Nu, nu este nicidecum vreo sectă a admiratorilor sopranei (s-ar numi eventual netrebkani sau netrebkini sau netrebkoduli…), ci, dimpotrivă, e categoria celor care, neavând o treabă mai bună de făcut dar plini de ifos civil (pseudo)intelectual își afișează trăirile neputincioase față de marea cântăreață și nu doar față de ea. Este în primul rând o probă a valorii ei, după cum putem învăța încă de la Nepos care constata că, în general, „calitățile atrag invidia”; mai ales când purtătorul lor este unic printre semeni. Până și în popor se constată că (îmi spunea odinioară un sârb din Mehala) „omul fără dușmani e om fără valoare”. Poate că nu ar fi mare lucru, dacă acest tip de invidie nu s-ar completa cu prostie înfumurată și, mai ales, politizată, zgomotoasă după cum vom vedea.
Că există însă și marea tabără a cunoscătorilor și trăitorilor (atât cât poate fi de mare când e vorba de operă, de muzică clasică) e iarăși un adevăr incontestabil; un prieten îmi punea vara trecută o întrebare ce se voia cu răspuns pe viitor: „De ce o iubim pe Anna Netrebko?”
Răspunsuri ar putea fi multe și variate, în funcție de sensibilitatea fiecăruia; privită mai la rece, ar fi iubirea pentru perfecțiunea ei interpretativă, pentru unicitatea ei, soprana încadrându-se cu totul în aserțiunea lui Giulio Caccini, părinte al operei alături de Monteverdi, după care „această artă nu suportă mediocritatea” (deci, adaug , nici spiritul de gașcă). Apoi, nu poți să nu îndrăgești atitudinea ei și în a refuza ceea ce amicul meu întru audiții numea nu demult cu deplină inspirație „muzica de lift”.
Dar atitudinea verticală (te) costă mai ales când ești în glorie, căci cugetă același Nepos „invidia este însoțitoarea gloriei”, evident la braț cu prostia. Ca atare, soprana a avut parte (și continuă să aibă, cu intensități diferite…) de o serie de detractări, cu atât mai jenante pentru detractori cu cât evidențiau mai bine valoarea ei. Vorbind însă de atitudine, să subliniem că Anna Netrebko are o anume tărie, putere, fericire de la un moment dat, care o fac să treacă peste netrebniciile unora, căci una din cugetările lui Syrus ne spune că „invidia o poate suporta numai cel puternic sau cel fericit”.
Evident că și soprana este om, deci supusă urcușurilor și căderilor, în nici un caz însă la nivel interpretativ. Până și cei mai cârcotași critici muzicali (de al căror rost mă îndoiesc însă, dacă ne gândim că, spre pildă, Cosi fan tutte a „picat” de la premieră din cauza unui așa zis exeget muzical; și exemplele ar putea continua), constată că în ultimii doi ani soprana a avut o uluitoare creștere (nu că ar fi descrescut înainte) vădită în Lohengrin la Semper Oper, în Traviata la Scala mai recent, în Aida la Salzburg în vară. Desigur, deși nu ar trebui să fie așa, marile evenimente sunt precomentate precum cărțile necitite de critici; cu maliție se întrebau unii „cum va cânta rusoaica nemțește???” și încă Wagner; astfel a făcut-o încât l-a uluit și pe severul elev al lui Karajan, pe Christian Thielemann care a dirijat spectacolul devenit înregistrare de referință, atât audio cât și video în 4K. Despre spectacolul de la Scala („ce poate să mai facă în rolul ăsta trecută de 40 de ani???” se întrebau masculii cu spirit critic, dar nu muzical), numai de foarte bine, după unii depășindu-l ca interpretare pe deja clasicizatul de la Salzburg de acum mai bine de zece ani.
Personal sunt de acord însă că atunci când vorbim de spectacol (spectaculum e ceea ce vezi) e relevantă și apariția interpretului; indiferent de voce, de la un moment dat nu poți fi indiferent la dimensiunile hipopotamice ale unui Radames, sau la cele de pasăre îndopată ale unei cântărețe supra ponderale; primează indiscutabil vocea, dar omul nu merge la spectacol numai pentru a închide ochii și a deschide urechile. Comentariile emailate mai mult decât răutăcioase, ajungând până la neghioabe, ale unora, fără nici o tangență cu muzica, după recitalul de la Waldbühne, ar fi trebuit adresate mai curând găștii de „stiliști” care, fie și periodic, trăiesc bine din talentul Annei. Apoi, că soțul sopranei nu se ridică la nivelul ei, e o cu totul altă problemă; nici nu a pretins nimeni așa ceva; a trecut și diva Angela prin ceva asemănător, fără să-i altereze vocea divină. Că răutatea comentariilor s-a îmbinat perfect și de data aceasta cu prostia mediatică, a dovedit-o de curând o publicație cu pretenții, carpato-danubiano-pontică, în care se scria despre soțul algerian al Annei, doar că omul este din Azerbaidjan; dar să le ceri unora să știe și (sau măcar) geografie, e inutil; oricum începe tot cu A.
Dacă cercetăm puțin mai adânc lucrurile, vom, constata însă că netrebnicia versus Netrebko a început cu trei-patru ani în urmă (duhnind a politic) când, cu magnanimitatea-i cunoscută, soprana a făcut o donație de 15 mii de euro (sau dolari, depinde de curs, fiind de fapt un milion de ruble) către Teatrul de operă din Donețk; motivul era cât se poate de uman: guvernul ucrainean a început acțiunile punitive împotriva separatiștilor, tăind complet bugetul celei mai „periculoase” instituții, adică Opera; la asta s-a mai adăugat și un bombardament – obuzul era evident separatist, deși nu a verificat nimeni – în urma căruia a fost avariat sectorul cu decoruri și costume. Cu toate acestea artiștii continuă spectacolele absolut pro bono, gratis adică; a fost și motivația gestului sopranei, doar că, așa cum era firesc, nu s-a dus ea la separatiști, ci a venit liderul lor la Sankt Petersburg spre a-i fi înmânat cecul; Anna nu s-a orientat politic în spațiu, fiind televizată alături de liderul separatist și, mai grav, lângă steagul regiunii separatiste de care ea nu avea habar. De aici un întreg circ politico-mediatic la care soprana a răspuns decent precizând că aspectul politic nu o interesează; cum era și firesc. Dar, cum, parafrazând Sfânta Scriptură, un circ îl cheamă pe altul, adică o mârșăvie o cheamă pe alta, lucrurile nu s-au oprit aici, spre nerușinarea celor care au luat „atitudine” necruțătoare; de fapt singurul politician excitat a fost ministrul de externe al Austriei, motivând penibil că soprana are (și) cetățenie austriacă; ceea ce ar trebui să fie o mândrie pentru țara respectivă, nu un motiv de șantaj.
Culmea s-a petrecut însă peste ocean, cu ocazia turneului întreprins de celebrul Teatru de operă și balet Mariinski din Sankt Petersburg, sub conducerea inconfundabilului Valery Gergiev. Spectacolul cu Iolanta lui Ceaikovski la Metropolitan, având-o pe La Belissima în rolul titular, a avut parte în timpul aplauzelor și de un protest … anti Putin. Un penibil, a apărut pe scenă, în fața interpreților și a publicului, cu o pancartă protestatară. Pragmatismul american și-a spus cuvântul imediat: individul a fost scos de pe scenă, încătușat, iar apoi arestat, fiind identificat ca un scandalagiu cu antecedente, de origine ucraineană, absolvent de Harvard; încă o dovadă că și mitocanii pot primi diplome ilustre care nu-i fac cu nimic mai buni. De fapt a confunda prima scenă lirică a lumii cu maidanul, înseamnă a fi într-adevăr… maidanez și nimic mai mult. Regretabil, dar am ajuns să aud și comentarii de genul „domle, asta-i democrația…!”; da, mai ales când face rimă perfectă cu prostia. În fond ce îl împiedică pe încătușat să se înroleze ulterior în armata ucraineană, decât să dea spectacole superlativ ridicole. Pe de altă parte, e mult mai comod să protestezi peste hotare, cum o fac și conaționalii noștri cu profund și revoltat dor de țară.
Protestul vehement a fost îndreptat și împotriva dirijorului Gergiev al cărui păcat impardonabil este acela de a fi prieten cu Vladimir Putin, fără a participa însă la bombardamentele din Siria; dimpotrivă gestul său rămâne unic în analele muzicale ale unui război: după distrugerile provocate de feluriți descreierați, Valery a dirijat un concert printre ruinele Palmirei, dovedind că după bubuituri strategice, poate urma divina armonie a muzicii. Și mai grav mi s-a părut când recent am aflat de la cineva că îl enervează să-l vadă „pe Gergiev, pe Mezzo” pentru că „acesta e unul din cei mai mari dușmani ai poporului român”. Și eu care credeam că în fapt printre dușmanii supremi se numără politicienii români și cei care îi reprezintă dincolo (a nu se înțelege neapărat lumea de dincolo…).
Încă o dovadă, dacă mai era nevoie, că atunci când politicul infestează spiritul pe un fond de prostie, inserându-se în artă și sport, rezultă cea mai respingătoare mâzgă, indiferent cine o vădește.
Înainte de a încerca totuși un răspuns la întrebarea inițială despre iubirea pentru La Belissima, încerc să împlinesc o altă interogație formulată nu demult de același prieten: când se va sfârși prostia corectitudinii politice în artă, cu referire la (de)montarea finalului operei Carmen??? Aici ar trebui comentat ceva mai mult despre tirania ușor imbecilă a unor regizori care n-au nici o tangență cu înțelegerea operei în general; dar cu altă ocazie despre acest fenomen, mai curând hormonal, decât estetic. Cu oarecare amărăciune în cuget îmi amintesc că ultimii ajunși la Dumnezeu (fuseseră în tură) după împărțirea darurilor divine, au fost obligați să aleagă între singurele două bunuri rămase: frumusețea sau prostia; după o scurtă ședință, constatându-se că frumusețea-i trecătoare, a fost aleasă prostia fie și pentru eternitatea ei.
Totuși, să credem și într-o frumusețe eternă, dacă nu alta, cea a muzicii.
De ce (s-)o iubim pe Anna Netrebko?
Și pentru că e Sempre libera, chiar dacă Traviata moare…
De ce să o admirăm? Și pentru cum se impune puccinian Quando men vo…
Dacā natzia din Mioritzia ar avea mai multzi Negrescu Dan si mult, mult mai putini nāstase ilie, hagi ghe, simion ghe, a-dâncilā vaselika – veorika, shoshoaca dayana, becalu’ gigi, c(i)olacu marcelikā, calinutz toporiceanu, anton beton, funebriu olimpicu’ nevorbitor de românā, curajosu’ curaj furaj, rafailā oms-u’, mā-ciukā ghineraru’ si „ecceterea” din încrengātura pitecantropilor sus amintitzi cu minuscule, atunci ar fi fost posibilā, poate…, o soartā ceva mai buna pentru mioritzei.
Altfel, cum îmi zicea un amic, secolul ororilor XX a debutat cu scufundarea pachebotului Titanic si a continuat cu plutirea miticā a crucisetorului Aurora. Secolul trecut si-a pus pecetea funestā si pe veacu’ în care ne târâm zilele acum. Am avut parte de genii planetare de talia unor gângu’ scorniceanu’, adi leana, sanda gāinusha, ciobanitza lina, milu bobu’ shi am continuat apoteotic cu nelu linishtelu’, zgoanā sculeru’, vācāroiu abstinentu’, geoanā nacu, puie monta cârlanu’, udrea neprihānita, etc, etc…
Ne mor oamenii cu zecile de mii în accidenté rutière pe drumuri din evul mediu si prin spitale ca vai de lume si noi ne batem cu caramida în „kept” cā facem āl mai tare laser din lume cu care (citez din nāsārâmbele incalificabile ale sefului rrom -ân al laserului de la māgārele) : transformām fierul în aur, tratām deseurile radioactive, distrugem virusul COVID umblând la boson-ul lui Dumnezeu care împiedicā constituirea atomilor din moleculele virale… Cā laserul cumpārat de la francezi cu sute de milioane de euro n-a functzionat niciodatā, asta devine anecdotic si nesemnificativ în rapport cu māretzia proiectului luminii extreme… zdam detractorilor rromânismilui legendar din „geana” lu’ baroreu bulibasha din epopeea lui Deleanu. Ca uite asha din cauzā detractorilor locali si a „dujmanilor” balaton-ishti nemtutom-ishti am fost izgonitzi din programmul européen ERIC continuator al programului numit infrastructura luminii extrême ELI. Plāti-va cineva vreodatā pentru aproape miliardul de euro dus pe apa sambetii pe salarii mensuale de zeci de mii de euro pe cap furajat, pentru prime anuale de sute de mii de euro, pentru clādiri în genul catedralei neamului care au trebuit sā fie partial demolate ca sa intre componente optice de putere care n-au functzionat niciodatā la parametrii prevāzutzi shi care acum sunt obiecte de muzeu…