În primele zile ale lunii decembrie 1989, cu banii din mai multe burse de la facultatea de engleză adunați, am plecat cu prietenul meu Marian cîteva zile la Sinaia, unde am stat la hotelul Internațional. Era cam singurul lucru pe care îl puteam face într-o viață sută la sută lipsită de culoare, în care eclerul de la Scala avea gust de medicament și, oricît încercai să-ți imaginezi ce se va întîmpla de atunci încolo, nu reușeai să-ți închipui absolut nimic decît un cenușiu și o plictiseală fără de margini. De multe ori, cînd mă gîndeam ce aș vrea să fac, îmi spuneam că aș vrea să scriu cărți – dar cum aș fi putut, oare, să scriu ce gîndeam cu adevărat? Cine ar tipări așa ceva și cum ar putea fi asemenea lucruri publicate? Ăsta era sentimentul cel mai puternic cu care mă trezeam dimineața – că nu mă așteaptă și nu ne așteaptă nici un viitor, că nu vreau să mai trăiesc ceea ce trăiam, și că viața unui om de douăzeci de ani trebuie să fie mult mai mult decît atît.
Canalul TV cu circuit închis a difuzat comedia cu Peter Sellers The mouse that roared, o satiră politică dementă despre Războiul Rece, apoi filmul românesc Nemuritorii. Alegerea programului TV m-a mirat puțin, dar nu am stat să analizez prea mult, pentru că fiecare se uita la el acasă la video la diverse filme pe care ni le împrumutam unii altora pe casete, multe traduse de Irina Margareta Nistor.
Pe 16 decembrie, cînd Europa Liberă, pe care o ascultam la radioul-casetofon Grundig adus prin anii ’70 din Germania de unchiul meu, cînd lucrase acolo ca tîmplar, a început să transmită extensiv despre evenimentele de la Timișoara, am simțit că, iată, a venit în fine ceea ce așteptam, fără să știu ce aștept, de fapt: oamenii s-au trezit și au hotărît că nu mai pot suporta. I-am ascultat zile întregi pe Emil Hurezeanu și pe colegii lui vorbind despre buncărele lui Ceaușescu, represaliile asupra manifestanților, am auzit numele Laszlo Tokes rostit de sute de ori. Eram convinsă atunci că Emil Hurezeanu, a cărui voce era pentru mine Europa Liberă, are peste 60 de ani, așa că, mult mai tîrziu, cînd l-am văzut prima oară, am fost foarte uimită că e doar cu vreo zece-doisprezece ani mai mare decît mine. Pe 17 a fost ziua Marinei, sora mea mai mică, și am fost foarte impresionată de faptul că de aniversarea ei se întîmplă lucruri atît de ieșite din comun.
Pe 21 decembrie am fost la facultate și apoi am luat metroul spre casă, unde am continuat să ascult Europa Liberă și am aflat de mitingul din centru. Atmosfera generală era una de tristețe combinată cu teamă, sporită de faptul că Lia Bugnar, prietena și colega mea de liceu și sora lui Marian, plecase să se facă manechin la UCECOM, undeva în centru, și nu se întorsese acasă. Ea și Marian se certau des, cred că atunci tocmai erau certați și, cum se întîmplă, cînd era certată cu el, nu mai vorbea nici cu mine.
Seara tîrziu, cînd el mi-a spus că se duce la Intercontinental, i-am zis să nu cumva să plece fără mine. Am sunat mai tîrziu și mi-a răspuns mama lui, el plecase deja. Nu am avut curaj să plec de una singură, fratele meu mai mare, student la seral, nu se întorsese de la serviciul lui de la Enel (parcă pe atunci se numea Electrica). M-am dus la culcare supărată și frustrată, în timp ce de afară se auzea un șuier înfricoșător, permanent. A fost o noapte foarte lungă, nu mai știu dacă am reușit să adorm.
A doua zi am aflat că reușise să fugă din calea tancurilor și că era bine, că scăpaseră și el, și Lia și tatăl lor cu viață, uitînd preț de cîteva ore că erau la cuțite. I-am făcut un scandal monstru că nu m-a luat cu el la Revoluție, așa că am plecat împreună în orașul cuprins de frenezie, cu tineri cățărați pe camioane și fluturînd steaguri. La un moment dat, lumea a început să strige lozinca „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!”, care s-a răspîndit rapid în tot orașul. Am aflat că Nicolae și Elena Ceaușescu fugiseră cu elicopterul. Cred că nu trăiești o asemenea bucurie cum am trăit noi atunci decît, dacă ai noroc, de cîteva ori în viață. Vorbesc de o bucurie care nu îți mai încape în piept, care te inundă și te face să te bucuri că trăiești, un soi de îndrăgostire la puterea a zecea, cînd îți vine să cînți, să dansezi, să rîzi și te trezești zîmbind ca prostul, cu gura pînă la urechi. Atunci a durat cîteva ore, maxim o jumătate de zi.
Apoi au început zvonurile că apa ar fi otrăvită, ne-am întors pe la casele noastre să vedem ce se spune la televizor. Nu îmi amintesc ce sau dacă am mîncat în zilele alea, probabil că bunica ne făcea mîncare și ne aducea la televizor, pentru că în zilele alea televizorul devenise un soi de extensie a familiei noastre. Al nostru era parțial color și uneori îl mai opream cîte puțin, să nu se strice, pentru că nu era proiectat să funcționeze non-stop.
Pe 22 seara, la televizor au început să se facă apeluri la popor, să vină să apere clădirea din Dorobanți, care era atacată. Marian iar a plecat fără mine, cu tatăl lui și, cînd s-a întors, a povestit cum a reușit să scape la mustață, printre gloanțele șuierînde. Era un sentiment general de confuzie, pentru că nu se înțelegea cine și de ce trage și de ce au fost chemați oamenii să iasă în stradă.
Noaptea a fost iarăși una mai mult albă, pentru că Lia plecase la Otopeni cu un vecin taximetrist, să descarce medicamente, în urma unui alt anunț TV că e nevoie de oameni.
Cînd am sunat la ei dimineață, ea încă nu se întorsese, așa că am plecat cu Marian la Otopeni. La un kilometru-doi de Otopeni, mașinile au fost oprite de un baraj al armatei, unde am așteptat multe ore și nu ni s-a dat nici o explicație.
Din direcția aeroportului au trecut mai multe camioane militare, dar nimeni nu voia să ne spună de ce nu ne putem continua drumul.
Ziua de 23 decembrie 1989 a fost probabil cea mai caldă și mai însorită zi de decembrie pe care am trăit-o în viața mea. Eram și destul de gros îmbrăcată, pe sub haina roșie de lînă refuzată la export aveam o bluză de bumbac făcută de mine din mai multe flanele de corp de-ale tatălui meu, găsite de mine prin dulap.
După ora 13-14, s-a dat, în fine, drumul la baraj și am pornit în trombă spre aeroport. În jurul sensului giratoriu cu un cerc de verdeață în mijloc se aflau un camion militar cu prelata ridicată parțial și, pe caldarîm, cîteva mantale militare culcate pe pămînt. Deși nu aveau trupuri înăuntru, aveai sentimentul că îi simți pe soldații pe care îi acoperiseră, că încă mai sînt prezenți. Părea o imagine desprinsă din Frumoasa din pădurea adormită – totul încremenise într-o poziție care îți spunea că aici s-a întîmplat ceva îngrozitor.
Ocolind mantalele, Marian a parcat în fața aeroportului, dar n-a apucat să coboare, pentru că din clădire a ieșit în fugă un soldat foarte tînăr, angelic și blond, extrem de speriat. Am încercat să-i explicăm de ce am venit, însă el tremura vizibil și ne ruga să plecăm. Ne-a spus că toți cei care au venit peste noapte au plecat deja. Prietenul meu a vrut să-i dea o portocală, dar soldatul a refuzat-o vehement. La urma urmei, n-avea de unde să știe dacă în portocală nu fusese pusă vreo bombă.
Am plecat și, pe drum, am găsit un telefon public și am aflat ușurați că Lia era bine și, apoi, că la Otopeni avusese loc o execuție publică a unor soldați nevinovați.
Atmosfera de exaltare a mai continuat cam o zi-două, dar deja începea să fie impregnată de teama de teroriști, infiltrată în suflete de mesajele TV panicarde și contradictorii. La metrou, o mînă de tineri aproape adolescenți, cu puști și mitraliere, îți cereau buletinul ca să te lase să treci de turnicheți.
Apoi a urmat procesul lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu și execuția lor, pe urmă a nins și de Crăciun a fost zăpadă și noi am continuat să urmărim imaginile suprarealiste de la televizor, fără să avem timp să le procesăm sau fără să pricepem, cu adevărat, la ce ne uităm.
Prin 1998, am fost colegă la o firmă a MediaPro cu un tip foarte amabil. La o petrecere, am aflat că fusese depresiv și că la Revoluție făcuse parte din trupele USLA. N-am putut să nu mă întreb dacă nu cumva fusese unul dintre cei care trăseseră în soldații de la aeroport.
De fiecare dată cînd s-a discutat subiectul Otopeni la TV, am stat și am ascultat. Cea mai bună emisiune pe acest subiect a fost făcută la B1TV, acum cîțiva ani, iar filmul Hîrtia va fi albastră este, probabil, filmul meu românesc preferat.
