Interviu IRINA LIVEZEANU: Istoria şi diferitele forme de naţionalism

Dialog exclusiv Lapunkt între IRINA LIVEZEANU şi Cristian Pătrăşconiu

Sînteţi „istoric român” sau „istoric american”?

Mai degrabă american; m-am format în sistemul american începînd încă din şcoala medie. Instinctele mele intelectuale şi profesionale sunt mai mult „americane”. Dar în engleză şi în mediul american cînd spui „istoric francez” (French historian) înseamnă în primul rînd că eşti specializat în istoria Franţei, şi nu că ai cetăţenie franceză sau părinţi francezi. Deci, în sensul american al frazei, sînt istoric român! Şi nu numai pentru că limba mea maternă a fost româna şi asta lasă o amprentă.

1

(Photograph by Heather Mull)

Şi, de fapt, cît e de relevantă – şi dacă e, unde anume – naţionalitatea / etnia unui istoric?

Poate fi relevantă şi spre bine şi spre rău. Spre bine: în sensul că, dacă scrii despre „ţara ta”, eşti intim familiar, fără un efort special, cu limba şi cultura ţării pe care o studiezi  şi înţelegi probabil usor elemente subtile din sursele pe care te bazezi. Dar un „străin” poate dobîndi acea familiaritate aproape la fel ca autohtonii dacă perseverează şi dacă are talent. Desigur, unii din această categorie dobîndesc numai cunoştiinţe superficiale şi rămîn naivi în studiul unei istorii la care vin dinafară. Dar istoricii ţării lor de baştină au poate un şi mai mare handicap. Ei trebuie să depăşească unghiul naţional(ist), autohtonist şi să se apropie de subiectele cercetării lor cu un anumit scepticism, cu un simţ voit de înstrăinare, ca şi cum ar fi ei înşişi veniţi de departe. „The past is a foreign country: they do things differently there”, spunea Hartley. Trebuie să te apropii de orice subiect istoric cu mare umilinţă intelectuală, nu ştiind de la bun început concluziile şi interpretările la care vei ajunge, şi cu atît mai mult cu cît eşti din partea locului.

Studiaţi şi scrieţi mult despre naţiune şi despre naţionalism. Tema este, de mult timp încoace (şi va mai fi aşa multă vreme), actuală. Au existat – nu ştiu dacă neapărat curente de gîndire, dar – proiecţii intelectuale cu presă largă care au pariat pe un declin al ideii de „naţiune” (naţiunea înţeleasă ca sumă: concept plus realitatea sau realităţile care îl „umplu” pe acesta!). Întîi: în ce măsură este just să vorbim despre declin în acest caz?

Da, m-a atras subiectul tocmai pentru că naţiunea şi naţionalismul nu au fost depăşite ca structuri politice şi ideologice, cum proiecta Marx.(poate că la el vă gîndiţi?) Din contră, aceste idei au continuat să organizeze spaţiul politic şi ideologic chiar în societăţi care au funcţionat oficial pe principii marxiste. M-a fascinat această durabilitate, precum scria atît de elocvent Benedict Anderson în cartea lui „Imagined Communities”. Bănuiesc că a fost tradusă şi în română. Dar există mai nou, post-Anderson, o tendinţă în istoriografie de-a încerca să vedem istoria nu numai prin prisma naţiunii, pentru că, în primul rînde a a evoluat relativ tîrziu în cursul istoriei. De asemenea, etniile au evoluat şi ele istoric, deşi mulţi istorici din secolul 19 încoace se referă la ele ca şi cum au fost dintotdeauna. Jeremy King numeşte această eroare „ethnicism.” În plus, nu toată lumea, chiar în perioada modernă dominată de mişcări şi motivaţii naţionaliste, are o foarte clară identitate naţională. Emigrarea, asimilarea, traiul în imperii, oraşe şi societăţi cosmopolite, de exemplu, duc de multe ori la identităţi hibride şi complicate. Nu toţi oamenii pot spune clar şi simplu „sunt x.” –unde „x” = naţiunea-stat unde te-ai născut şi trăit. Un cetăţean polonez de origine sau credinţă evreiască, să spunem, care emigrează în Franţa şi este naturalizat drept cetăţean francez, poate spune în unele circumstanţe că e francez, sau în altele poate regîndi identitatea sa, deşi vorbeşte şi chiar visează în poloneză mai des decît în franceză, şi să spună că e evreu, mai ales dacă a avut experienţa antisemitismului sau dacă statul polonez i-a luat cetăţenia în momentul emigrării. Ce aspect al unei identităţi multiple (pe care toţi o avem în fel şi fel!) îl accentuezi depinde foarte mult de diferite contexte.

Apoi: care este explicaţia dvs cu privire la această rezistenţă în timp a naţiunii? Este pînă acum, cu alte cuvinte, naţiunea formula supremă de organizare -să îi zic aşa – socio-politică?

Rezistenţa naţiunii ca formă de organizare se leagă de mai multe chestiuni, începînd cu politica şi cu şcoala. Loialitatea faţă de naţiune se învaţă în şcoală cu ajutorul muzicii, poeziei, istoriei, etc. – toate produse pe un anumit calapod. Literatura canonică a societăţilor moderne şi contemporane este de multe ori scrisă cu pană naţionalistă, să zicem aşa. Iar pentru politicieni, mesajele naţionaliste sunt cele mai la îndemînă, cele mai uşor de lansat. Ele au mare popularitate la publicul mare pentru că au fost „naturalizate,” chiar dacă soluţiile naţionaliştilor cel mai des nu rezolvă efectiv problemele cele mai mari sau nu le rezolvă în mod etic.

Irina Livezeanu, 2016

Irina Livezeanu, 2016

(Photograph by Heather Mull)

Cînd devine ideea de naţiune periculoasă?

Atunci cînd e folosită de demogogi disperaţi sau de rasişti. Mă gîndesc la mai mulţi, dar să luăm drept exemplu pe Slobodan Miloşevici, care s-a prefăcut în naţionalist pasionat în momentul în care cariera lui de politician al unui stat multinaţional şi socialist în derivă nu mai avea viitor. El a optat atunci pentru un naţionalism sîrbesc extrem căruia i-a dat amploare.

Şi, complementar întrebării de mai sus, există grade de periculozitate – sau de toxicitate – ale ideii de naţiune?

Ideea de naţiune modernă s-a originat în Revolutia franceză, ca o contra-structură imaginară la ideea dinastică. Era atunci eminamente o idee democrată, generoasă şi foarte încăpătoare. Mişcările naţionaliste din secolul 19 erau democrate şi anti-imperiale. În 1848 studenţii din estul Europei care se aflau la Paris erau inspiraţi să se întoarcă acasă, pentru a face revoluţii naţionale în solidaritate unii cu alţii şi cu francezii împotriva imperiilor — Habsburgic, Otoman, Rus. Polonezii care luptau în diverse teatre revoluţionare ale Europei după ce Polonia a fost desfiinţată de către ruşi, nemţi şi austrieci lansau lozinca naţionalistă „Pentru libertatea voastră şi a noastră.” Patriotismul care vizează binele ţării în context umanitar nu este periculos. Politicienii naţionalişti devin periculoşi cînd folosesc lozinci naţionaliste în sensul tribal sau rasial şi ca să excludă pe unii cetăţeni ai patriei de la drepturi şi resurse şi, de asemenea, cînd profită ei personal sau ca membri ai unui grup restrîns prin uzul ideii de naţiune.

Mai vreau să rămînem puţin în această zonă tematică: care sunt, din unghiul dumneavoastră de vedere, cele mai pregnante semnale că o idee generoasă precum ideea de „naţiune” se strică? Altfel spus – cînd se vorbeşte în interiorul acestei paradigme, la ce ar fi bine să „ne sune clopoţelul”,  ca alarmă benefică?

Trebuie să ne atragă atenţia şi grija un ton beligerent şi violent, scăderea nivelului discuţiei civice, caracterizarea „celorlalti”, a acelor care nu fac parte din naţiune în termeni stereotipizanţi sau biologici or zoologici. Avem de curînd exemplul viitorului nostru (prea probabil) preşedinte al SUA care a dus discursul politic în şanţ, susţinînd că el e pentru „America first” şi împrăştiind insulte la adresa străinilor; arborează un patriotism ieftin, violent şi clar oportunist.

Nu există consens cu privire la faptul că istoria se repetă sau nu. Unii spun că nu, alţii spun că da (şi, dintre aceştia, unii spun că, deşi se repetă, nu e chiar la fel – întîi e ca tragedie, apoi e ca farsă şamd). În această direcţie: ce este cel mai uşor de repetat din derivele naţionale ale trecutului? Uşor, în dublu înţeles: de simplu, la îndemănă&de seducător să fie repetat, chiar dacă este dovedit că e ceva (foarte) toxic?

Ca istorici avem prea des senzaţia de „dèja-vu” tocmai pentru că noi cunoaştem trecutul un pic prea bine. Dar repetarea istoriei nu se face neapărat intenţionat. Politicienii fac parte ei înşişi dintr-o cultură naţională, din moştenirea lăsată de trecut. Sunt ei înşişi formaţi de acea cultură politică, expertiză şi de teritoriul imaginat al ţării; şi au recurs la un repertoriu limitat de către acel trecut, acea moştenire, acel teritoriu. Cum spunea tot Marx în „18th Brumaire of Luis Bonaparte”: „Bărbaţii fac propria lor istorie, dar nu o fac așa cum le place lor; ei nu o fac în condițiile selectate de ei înşişi, ci în condiții existente deja, date și transmise din trecut. Tradiția tuturor generațiilor moarte are o greutate ca un coșmar pe creierul celor vii.”

Frontal: se poate repeta nazismul? Se poate repeta comunismul?

Da, îmi pare rău că răspunsul meu aici este da, aceste curente politice cu o istorie bine ştiută şi tragică se pot repeta, dacă nu intervin energic curente liberale şi dacă nu se opun instituţii democrate solide. Felul în care anumiţi politicieni în Europa sau Statele Unite în ultimii ani pot mobiliza milioane de oameni cu slogane extremiste, cerînd excluziunea sau deportarea a întregi categorii de oameni, felul în care se încalcă, se modifică legi şi tradiţii de factură democrată (cu „d” mic), cît şi bricolajul ideologic de elemente autoritare pe care-l vedem pe ambele continente promit o posibilă deschidere către fascism. În Rusia, bricolajul autoritar include atît Biserica Ortodoxă şi ritualurile ei, cît şi tradiţii şi simboluri politice din perioada Sovietică.

Se pot replica mai uşor „copiii mici” ai acestora? „Copii” care lucrează şi ei cu ideea de servitute şi, foarte des, cu violenţa, uneori chiar şi cu crima…

Da, efectiv, nu vom vedea o copie fidelă întocmai a regimurilor şi ideologiilor autoritare din trecut, ci „copii mici” cum spuneţi, cu caracteristici proprii, dar şi cu oarecare „aer de familie.”

Ce anume apreciaţi că dă acum, în zilele noastre, combustie specifică derivelor naţionaliste? Din ce se hrănesc monştriinaţionalismului azi? E ceva nou, radical nou?

Îmi puneţi o întrebare care mă face să mă gîndesc la alegerile din SUA din noiembrie, dar şi la curentele politice din Europa întreagă. Fără îndoială că dezastruosul război din Siria, cît şi cele din Iraq şi Afghanistan au pus pe fugă milioane de civili prigoniţi care caută refugiu. Tot acest fluviu de oameni caracterizaţi ca Musulmani, terorişti, Arabi, etc. de către politicienii naţionalişti din Europa şi America de Nord sperie pe mulţi. O reacţie este de a „ridica podurile cetăţii,” de a se îngriji de sine şi de a demoniza şi denigra refugiaţiipuşi pe fugă. Desigur că terorismul există cum bine ştim, alimentat de războaiele din Orientul Mijlociu şi de un extremism ideologic legat de un islam deformat şi fundamentalist…

sibiu-with-matt sibiu-primar-reception sibiu-alex

Pentru România în mod aparte: avem, în privinţa moştenirii naţionaliste (naţiune plus derivele sale), „cadavre” neîngropate, teme-fapte majore al căror sens teribil nu e asumat în adevărul lor? Avem, cum se spune, „schelete în dulap”? Avem, în această privinţă, „morţi pe care nu i-am dus la groapă”?

În România, ca şi-n alte ţări din zonă, regimurile autoritare ale secolului trecut sunt încă un gen de stafii în memoria colectivă,şi aceasta cu atît mai mult datorită cenzurii din perioada comunistă care a produs în două-trei generaţii o mare ignoranţă istorică despre perioada interbelică, despre Legiune, LANC, despre regimul Antonescu, alianţa cu Hitler, persecuţia şi genocidul minorităţilor. După 1989, pe fundalul acestui vid produs de cenzura comunistă au ieşit la iveală tot felul de idei naive, idealizante despre cei persecutaţi de comunişti, inclusiv extrema dreaptă ai căror membrii deveneau eroi şi martiri. Desigur, ulterior au fost dezbateri, s-a publicat mult, nu mai este acea ignoranţă, cum a fost, dar nu toată lumea citeşte şi se informează. De asemenea, s-a scris mult în ultimele decenii despre regimul comunist, dar unii foşti comunişti s-au îmbogăţit şi au intrat în noua viaţă politică sau în noile servicii secrete. Cred că nu neapărat se poate cerceta şi scrie liber despre anumite „schelete din dulap” încă.

Irina Livezeanu, 2016

Irina Livezeanu, 2016

(Photograph by Heather Mull)

Cîndva, într-o intervenţie publică la Chişinăuaţi vorbit despre o tentaţie care mi se pare foarte generoasă. Citatul este acesta: „Pentru mine, iniţial, tentaţia a fost să pot scrie o istorie est-europeană mai interesantă decât cea diplomatică, politică şi militară, care se practică în general între istoricii de o anumită generaţie în SUA.” E de acum aproape 15 ani. Aţirenunţat la această pistă?

Nu, chiar deloc, sunt încă pe acest traseu istoriografic.

Ce ar presupune, în optica dvs, „o istorie est-europeană mai interesantă decît cea diplomatică, politică şi militară”? Către ce ar merge sau ar trebui să meargă aceasta neapărat?

Tocmai am terminat un mare proiect, o istorie tematică a Europei de Centru – Est în perioada modernă, împreună cu mai mulţi colegi. Niciunul din cele 10 titluri de capitole nu conţin cuvintele „diplomatic” sau „militar”, deşi evenimente diplomatice şi conflicte militare sînt evident discutate. Dar ele nu apar în prim plan cum ar fi într-o istorie diplomatică sau militară cum se purta pe vremuri. Cu politica e mai complicat. Ea face în bună măsură parte din această istorie, din orice istorie, dar noi am contextualizat-o mereu în funcţie de procese şi concepte sociale, demografice, economice, culturale; deci nu este nicăieri vorba de o cronologie guvernamentală sau a marelor evenimente; poate şi de aceea, volumul este tematic şi nu împărţit în capitole dedicate fiecare unei singure ţări. Politicul nu va fi niciodată depăşit în istoriografie, cred eu, dar el poate fi văzut ca un joc de forţe nu numai în plan guvernamental, ci în toate planurile, inclusiv cele culturale, literare sau artistice.

Încă o dată: afirmaţia de la care au plecat aceste ultime întrebări ale mele datează de la începutul anilor 2000. S-a recuperat, în cărţi, în studii, în laboratoare de cercetare – acolo, în SUA-, distanţa dintre tipul de discurs istoric majoritar şi cel pe care vi-l doreaţi şi pe care cred că vi-l doriţi încă?

Aş spune că în ceea ce priveşte istoria zonei de care aparţine şi România, ultimii 15 ani au fost enorm de fecunzi istoriografic vorbind, atît în SUA, cît şi în Europa(inclusiv înăuntrul României şi Moldovei). Discursul istoric majoritar nu mai prea există sau este cu totul altul decît era. În general există mai puţin consens, lucru bun cred eu. Discursul istoric este mai fragmentat, sub influenţa post-modernismului, a istoriei şi teoriilor de gen, a teoriilor sociologilor şi filozofilor francezi care se referă la relaţiile de putere care apar în limbaj şi în instituţii şi ierarhii culturale. Generaţia istoriilor militare şi pur diplomatice a fost depăşită sau „reeducată” de cei mai tineri. „Se poartă”, se scrie şi se citeşte mult mai puţin istoria naţională sau naţionalistă sau istoria politică, militară sau diplomatică în care se ascundeau pe vremuri nu de puţine ori dispute şi pretenţii politice şi chiar teritoriale.

Cum pune umărul Societatea de Studii Româneşti (SRS) la această recalibrare a raporturilor de discurs istoric?

Vă mulţumesc pentru întrebare! Îmi daţi voie să fac puţină reclamă colecţiei „Studii românesti-Romanian Studies – Ètudesroumaines– RumanischeStudien” încă destul de nouă, pe care SRS, respectiv eu şi Lavinia Stan, o edităm la Polirom? În colecţie au ieşit deocamdată trei volume, toate studii scrise de istorici: Roland Clark,  Sfînta tinereţe legionară. Activismul fascist în România interbelică,  Vladimir Solonari, Purificarea naţiunii. Dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, şi cea mai recentă –Geneza culturii române moderne. Instituţiile scrisului şi dezvoltarea identităţii naţionale (1700-1900) de Alex Drace-Francis. Ele sunt traduceri din engleză, deşi în principiu nu vrem ca seria să se limiteze la traduceri şi nici la disciplina istoriei. Primele două volume fac parte din seria istoriei imediat pre-comunistă şi deci cenzurată şi falsificată sub comunism şi, în consecinţă, prea puţin cunoscută. Pe de altă parte, cartea lui Clark, care mi-a fost student, este şi metodologic mai “altfel”, mai puţin o istorie politică a Legiunii, ceea ce s-a mai văzut, ci o istorie de zi cu zi a tinerilor care au constituit membrii Legiunii, după modelul istoriilor Alltagsgeschichte. În general vrem să publicăm studii noi, fie scrise direct în limba română, fie publicate întîi în strainătate – şi nu neapărat în limba engleză, dar cu metodologii, subiecte şi întrebări de lucru cît se poate de interesante şi trecute de calapoduri ştiinţifice apuse. Urmează să apară o carte interdisciplinară, dar mai curînd politologică editată de Lavinia Stan şi Diane Vancea, România post-comunistă: Trecut, prezent şi viitor. Şi încă altele.

a b c

În cartografia dvs personală, pentru istoriaşi pentru expertiza cu privire la România, ce instituţii şi ce nume sînt foarte preţioase pentru ţara noastră din SUA şi Canada? Altfel spus, pe zona aceasta de istorie, ce e bine pentru România că există acolo?

Avem ceva resurse instituţionale în America de Nord, cum ar fi de exemplu Catedra Raţiu la Georgetown University. În momentul actual ea este ocupată de minunatul Profesor Dennis Deletant. Nu ştiu cît mai intenţionează să rămînă şi nici nu ştiuce se va petrece după eventuala lui plecare. L-am „pierdut” pe Charles King care a deţinut catedra Raţiu înainte, pentru că interesele lui intelectuale au depăşit după un timp zona României şi Republicii Moldova.

Tot la Washington, la Biblioteca Congresului se află Grant Harris şeful Sălii de lectură europeană, dar el este mai ales un pasionat specialist în România. Istoricii care vor să lucreze pe România, Moldova sau pe cultura română pot apela la expertiza şi amabilitatea lui, ambele imense. Spun asta din proprie experienţă. La Columbia University şi la Ohio State University se predă limba română regulat şi asta e foarte important pentru pregătirea noilor istorici „nebăştinaşi.” Iar la Indiana University este Maria Bucur care organizează an de an o conferinţă pe teme româneşti pentru masteranzi şi doctoranzi. Altfel au ieşit bine pregătiţi un număr de istorici de la University of Illinois unde preda KeithHitchins pînă de curînd şi unde se află în continuare Maria Todorova. Dânsa nu are o specializare strict românească, dar asta nu mi se pare o problemă; din contră. Contextul cît mai larg poate fi un mare avantaj. Doctoranzi cu subiecte româneşti sunt şi la University of Michigan, UCLA, Cornell, Indiana şi University of Pittsburgh.

IRINA LIVEZEANU DESPRE COLECŢIA Studii Româneşti:

Ne-am bucurat că oamenii de la Polirom au fost entuziaşti de colecţia noastră pe tema „Studii româneşti”. Lucrînd cu ei, noi vrem traducerea sistematică din limbi străine a cărţilor cele mai importante în domeniu. Dar vrem în acelaşi timp şi să procedăm conform metodelor de „blind peer review” ale editurilor academice din lumea anglofonă. Deasemeni, am dori să publicam în colecţie şi lucrări scrise direct in limba română. Polirom are o reputaţie excelentă, lucrează foarte profesionist şi au o bună difuzare. Evident că noi avem în minte o definiţie largă a „Studiilor româneşti” şi vrem să includem volume în mai multe discipline, nu numai istorie, şi chiar unele cu perspectivă transnaţională sau comparativă. Mai avem în perspectivă clară încă două volume pe 2017, pe cea a Mariei Bucur, despre practicile comemorarii: Heroes and Victims: Remembering War in Twentieth-Century Romania, care a apărut în SUA în 2009; şi o carte de Cristina Vătulescu care predă film şi literatură la New York University,Police Aesthetics:Literature, Film, and the Secret Police in Soviet Times (2010). Se referă la influenţa estetică surprinzătoare a Securităţii şi a NKVD-ului în cultură, atît în România, cît şi în URSS.

Şi, cumva în oglindă cu întrebarea precedentă: există, şi mă refer tot la SUA şi Canada, oameni influenţi care povestesc cum nu trebuie sau chiar cu rea credinţă istoria Europei de Est şi, în mod special, pe aceea a României acolo? Oameni care înţeleg ce a fost aici, mai ales în ultimele decenii, în ultimul secol şi care sînt, cum se zice pe la noi, prea harnici; oameni care insistă să povestească exact ceea ce nu înţeleg…

Evident că sînt păreri împărţite între noi şi dezbateri, dar cred că istoricii care se ocupă de România sînt în general de bună credinţă, chiar dacă nu sîntem cu toţii de acord în toate. Unii pot fi mai de modă veche şi mai naţionalişti în vederi, dar în general generaţia aceea a cam trecut ştafeta.

E doar o impresie sau este adevărul în datele sale fundamentale: anume că, în mediile academice occidentale, nazismul şi fascismul sînt foarte aspru (şi cu perfect temei) judecate, condamnate şi respinse, în vreme ce diversele forme de comunism beneficiază de o evaluare mai înţelegătoareşi mai blîndă?

Nazismul şi fascismul sînt aspru criticate în mediile cunoscute mie, cu temei, precum spuneţi, dar nici comunismul nu scapă uşor mai ales printre istoricii mai tineri. În generaţiile anterioare, mai ales în anii şaizeci, au existat simpatii către Soviete şi regimurile comuniste din zona Europei de est printre specialiştii de stînga – noua stîngă a acelor ani – dar şi antipatii profunde printre „ceilalţi” în anii Războiului Rece.

Pentru Europa de Est, pentru România în mod aparte, ce este, după părerea dumneavoastră, sub aspectul istoriei sociale şi culturale, foarte specific, original şi ar putea fi scos mai bine în evidenţă pentru piaţa culturală – zonă editorială şi zonă academică – din Occident (includ aici şi America de Nord, SUA şi Canada, desigur la loc de frunte)?

Pentru Europa de Est (poate e mai bine zis de Centru Est?), inclusiv România, influenţele multiple venite dinspre est, sud-est, vest, nord-vest, dinspre diversele imperii şi culturi imperiale, dinspre diverse ideologii au produs un amestec de elemente extrem de fertil asimilat în moduri multiple şi individuale de către diverse ţări şi societăţi, uneori chiar diferite pe regiuni. S-ar putea ca hibriditatea să fie cea mai importantă specificitate a societăţilor din zona aceasta. În România, de exemplu, diversele provincii ale ţării au trecut prin influenţe istorice imens de diferite, fiecare un produs unic şi important pentru întreaga ţară. Dar tot asta înseamnă şi heterogenitate de limbaj, culturi, elite, instituţii şi, deci, o provocare la armonizare destul de dificilă, aşa cum arătam în Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building, and Ethnic Struggle, 1918-1930, apărută apoi şi la Humanitas, Cultură şi Naţionalism în România Mare, 1918-1930.

 

Irina Livezeanu, 2016

Irina Livezeanu, 2016

(Photograph by Heather Mull)

Irina Livezeanu, 2016

Irina Livezeanu, 2016

(Photograph by Heather Mull)

Irina Livezeanu, 2016

Irina Livezeanu, 2016

(Photograph by Heather Mull)

Irina Livezeanu, 2016

Irina Livezeanu, 2016

(Photograph by Heather Mull)

Irina Livezeanu, 2016

Irina Livezeanu, 2016

(Photograph by Heather Mull)

7 Comentarii

  1. Cum e stilul aseptic american?….Oh sunt multe chestii aici : arogant, dezinformat, monoideatic, fals universal, pretentios, plin de poncife prost numite corect politic etc. Pe scurt, e o istorie scria pe masura mentalitatii americane, nu e nimic obiectiv in ea chiar da adeea e foarte informata documentar, ca au bani sa se plimbe, dar adeea ei pretind ca sunt cei mai obiectivi, stiintifici etc, nu ca au un punct de vedere partial si exterior. Va dau doar un exemplu recent. Iata un reportaj facut de o romano-americanca de la Targul Gaudeaumus : atata a inteles ea despre Romania, fascism (se vinde bine cuvantul chiar daca in America nu se mai stie ce mai inseamna sau poate insemna orice, ca istoria a devenit o istorie-pop, banalizata si golita de sens) si carti erotice (desi de cand am fost la targul ala, eu n-am vazut nciodata carti erotice acolo, dar daca esti o stnagista americanca, chiar daca de la tara din Idiana, prejudecata preconceputa e ca romanii sunt inhibati sexual…), nu mai adaug faptul ca Herta mueller n-a fost foarte publicata si citita inainte sa ia Nobelul in Romania…. http://www.the-tls.co.uk/articles/public/romania-literature-fascism-erotica/

  2. P.S. Ah, s-a mai schimbat ceva, au aparut in schimb niste zombi-ideologici, ignoranti, ratati, cica manaca numai vegan, care isi zic occidentali, mai occidnetali ca occidentali, si fac pe oricine nu le convine neonazist, fascist etc, dar au tricouri cu Che, China e model si Putin nu trebuie suparat…progres cum ziceam!

  3. A involuat mediul intelectual romanesc, nu a progresat, impresia e data de inertie ca a ramas la nivelul sfarsitului anilor 1990, la nivel de idei, gandire, materiale, pseudoorganizare, cu aceleasi sectarisme, politizari, figuri cultice, aere etc

  4. Ar trebui sa va reeditati/republicati cartea „Cultura si nationalism in Romania Mare…”, editia in limba romana ma refer, ca nu mai e usor de gasit si s-au mai schimbat si generatiile de potentiali lectori de la prima aparitie.

  5. Nu cred ca istoria lumii se poate scrie in stilul aseptic american, ca si cum studiezi martieni sau plutonieni, nu conteaza, mai ales ca „obiectivitatea” prezumata e discutabila, cu atat mai mult cand e vorba, cum e cazul adesea, de lucrari care se suprapun unor nevoi guvernamentale de cunoastere, de informare a politicii externe si altele. Nici nu e mai putin ideologica o istorie bazata in principal pe teme social-politice din contemporaneitate (gen, marginalizati, minoritari…), decat istoria zisa uneori simplificator nationalista, „de secol XIX”, doar ideologic altfel.

    • exista mai multe stiluri americane, nu unul singur. Cel antiseptic care-o fi?

      Nu e vorba numai de teme social-politice despre gen si minoritati, care trebuie luate in consideratie bine-nteles in orice istorie totala, dar si de economie, de relatia dintre cultura si politica, de migratii si demografie, de istoria identitatilor religioase si etnice, de idei si miscari politice, de istoria spatiilor politice, despre memorie si felul in care e folosit trecutul.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *