De la terorist la ”miles legalis” – pledoarie pentru exercitus mundi

Subsecventele însemnări nu se vor nicidecum a fi o apologie a militarismului, ci una a realismului. Așa cum subliniam și cu altă ocazie scrisă, de vreme ce nu protestele și lupta pentru pace (iată ce sintagmă aiurită…) duc la încheierea unui conflict armat numit și război, ci aranjamentele politice, înseamnă că trebuie să vedem cu luciditate realitatea înconjurătoare, fie că e vorba de armatele pompos numite naționale, fie de răzleții teroriști.

Nu mai încape vreun dubiu pentru zilele noastre că, voltairian parafrazând, dacă nu ar exista, terorismul ar trebui inventat, fie şi pentru că oferă pretexte rezonabile (ca suspiciunea… rezonabilă)  pentru acţiuni statale incontrolabile, asigură o alimentaţie diversificată pentru cele mai isterice şi abjecte posturi tv și publicații ce se vor interesante şi abate atenţia celor mulţi de la lucruri mult mai importante şi vitale pentru ei; nu în ultimă instanţă, poate asigura vajnici luptători pentru armatele naţionale sau poate fi chiar matricea acestora. În fine, dacă până şi noi am avut nu foarte demult  un terorist identificat ca atare dar scăpat când era fierul mai cald (de unde şi ideea că a fost o „treabă românească”)  şi recuperat cu fast, dar totuşi obscur în felul lui, înseamnă că problema e realmente  serioasă.

Definirea teroristului, fie și doar etimologic, e simplă pentru că e cuprinzătoare (o reiau ca memento); capturat mai devreme sau mai târziu, ori niciodată dar declarat eliminat, teroristul e cel care generează teroare; substantivul („frica provocată intenționat prin amenințări sau mijloace de intimidare sau timorare”, DEX) duce prin franceză la latinescul terror (spaimă, groază, ceea ce inspiră groază) și la verbul terrere (a îngrozi, a înfricoșa, a pune pe fugă și legat de senzația de paralizie pe care o dă un act terorist, a împiedica de frică; dar, având  rădăcina comună cu a verbului   tremere (a tremura în fața cuiva), putem deduce că se poate tremura și în fața unui conducător, existând deci neîndoielnic și un terorism al șefilor.

Pentru ceea ce ne interesează, să mai consemnăm, conform aceluiași DEX, sinonimia între terorist și partizan.

Trecând la lucrurile legate de armata națională,  oricum relativ simple,  spre a fi și mai  clare,  pornim – cum altfel – de la romani care spuneau Vestis redit virum (haina îl face pe om), pentru ca, mai târziu, medievalii să creadă că vestimentum facit monachum (veşmântul îl face pe călugăr) dar şi invers, adică nu straiele dau sfinţenia, adevăr confirmat de realitate și de literatură, dacă e să ne gândim doar la savurosul Decameron renascentist.

Rămânând la aserţiunea romanilor, vom fi de acord cu faptul că, adaptând-o, „uniforma îl face pe soldat”, pe militar, mai ales că e o vestimentaţie oficială, statală, sub căptuşeala căreia se pot face cele mai mizerabile lucruri în război (şi nu numai…), căci aceasta reprezintă voinţa puterii politice şi, prin extensie, a poporului care a ales-o. Ca atare, dacă nişte luptători în civil şi fără grad aruncă în aer o clădire, provocând nenumărate victime, sunt terorişti; dar bombardarea Dresdei executată de către RAF (Forţele Aeriene Britanice) în al doilea război mondial i-a adus iniţiatorului o statuie a recunoştinţei în Londra.

Altfel spus, absenţa uniformei îl face pe terorist, uneori absenţa ţării pentru un popor, sau ocuparea acesteia de către alţii. Nu dau exemple, spre a nu trezi nici spiritul terorist, nici pe cel național.

Și totuși,  un model îl poate oferi tot Roma clasică. În general, SPQR (Senatus Populusque Romanus), Senatul şi Poporul Roman, considerau forţe teroriste (în accepţiunea de azi) toate formaţiunile care atacau Roma, Imperiul, poporul, armata romană şi pentru că nu se încadrau în sistemul juridic roman (romanii nu au iniţiat direct niciodată vreun război). După înfrângerea trupelor ostile, teroriste să le spunem, apăreau două posibilităţi: fie sclavia pe domeniile Statului (mine, cariere de piatră), fie înrolarea în auxilia (trupele auxiliare), dislocabile în zone cât mai depărtate de zonele de origine ale foştilor „terorişti”; primind toate atributele vestimentare, armate şi juridice romane, vom întâlni în Dacia formaţiuni militare romane cu arcaşi palmirieni, în peninsula Sinai o formaţiune romană cu luptători daci, în Hispania  cu britanici, et caeteri, toţi luptând pentru apărarea integrităţii Imperiului şi a Romei pe care, cel mai adesea, nu aveau să o vadă niciodată (și nici nu era nevoie de așa ceva,credința fiind într-un simbol suprem), dar care le oferea un trai civilizat nemaiîntâlnit și nesperat până  atunci.

bizar 100

Şi, pentru că pomeneam de factorul juridic, legiuitorii Romei s-au gândit şi la imunitatea apărătorilor Statului Roman: în momentul în care un luptător poartă uniformă, devine soldat, adică ia o soldă din partea Statului, iar tot ce face în luptă devine legal: Voluntas militis in expeditione occupati pro iure servatur (voinţa soldatului pe câmpul de luptă e respectată ca o lege). Și astfel se naște miles legalis, militarul legiuit, soldatul legii (desemnându-l și pe cel ce luptă pentru apărarea legii, în al doilea înțeles). Dacă, după luptă, treceau şi pe sub arcul de triumf, erau consideraţi purificaţi de toate mizeriile războiului. Dacă privim însă sfârşitul ultimului împărat, Romulus Augustulus, un minor nevinovat, dar un simbol al puterii încă romane (?), detronat de barbarul (fost terorist) Odovacar în uniformă de pretorian, vom concluziona că generozitatea romană n-a sfârşit-o prea bine; dar nu avea încotro. Desigur, aceeași soartă s-ar putea să o aibă și generozitatea actualului „Imperiu” european…

Conştient sau nu, marile puteri ulterioare au aplicat modelul roman cu succes. Armata britanică a devenit multicoloră înrolându-i pe teroriştii supravieţuitori din India şi alte tărâmuri „civilizate” cu tunul. Armata franceză şi-a deschis rândurile  prin Legiunea Străină tuturor celor care avuseseră „probleme” şi doreau să-şi piardă identitatea. Tot astfel şi trupele OAS (Organizaţia Armatei Secrete).

Spun cronicile noastre că uneori Vodă ierta unul sau mai mulţi bicisnici răufăcători, dându-le straie de lefegii în slujba Domniei (Sale).

Tot pe plaiurile noastre, după discutabila „întoarcere a armelor”, noua conducere a ţării s-a gândit şi la „Garda de Fier, organizaţie teroristă de tip fascist” (o adevărată pildă de statornicie politică românească în a o defini), având prin Ana Pauker pare-se, ideea deloc rea de a folosi avântul belicos al tinerilor întemniţaţi de Ion Antonescu la Jilava, în lupta antihitleristă şi de eliberare de sub jugul fascist, înrolându-i, după un sumar interviu în celulă (care se putea încheia şi cu un glonte în ceafă), în ulterior devenita celebră formaţie „Tudor Vladimirescu” a armatei naționale române. Mai mult chiar, după întoarcerea din război, supravieţuitorii puteau servi Patria la un nivel superior, în cadrul trupelor operative ale Securităţii Statului alături de cei formaţi în şi de eliberatoarea Moscovă. De unde şi cunoscutul şi justificatul refren „Căpitane, nu fi trist, Legiunea-naintează Prin Partidul Comunist”. Interesant că de la un moment dat istoric și unii și alții par să aibă amintiri comune după cum relevă cunoscătorii, connaisseurii, mai ales din surse congenere.

Nici în Țara Sfântă lucrurile nu au stat altfel. Un rol esenţial în întemeierea armatei Israelului  l-a avut „organizaţia militară ilegală” (citez Encyclopaedia Britannica) avându-l ca membru de marcă pe Moshe Dayan, ulterior şeful Statului major al armatei israeliene.

Ceva similar s-a petrecut şi în Kosovo, leagănul istoric al Statului sârb (dar cui îi pasă?), unde liderul celei mai furibunde formaţiuni teroriste, a trecut la cămaşă albă şi cravată, devenind unul dintre conducătorii formaţiunii statale (?), sub oblăduirea forţelor care l-au susţinut. După cum relevă aceste două exemple, n-ai Stat – eşti organizaţie teroristă; îţi faci sau îţi fac alţii Stat – devii armată; n-ai uniformă – ești liderul grupării teroriste, îți croiești (la comanda ta sau a altora) uniformă – devii comandantul  forțelor armate (suprem, eventual).

bizar 36

Evident că, de la romani încoace, totul depinde de interesele celor mari şi tari. Ceea ce e, până la urmă,  firesc. Dacă observăm că în Irak şi alte asemenea ţări (că State nu prea mai sunt) armata primeşte cu generozitate renegaţi (terorişti, adică), nu numai că nu mai miră atentatele împotriva ei (căci trădarea se plăteşte cu moartea la unii, cu promovarea la alţii) dar, din nou parafrazând distihul postbelic de la noi, putem spune „Osama, nu te întrista, Lupta continuă și-n absenţa ta”.

Astfel stând lucrurile, e evident că, spre pildă, proclamarea unui Stat palestinian ar duce la transformarea organizaţiilor teroriste (adică fără ţară şi uniformă) în armată naţională. Dar aşa ceva ar strica socotelile multor armate trimise să lupte aiurea pentru pace şi democraţie, cu orice mijloace, căci uniforma face soldatul;  şi, oricât i-ar fi de ticăloasă fapta inspirată şi ordonată politic, ea „e respectată ca o lege”. E însă tot mai limpede că armate multe, mărunte, înseamnă încăierări inutil de multe pe care tot cel mare trebuie să le aplaneze până la urmă, aducându-i pe  eroicii  pitici la conștiința dimensiunii lor. Iată de ce înarmarea măruntelor armate naționale e mai curând o aberație, atât strategică cât și, mai ales,  financiară. Realitatea demonstrează că, în spiritul celor arătate despre modelul militar roman, pentru o ordonare a lumii actuale, necesar ar fi exercitus  mundi. Spre a fi mai clar, specific: exercitus înseamnă armată (subst. masculin, în latină), iar munduslume, univers; atâta doar că forma menționată poate fi și singularul și pluralul substantivului, ca atare subliniez aici  pluralul, adică armatele lumii, două, cel mult trei; în nici un caz una, pentru că asta ar însemna terorism universal, în ciuda uniformei.

La un moment dat, se întreba cineva „cum ar fi să nu mai luptăm pentru pace, ci să gândim pentru ea?” Frumos, către s-ficțional,  numai că realitatea   adeverește constant tot un adagiu latin banalizat aproape: si vis pacem, para bellum (de vrei pace, pregăteşte-te de război).  Așadar, până când „sculase-vor  limbile” (probabil niciodată…), cum frumos și inutil zice  vechiul text, să lăsăm exercitus mundi să rânduiască treburile, cu speranța că, în conformitate cu dimensiunea fiecăruia, „plăcerile egale, egal vor  fi-mpărțite”, ca să-l cităm pe poetul național.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *