Se întâmpla prin anii 1977-1978. Locuiam într-un bloc situat la marginea Timișoarei. Domnul Borcan, protagonistul acestei amintiri, a terminat teologia. Nu a profesat, însă, niciodată în acest domeniu. Era vecinul nostru de la unu. Bătrân, respectabil, cu ochi pătrunzători, albaștri. Se sprijinea mai tot timpul într-un baston de modă veche și venea de trei ori pe săptămână, șchiopătând, în vizită la noi, cu soția Lia și fiica Olimpia. Pușa, cum eram obișnuiți să-i spunem. Stăteam cu toții, ore-n șir, înghesuiți în bucătărie. Suflet lângă suflet. Șase persoane. Situație alarmantă, atunci când veneau și vecinii de ușă, familia Buzu, mai precis, Ionel și Florica, amândoi corpolenți. Ca să nu mai zic de vecina de la etajul cinci. Contabilizând, ajungeam lejer la nouă persoane. Unii, întârziații, n-aveau loc pe scaune și se sprijineau de dulap ori de chiuvetă. În timp, aceste obiecte au suferit ușoare modificări. Vopseaua dulapului, din albă a devenit, pe la muchii, maronie, iar suportul chiuvetei s-a curbat vizibil spre dreapta. De obicei, în această atmosferă tovărășească, mama și tata fumau țigară din țigară și fierbeau, pe aragazul cu două ochiuri, cafea după cafea. Aveam cu toții timp. Prin pâcla de fum neprietenos, domnul Borcan ne povestea, uneori plângând, alteori privind în gol, câtă școală a făcut la viața lui, cum a paralizat pe partea stângă, cum a fost director de școală comunală și profesor de limba română, aceleași povești lungi, paralizante, pigmentate, la răstimpuri, cu câte-o paranteză de actualitate. Când se punea să recite din poeții ruși, știam că ne va prinde miezul nopții cu ochii încercănați, părul năclăit de fum și respirația greoaie. Dar, adevărați soldați înrolați, nu ne dădeam bătuți. Ascultam cu stoicism și, la sfârșit, aplaudam la unison.
Dacă bine-mi amintesc, eram în clasa a treia când, forțată de împrejurări, am prins curaj și l-am rugat să-mi împrumute câteva cărți. Nu m-a refuzat. Avea o bibliotecă uriașă, întinsă ca o caracatiță în tot apartamentul: pe jos, de-a lungul coridorului, pe balcon, în cutii, alături de sacii cu cartofi și sculele de meșterit, pe la ferestre, până-n buza ghivecelor cu flori, în dormitor, sub paturi, pe dulapuri. Din motive de securitate, pentru a nu fi contaminate de aburii mâncărurilor, cărțile n-au pătruns, totuși, din câte știu, până în bucătărie. Intram, de fiecare dată, în biblioteca preotului ratat ca-ntr-un mausoleu. Nu-mi era îngăduit să mă-mpiedic. Pășeam crispat, pe vârfuri, cu respirația sugrumată. Îi plăcea să colecționeze, de asemenea, ziare și reviste. Vederi, felicitări, pliante, broșuri, stegulețe, agende, carnețele și alte minuni. Avea obiceiul să le atârne vara, ca pe niște rufe, pe-o sfoară albă, care urma cuminte traseul apartamentului, de la intrare până-n sala de baie. Se oprea să le admire și, când își găsea un fraier dispus să-l asculte, un vecin rătăcit prin labirintul erudiției, explicațiile nu conteneau. După revoluție, le-a dat la grămadă, așa, fără noimă, vândute la kilogram, reviste de cultură de la începutul secolului XX. Au mai rămas câteva exemplare, niște reviste de cultură prinse pe sfoară cu clame de rufe. Ultimele vestigii. Poate că a încasat bani din vânzarea lor, poate și-a cumpărat vreo cravată sau o pălărie de fetru cu care să fi mers duminica la biserică. Habar n-am. Nu vorbea niciodată despre acest episod. Mi-a împrumutat, în ediții de lux, Mizerabilii lui Victor Hugo și un Creangă. N-aș spune cu exactitate că erau amintirile din copilărie. Urma să le înapoiez cât mai repede posibil, așa ne-a fost înțelegerea. (Ciudat, Jean Valjean avea să mă urmărească o vreme. Profesorul de română din generală amintea entuziast, ori de câte ori avea ocazia, de acest personaj, iar domnul Borcan, ca o fantomă, se ițea, în acel moment, la catedră și-mi făcea semn dojenitor cu mâna ori cu bastonul.) Mândră le-am arătat colegilor cărțile, mândră am citit din ele câteva seri la rând, le-am tot frunzărit, am mângâiat filă cu filă, aproape că prefiguram ce avea să se întâmple.
După ore, fetele din clasa mea se opreau să culeagă flori din gardul viu ce delimita zona Casei Tineretului de Stadionul ”1 Mai”. Tocmai ce înfloriseră arbuștii de pe marginea drumului. În acea zi, deși, de felul meu, timidă și nesociabilă, m-am oprit să le admir și plănuiam să-i confecționez mamei un buchet deosebit, de pus în sufragerie, în vaza de cristal albăstriu ce trona în mijlocul mesei. Mi-am aruncat ghiozdanul pe jos și preț de-o jumătate de oră, printre râsete și ghidușii de tot felul, m-am inițiat în plăcerea de a simți florile galbene, înșirate pe niște crengi flexibile, ca de salcie. Aveau miros de lămâie proaspăt stoarsă. Cu nimic mai prejos decât parfumurile Yves Sain-Laurent descoperite mult mai târziu. Memoria mea le asociază acum. Aceeași gamă stilistică. Ca să n-o lungesc prea mult, în acele împrejurări, cărțile dispăruseră. Cineva le-a furat. Nu avea prea mare importanță cine. La sosirea părinților de la serviciu, m-am prefăcut bolnavă, apoi, fiindcă atmosfera devenise greu de suportat, cu bărbia adânc înfiptă în piept, am mărturisit. Săracii! Au alergat într-un suflet peste drum, acolo unde se aflau arbuștii buclucași. Sperau să găsească pe undeva, pitite bine, cărțile. ”Copiii, cu capul în nori, uită unde-și lasă lucrurile.” – șoptea tata în barbă. Nu, de data asta n-am uitat. Le-am indicat cu precizie locul în care mi-am azvârlit ghiozdanul. Tristețea era cu atât mai mare, cu cât îmi dispăruse și pulovărul bleumarin primit de ziua mea, cu inițialele numelui cu tot.
Din acel moment, domnul Borcan a început să aibă altă atitudine față de vecinii amfitrioni, ne vizita tot mai rar, părea mereu încruntat și sprâncenele stufoase i-au albit subit. Mama, care avea o prietenă bună la librăria din centru, fostă deportată, și ea, în Bărăgan, a făcut, într-un final, rost de cărți, le-a împachetat în hârtie de cadou frumos colorată, a pus alături o prăjitură de casă plus o bucată de costiță primită de tata, lunar, de la Comtim și a sunat la ușa păgubitului. Doamna Lia a preluat pachetul fără s-o poftească înăuntru. Pușa susține, după trei decenii de la derularea evenimentelor, că nu i-au parvenit niciodată toate aceste bunătăți.
Vecinul recitator, cu solide studii de teologie, a murit la puțin timp după revoluție. N-am fost la înmormântarea lui, deși s-ar fi cuvenit să-mi cer iertare pentru fapta comisă cu mulți, foarte mulți ani în urmă. De atunci, dintr-un puternic instinct de conservare, Olimpia și Lia Borcan s-au modernizat, și-au cumpărat, cu bani cash, televizor, telefoane mobile, mașină de spălat, aragaz gri metalizat, frigider, centrală electrică și alte obiecte folositoare într-o gospodărie. Nu le-a mai auzit nimeni vorbind despre cărți sau reviste de cultură. Se pare că, din pricini obscure, biblioteca domnului Borcan a fost acoperită cu o folie imensă de aluminiu. Alții bârfesc, pe la colțuri, că toate cărțile ar fi fost vândute unui anticariat chiar înainte ca preotul fără parohie să-și fi dat duhul. Cert e că-n bucătăria noastră nu se mai recitau poezii, scaunele rămâneau neocupate în duminicile ploioase, iar vecinii se certau din ce în ce mai des pentru plata întreținerii la bloc.
(text apărut în Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism, volum coordonat de Dan Lungu și Amelia Gheorghiță, Iași, Editura Polirom, 2014, p. 24-25.)
