrânşi să-şi motiveze hotărârile; subliniez, e vorba de modelul clasic, cel contemporan fiind atât de cromatic şi olfactiv încât devine de-a dreptul expresionist (dar nu pictural!).
Dar, prevederea care face din judecător o persoană supra ceteros, deasupra celorlalţi, este (ar trebui să fie şi azi) conştiinţa locului; judecătoria nu trebuie să fie sediul bişniţărelii legiuite, ci locus consecratus, loc al con-sacrării (sacrum) în măsura în care iudex însuşi e derivat, născut din rădăcina lui ius, iuris, prevedere imuabilă cu putere sacră; iată de ce incinta de judecată avea de atunci și trebuie să continue să aibă o anume sobrietate, un specific, iar roba să-l „facă” totuși pe jurist, chiar și fără perucă, deși își are și ea rostul în simbolistica spațiului; iar judecătorul e astfel cel ce aplică decisiv cu puterea sacrului. Iată de ce, faptic, nici un judecător nu ar trebui să fiinţeze în afara locului judecării, căci Iudex extra teritorium est privatus, Judecătorul în afara teritoriului judecătoriei este persoană particulară; e drept că nici asta nu mai e azi o garanţie de vreme ce aranjamentele se fac deja şi in teritorium, ca să dăm o denumire potrivită.
Mai mult chiar, modelul clasic oferă siguranţa unui otium total: Iudex semel sententia dicta desinit esse iudex, Judecătorul, odată ce a pronunţat sentinţa, încetează de a mai fi judecător (se desesizează).
Dar care judecător contemporan şi-ar dori aşa ceva? mai ales că recompensele curg şi după… Chiar ca nespecialist, urmărind sentinţele care se dau în cele mai felurite cauze, nu poţi să nu îndemni, parafrazându-l pe Heliade, „interceptaţi, băieţi, interceptaţi şi notaţi!”.
Să închei la fel de aparent anecdotic precum, am început: în regimul trecut (comunist, adică), un individ a fost acostat la Ştrandul Tineretului (fost, ca multe altele) de către un alt purtător de slip, cu cuvintele „tovarăşu, pe mine să mă ascultaţi şi aici!”, la care răspunsul a venit prompt: „aici sunt cetăţeanul… care face baie şi plajă”; desigur nu era un judecător desesizat, ci un apreciat, la vremea aceea, director de întreprindere (era să scriu manager).
Și totuși, subiectul fiind unul al supremei sobrietăți, cere un final specific, adică o pildă de ceea ce înseamnă un judecător clasic și implicit aplicarea clasică a legii: Seneca povestește că Piso condamnase la moarte un cetățean pentru omor, dar în momentul în care condamnatul a fost adus pentru execuție, a apărut și cetățeanul pe care toți îl credeau asasinat. Centurionul care supraveghea execuția a suspendat-o, pentru ca Piso, în calitatea-i de judecător, să clarifice lucrurile; fapt care s-a și întâmplat, acesta condamnându-i pe toți trei la moarte, după cum urmează: pe primul pentru că exista deja o sentință capitală, desigur definitivă (și care nu mai putea fi atacată la Înalta Curte de casație și justiție…) de vreme ce respectivul nu fusese convingător în apărare, pe centurion pentru că nu a executat ordinul, iar pe presupusa victimă pentru că a devenit cauza morții a doi cetățeni nevinovați. Cât e anecdotic și cât nu, e greu azi de spus dar spiritul exemplului rămâne, ca și formula conclusivă a judecătorului: Fiat iustitia pereat mundus. (Să se împlinească justiția, chiar de ar fi să piară lumea); asta, desigur, într-o lume obsedată de justiție; ceea ce azi, în postmodernismul nedefinit, nu-și dorește nimeni.
Pentru cei suspicioși menționez că toate citatele latine nu provin dintr-o lucrare s.-fictivă despre dreptul roman, ci dintr-una de strictă specialitate: Radu Motica, Dan Negrescu, Lexicon juridic latin-român, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2012.
