Într-o lume în care imaginația e atrofiată și rigidă, în carnea moale a romanelor, închipuirea desenează cele mai fantastice imagini. Mai mult, într-o lume în care avem tot mai puțin acces la omul de lângă noi, căruia îi ignorăm dramele și deopotrivă bucuriile sau spaimele sau speranțele sau tristețile, într-o lume în care prietenul nostru poate muri fără ca măcar să-i acordăm un gând, romanul ne face să ne vedem semenii și să-i înțelegem. Cât timp se află în roman, cititorul vede, aude, înțelege. Și poate că, la ieșirea din roman, măcar o vreme va fi mai atent la lumea din jur, la cea inaparentă.
Romanul e păstrătorul sentimentelor omenești: nuanțate, variate, colorate. El are azi o nouă rațiune de a fi, în lumea facebook-ului, în care totul se reduce la reflexul pavlovian al unui like și la emoticoane totdeauna foarte simpatice. Lumea romanului nu e simpatică, e cutremurătoare sau mângâietoare sau în sute de alte feluri. E o lume plurală, nuanțată, nu poate fi redusă la un singur răspuns. Te pune pe gânduri.
De aceea, cum spune Kundera, romanul adevărat se opune lumii totalitare, a ”adevărului” unic.
Romanele sunt cel mai bun medicament împotriva plictiselii. Dar nu o distracție care te spală pe creier, ci una care, dimpotrivă, îți adâncește circumvoluțiunile.
Iubim romanele pentru descoperirea lui Diderot. Suntem în secolul 18. El, care socotea romanele o distracție de mâna a doua deși a scris un roman de mâna întâi, a constatat că paginile deocheate din romane i-au vindecat soția (pe Antoinette Champion) de depresie. Arta vindecării prin cărți s-a numit biblioterapie. Dar Diderot și-a salvat și căsnicia, care a durat patru decenii, până la moartea lui. Soția cititoare de romane i-a supraviețuit mai bine de un deceniu.
Iubim romanele pentru prietenii pe care ni-i oferă. Avem mult mai mulți prieteni din lumile fictive decât în realitate. N-aș îndrăzni să spun care sunt mai buni.
Citind/scriind roman secretăm sau refacem lumi pe care cu câteva clipe înainte le ignoram, dar pe care de-acum încolo le vom putea lua cu noi, oriunde.
Creștem odată cu romanele pe care le citim. Când le citim a doua sau a treia oară ele s-au schimbat, oadată cu noi și, de fapt, le citim prima oară. Nu cred în recitire. Romanele sunt întotdeauna proaspete.
Paradoxul romanului bun: citim ca să ajungem la capăt, dar ne pare rău când, la o carte bună, am ajuns la capăt.
Cititorul prost nu strică un roman bun: și-l refuză.
Iubim romanele pentru că sunt miraculoase, invenții mai ingenioase decât radioul, filtrul de cafea sau telefonul mobil. Sunt computerele cele mai perfecționate, care funcționează fără energie și creează ceea ce încă nici un computer n-a izbutit: viață.
