Luna cadourilor înseamnă aproape implicit și luna sărbătorilor (de iarnă); darurile pot fi, ca proveniență, de la feluriți moși, inexistenți în fapt, de la mai tineri donatori cu ambiții suficient de vădite (ambire înseamnă în latină a da târcoale electoratului spre a-l îmbrobodi, aici putându-se înțelege și alesul sau aleasa… inimii), iar ca și consistență, ele alternează între joarda fără efect sau bradul împodobit și cele de sub el pe de o parte și ciolanul cu fasole spălat cu vin fiert (începând deja cu 1 Decembrie, acesta din urmă).
Spre a fi mai clar în meditația propusă, voi începe din nou voltairian, adică explicând termenul vizat, mai precis sărbătoarea; derivă de la a serba ce trimite direct la verbul latinesc servare (a veghea, a supraveghea, a păstra, a menține, a păstra nevătămat); enumeratele înțelesuri ne arată că serbarea, așa cum e definită și în dicționarele limbii române, stă sub semnul omagierii, al onorării, al solemnității, al festivului; acesta din urmă trimite la latinescul festivus din aceeași rădăcină cu fanum (templu, adică locul zicerii sacre, de la verbul fari – a spune un text sacru); deci sărbătoarea, festivul e starea ce exprimă sacrul unui moment, al unei comemorări solemne, ceea ce înseamnă că „petrecerea și voia bună populară” nu prea au ce căuta la vremea respectivă; este și motivul pentru care, spre pildă, doar festivalurile de artă adevărată (muzică clasică, mai cu seamă), corespund etimologiei, căci, nu-i așa, avem și manifestări colective care se pot converti în festivaluri ale prostiei și mitocăniei. 
O întoarcere în timp ajută la rândul ei la înțelegerea unui fenomen. Despre strămoşii noştri tiberini se ştie cu certitudine că în perioada de apogeu a puterii lor statale, imperiale deci, ajunseseră la peste 140 (una sută patruzeci) de zile de sărbătoare, oficiale, pe an, ceea ce, s-o recunoaştem, e ceva de invidiat mai ales de către cetăţeanul român obişnuit, dornic de zile libere cât mai numeroase, chiar dacă nu e foarte clar câte din ele sunt plătite, mai ales că nu prea e de unde. Din documente de epocă se ştie de asemenea că numeroşi străini, trecători sau rămaşi pe la noi, se mirau de roşeaţa calendarului la români (cu mult înainte de comunism) concretizată în interdicţia de a munci la datele respective, respectată cu sfinţenie, chefuri şi manifestări artistico-literare orale (de preferinţă doinit, horit, cimilit, etc.). Un înalt funcționar habsburgic, detașat în interesul serviciului, în Banat, scria cu oarecare exasperare către șefii imperiali vienezi că e aproape imposibil să mobilizeze locuitorii autohtoni la munci în folosul colectivității, căci se lovește aproape de fiecare dată de însemnările cu roșu din calendar, adică zile de interdicție.
Dacă urmele lăsate de strămoşii romani stau sub semnul temeiniciei, de la drumuri la limbi, productele urmaşilor Romei stau în continuare sub semnul întrebării şi al permanentelor renovări şi ameliorări. Ca atare și etimologia termenilor e stâlcită spre binele contemporanilor noștri. Le revine mijloacelor media și scriitorilor rolul de a nemuri veselia sărbătorească a poporului, indiferent de gradul de (in)cultură și cantitatea de talent emanată, de evenimentul sărbătorit.
Desigur, orice scriitor începe cu sine căci, în mod obiectiv, în fapt subiectiv, ziua venirii sale pe lume este cea mai importantă din istoria umanităţii, căci dacă n-ar fi, el n-ar povesti. În privința mijloacelor media, evident că venirea pe lume a unui post reprezintă ziua din care românii sunt informați corect.
Dar, de la tema literară a sărbătorii şi până la transformarea ei în literatură e totuşi ceva cale, căci vorba latinului ars longa, vita brevis; şi-apoi, reluându-l pe Tusculan „n-am cunoscut până acum nici un scriitor care să nu se socotească cel mai capabil”, după cum azi putem afirma că nu există vreun post care să nu specifice cu nerușinare proprie „v-am adus adevărul în casă”. Prin urmare, o zi de naştere poate fi, cu un mic efort, o sărbătoare individual-naţional-literar-mediatică; sau, cu efortul sugerat de Horatius în celebrul „se screm munţii şi se va naşte un ridicol şoarec”.
Dacă însă se trece de la sărbătoarea individuală la cea colectivă, populară, lucrurile se schimbă, devenind mai delicate, pentru că, aşa cum se avertiza înainte de 1989, „se poate interpreta”; ceea ce e firesc.
Nici pentru cetăţeni, nici pentru mijloacele media, faptul că 1 Decembrie este a nu ştiu câta sărbătoare naţională a românilor (totuşi cea mai justificată din modernitatea noastră), nu generează, precum veşnica schimbare a imnului şi a constituţiei, un uşor dar cert sentiment al derizoriului… Dimpotrivă. O… fac să cadă în derizoriu.
Revenind însă la spiritul sărbătoresc, generat de cele mai diverse date calendaristice, laice sau religioase, nu putem să nu remarcăm lipsa generală a sentimentului festiv manifestă în dorinţa de îmbuibare până în pragul mântuitor al Urgenţei, în înghesuiala violentă pentru cât mai multe PET-uri cu apă sfinţită, că doară trebuie să ajungă pentru un an de zile, dar şi multe altele. De remarcat și modul bizar în care se amestecă (poate că totuși justificat, dacă ne gândim la festinurile parastasești) sentimentul „cazanului festiv” cu plăcerea aproape perversă a participării la evenimente funerare, indiferent de identitatea celui decedat, într-o alternanță aproape cosmică, bine observată de Heliade Rădulescu „vro stea mai cade iar? vrun împărat mai moare?” (Zburătorul), căci Florica fie plânge, fie, spre disperarea mamei, se masturbează strângându-se pe sine în brațe; totul are însă o explicație, fie și hormonală.
La lipsa conştiinţei festive, indiferent de zona ţării, să mai adăugăm şi faptul că factorul meteorologic, hibernal sau estival, cu ger sau caniculă, nu poate concura cu oferta organizatorilor. Oricâtă fasole la cazan şi oricâte sarmale şi oricâtă ţuică s-ar servi gratuit la 1 Decembrie sau la oricare altă aniversare cu dimensiuni naţionale sau religioase, cei mai mulţi nu se vor zbengui întru fericirea clipei istorice sau sacre ci, eventual, meschin gândind vor mai contabiliza o masă de la bugetul armatei sau al primăriei. În acest sens, într-adevăr marile sărbători oferă în continuare un subiect incitant; precum Sfânta Paraschiva la Iaşi şi Sfântul Dimitrie la Bucureşti; sau oricare sărbătoare de peste ţară dintr-o localitate mai răsărită; căci, până la urmă, esenţialul este, ca şi la ifosardele mese intelectuale, rotunde sau colţoase, mâncatul şi băutul pe banii sponsorilor.
Că lucrurile stau astfel, s-a revădit chiar de curând, în sensul că socotelile mâncătorilor la cazan n-au fost date peste cap cu nimic de zilele doliului național; între fervoarea îngurgitării de la 1 Decembrie și cea revelionardă s-au vărsat câteva lacrimi pentru ilustrul decedat (dar, despre lăcrimări și miorlăieli oficioase, la noi și la alții, după parastas…) ; de remarcat că între cei care se înghesuie la ciolan (la propriu) și cei care au lăcrimat declarativ există o asemănare facială și discursivă izbitoare, mulțumită isteților teleaști specializați în a opri din cale români știrbi (sau cu câteva cioturi iremediabile stomatologic) și certați cu spuma de ras sau cucoane cu pălării din fetru, ieșite din modă (și purtătoarele) dar dornice de a se confesa pe sticlă.
Astfel stând lucrurile, să medităm asupra câtorva posibile titluri ale unor (im)posibile opere și emisiuni germinate de sărbătorile atât de dragi multor concetăţeni demni urmaşi ai plebei dornice de panem et circenses: Azi e zi de sărbătoare ar putea fi un poem vizual, formal inspirat din unul literar aparent revolut având ca refren versul „Mulţumim din inimă Partidului”; nu se specifică numele partidului deoarece și aflatul la putere și cele gâfâind și scrâșnind în opoziție sunt tributare aceluiași tipic sărbătoresc la nivel de primărie; se intră apoi în detaliile farmecului sărbătorii cu un reportaj profund civic, Uniţi în jurul cazanului (dar și posibilă proză civilă cu miasme totuși cazone); și totuși clocotul cazanului dă un sentiment care ucide excesiv personalitatea, individualitatea civică a consumatorului, polonicul trântește prea impersonal porția de cotiledonate fierte și bucata impersonală de afumătură; lipsa unei măsuri civice impune apariția sarmalei, mult mai bine delimitată, e drept perechea nefiind de ajuns întotdeauna, dar ce costă să mai încerci coada de două trei ori??? Și astfel se naște Mirabila sarmală (pastel culinar, scriptic vizual, emisiune eventual 3D); în funcție de posibilități sau sponsori, se oferă, de data aceasta și celor sub 18 ani, vin fiert sau tărie, ceea ce generează o stare de euforie, de comă la unii minori și nu numai; totul sub semnul unei posibile ode Trăiască ţuica! în pahare de plastic și a unui reportaj La coadă, în rând cu cetăţenii ; reportajul evidențiind din nou sănătoasa poftă a românilor de a mânca (in)grat(is), pune aceleași stupide întrebări din fiecare an pe aceeași temă „cum vi se pare fasolea pregătită de primărie pentru această sărbătoare… dar sarmalele?”, cu multiplicarea deja cunoscutului răspuns, cu farfuria în mână şi lingura în gură, „e bune, maică, bine că se gândeşte (ei, conducătorii. n. n.) la noi”; după cum e clar că primarul nu e chef, deci nu el a supervizat culinar nici fasolea, nici sarmalele (mitropolitul Moldovei nici atât…), e la fel de limpede că nu e frumos să întrerupi festinul cuiva făcându-l să-și arate cavitatea bucală cam neîngrijită de obicei, chiar dacă asta înseamnă să-l arăți la jurnalul cu pretenții naționale. Iată însă că aici intervine o contradicție.
Dacă sărbătorile la care se consumă popular, în stradă sau piață, sunt prezentate cu binevoitor interes de mijloacele media vizuale, cele de familie, Crăciunul dar și Paștele, stau sub semnul unei preprohodiri, de parcă românii s-ar pregăti de funeralii naționale generalizate; cu o obrăznicie patologică și constantă se insistă seară de seară asupra faptului că „românii scot din buzunar sute de lei pentru a cumpăra alimente și cadouri” de parcă televiziunile ar deconta cheltuielile de familie; pe de altă parte, nici așa nu e bine, pentru că „nu toți românii își permit să aibă Crăciunul pe masă” (sau mielul primăvara); ni se prezintă un meniu „modest” pentru o familie, cantitățile propuse dovedind că teleaștii noștri fie nu cunosc unitățile de măsurare a alimentelor solide sau lichide, fie, mai curând confundă anatomia cu zoologia (probabil nu au învățat la nici una din ele), crezând că nu vaca are stomacul cu patru camere, ci omul care însă nu-și plimbă bolul rumegării prin ele, ci le umple pe toate. Evident că diligența pentru propriile prostii debitate cu seninătate la orice oră din zi și noapte, ar fi mult mai de folos, decât parșiva grijă pentru buzunarul și viscerele poporului român. Important e să mai creăm o psihoză, dacă nu a risipei, atunci a înfometării, că teroriști nu avem de unde să mai scoatem ca acum 28 de ani. Deși, ar fi ceva cu totul terific…
Lăsând însă de o parte feluritele sărbători cu trăitorii şi excesele lor, aş reveni asupra unei idei pe care am expus-o şi cu alte ocazii: faptul că avem o incontestabilă sărbătoare naţională a împlinirii Patriei mă face, în calitate de închinător la altarul eternei Latinităţi, să propun întoarcerea şi către întemeiere, chiar dacă asta ar însemna o nouă modificare a… Constituţiei (dar nu o violare a Ei, nici periodică, nici în grup… parlamentar).
Documente incontestabile , de limbă latină, atestă că ne-am întemeiat la 11 august 106 p. Chr., dată la care sigiliul imperial al divinului Ulpius Nerva Traianus a consfinţit crearea provinciei romane Dacia Felix.
De vreme ce sărbătoreşti împlinirea, firesc e să celebrezi în egală măsură (sau în primul rând) şi întemeierea. Dacă tot am avut în august o sărbătoare naţională, contrafăcută însă (cu câte o pereche de crenvurşti şi o bere, dar nu gratis), de ce nu am accepta-o, în sfârşit, pe cea adevărată? Că marea întemeiere generează literatură, o ştim deja de la Horatius cu al său admirabil Carmen saeculare; nici o teamă: nu înseamnă că vom scrie secular, adică o dată în veac (deşi unii mai bine n-ar scrie niciodată…), căci şi romanii erau oameni conduşi de semeni, astfel că întemeierea Romei nu era serbată o dată la o sută de ani ci ori de câte ori un conducător dorea să rămână în istoria Urbei ca organizator al Serbărilor… Seculare. Era şi momentul naşterii unor opere remarcabile căci, spune acelaşi Horatius „Pacea şi Credinţa şi Sfiiciunea/ şi Onoarea, dusa demult Virtute/ iarăşi vin”. Spre norocul lor nu aveau televizuini. Parafrazând cele de mai sus, aş spune că întemeierea şi împlinirea și-ar urma una alteia.
