Interviu ADRIAN G. ROMILA: Deschidere la mare

Dialog exclusiv LaPunkt între Cristian Pătrășconiu și Adrian G. ROMILA

Cum ai început? Cînd ai devenit conștient că ai, așa zicînd, deschidere la mare?

În copilărie și adolescență am început cu pasiunea marină. Se-ntâmpla la sfârșitul anilor 1980 (sunt născut în 1974), cei mai întunecați dintre anii dictaturii ceaușiste. Lectura nu era, atunci, pentru cei ca mine, neapărat o experiență estetică, era o evadare. Jules Verne, Robert Louis Stevenson, Daniel Defoe, Jack London, Radu Tudoran constituiau ocaziile unor asemenea evadări. Marea cea adevărată, marea accesibilă, Marea Neagră avea și ea reveriile ei, când o frecventam în vacanțele de vară. Privită de la  Constanța sau de la Sfântul Gheorghe, de pildă, când am fost conștient de ea, desigur, pe la 12-13 ani, marea era o deschidere spre ”altceva”, spre ”absolut altul”, era drumul spre visata alteritate. Nu cred că mai exista altul atât de promițător, atunci, chiar dacă Marea Neagră oferea tot deschideri ”socialiste”, spre Bulgaria sau URSS. Într-o țară închisă, marea era printre puținele porți. În plină epocă stalinistă, Radu Tudoran a îndrăznit să propună, prin ”Toate pânzele sus!”, o lungă și spectaculoasă evadare spre vest, peste Atlantic, până-n Țara de Foc, după un simpatic parcurs marin levantin în a doua jumătate a secolului XIX. Reverberațiile exotice ale acestui roman apărut în 1954, ca și cele ale ecranizării lui Mircea Mureșan din 1977, au întreținut un fior escapist intens, în România comunistă.

Apoi, mânat de pasiunile literare marine, am încercat o carieră de ofițer în marina militară. Adică am absolvit liceul de marină militară (1989-1993), la Constanța, cu mari sacrificii și la  admitere (liceele militare erau o elită, înainte de 1989, în care se pătrundea în primul rând cu un foarte riguros dosar politic și medical, înainte de unul didactic și de un examen dur), și la parcurgere (nu recomand nimănui o adolescență cazonă, așa cum era ea sub comunism și imediat după). Am renunțat, după absolvire, când m-am întors în punctul de plecare, la cărți. Mă maturizasem (cam brutal), începusem să separ realitatea de ficțiune și devenisem, slavă Domnului!, conștient de sine, urmare aproape exclusivă a experienței militare, la malul mării, și a terapiei prin cărți, prin acumulări culturale. Cariera era onorabilă, desigur, dar nu pentru mine. Acum poate e un pic altceva, în această profesie.

Te simți mai bine pe apă sau pe uscat?

Și, și, dacă am cărțile și filmele dorite, în perioada aleasă. Adică dacă pot călători, imaginar, spațial și temporal, dacă pot face diferențele necesare. Pe uscat citești despre călătorii pe apă, mai rar se-ntâmplă invers.

Cum explici fascinația aparte pe care o ai – nu doar tu, de altfel – pentru lumea aceasta, fluidă, capricioasă, de explorat? Cum îți explici fascinația pentru mare, pentru ocean, pentru imaginarul marin? Și te rog să spui în detaliu, că nu ne aude nimeni; rămâne doar între noi.

Fascinația vine din potențialul escapist-halucinatoriu al mării, al apei întinse. Fluid înseamnă mobil, capabil de schimbare și deplasare, materie cu aspect morfodinamic și polimorf, toate un fel de sinonime ale călătoriei fundamentale. Bachelard, între alții, trebuie recitit. Oceanul planetar reprezintă deschiderea supremă, accesul universal la ”celălalt”, libertatea. Iar corăbiile, aceste obiecte plutitoare vintage, simfonie de lemn, sfori, scripeți, pânze, geografie și astronomie, sunt vehicule ale acestor acte reale și visate, sunt motoare ale marilor naraținilor despre marile experiențe. Și Louis Stevenson, și Herman Melville, și Joseph Conrad, și Jack London au trăit aventurile marine, înainte de-a le povesti.

Cum vine tematica aceasta în literatura pe care o faci?

Vine inevitabil, adică de undeva, din adânc, năvalnic și compensatoriu. Deși marea și corăbiile sunt doar unele dintre recurențele mele, ele constituie, totuși, vârful lor. În fiecare carte de proză a mea (”Radio în zăpadă”, ”Mici schimbări în viață”, ”Zeppelin”) există, între altele foarte diferite, câte un personaj care, într-un fel sau altul, are legătură cu marea și corăbiile. Am scris și un roman autobiografic care ficționalizează post-modern tematica aventurii marine (În drum spre sud), am scris și un eseu la temă (”Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării”), ca să las și un text legitimant, ”științific”, ”serios”.

Și cum apreciezi: ai adus acestei pasiuni de adîncime un tribut literar meritat sau încă se coace, încă fermentează ceea ce, în și prin literatură, vrei să spui despre tematica aceasta atît de generoasă?

Nu, n-am adus tot tributul meritat, mereu e loc de mai mult, marea e inepuizabilă, ca topos imaginar. Și simt mereu nevoia să spun câte ceva, să mă leg, cumva, de mare, de călătoria pe apă, de călătoria departe. Aproape că nici nu mai contează despre ce vorbesc. Primul sens al mitemului ”aventură” e, pentru mine, cel al aventurii marine, prin excelență. Europa a devenit conștientă de sine abia în secolele XV-XVI, prin experiența alterității geografice accesibile pe mare. Prin descoperirile și circumnavigațiile unor Columb, Magellan, Vasco da Gama, Francis Drake și Amerigo Vespucci, lumea și-a căpătat desenul adevărat și a stabilit care-i sunt proporțiile, raportările, direcțiile și posibilitățile. Totul pornind de la ipoteze, hărți imaginare, legende și scrieri vechi. James Cook, în plină modernitate (sec. XVIII), n-a făcut decât să respecte un scenariu marin deja fixat, când a completat definitiv mapamondul.

Dacă ai fi patron sau doar căpitan de vas, pe cine ai lua cu tine dintre cei care, în literatură, au dedicat pagini însemnate mării, aventurilor posibile acolo?

Nici patron nu pot fi (fiindcă nu-mi doresc acest statut), nici căpitan (am ratat de mult ocazia, plus de asta e prea multă trigonometrie în meseria asta). Dar dacă ar fi să fiu, l-aș lua pe Joseph Conrad, atât pentru destinul său exotic (a fost ofițer de marină englez de origine poloneză), cât și pentru legătura strânsă dintre viață și povestea despre ea (toate romanele sale marine au la bază experiențe trăite, ca ofițer naval, în ultimul secol al vaselor cu pânze, al XIX-lea).

Dar dacă ai avea la dispoziție doar o barcă în care ar fi libere numai cîteva locuri – pe cine ai lua?

Pe cineva care să-mi asigure supraviețuirea și salvarea, deci un marinar adevărat, nu un scriitor visător (cine știe povestea naufragiaților de pe Bounty, Pandora, Meduza sau Essex, știe de ce). L-aș lua pe căpitanul William Bligh, de pe Bounty, de exemplu, care a navigat peste 40 de zile într-o barcă încărcată și deteriorată, prin furtuni, foame și sete, împreună cu 18 oameni disperați, fără hărți, cu provizii la limita supraviețuirii, doar cu sextant și busolă, în ape necunoscute. I-a adus cu bine pe aproape toți într-un port olandez din Australia, în iunie 1789, după ce fusese lăsat în derivă în aprilie, în mijlocul Pacificului, de către echipajul revoltat al vasului pe care-l comanda. Dacă ar fi doar un exercițiu temporar, în deplină siguranță, atunci aș avea câteva opțiuni cvasi-onirice, care să-mi completeze imaginar plutirea reală: Henry Dana Jr., de pildă, William Golding, Jens Bjønerboe sau Patrick O´Brian. Ba ar fi și de la noi: Jean Bart, Radu Tudoran sau Radu Niciporuc.

Să punem, în interiorul acestui scurt joc cu imaginația, și un pic altfel: să zicem că ai puteri depline. Care sunt marile personaje din literatura marină pe care le-ai lua cu tine pe un vas?

Pe Anton Lupan, din celebrul ”Toate pânzele sus!” al lui Radu Tudoran, pentru blândețea, umanitatea, empatia și priceperea de navigator. Pe căpitanul Jack Aubrey, din ciclul deschis de romanul ”Master and Commander” al lui Patrick O´Brian, pentru curajul, inteligența și ambiția de-a câștiga orice fel de luptă, în vremea războaielor napoleoniene, când asta putea costa cariera sau viața. Pe ofițerul de marină comercială Coy, din romanul ”La carta esférica” al lui Arturo Pérez-Reverte, pentru nota de melancolie deloc specifică epocii contemporane în care se mișcă, imprevizibil. I-aș evita pe Ahab din ”Moby Dick” al lui Melville, și pe Lup Larsen din ”The Sea-Wolf” al lui Jack London, mult prea îngroșați estetic și prea demonici, pentru un iubitor al vieții comode și… creștine, ca mine. Nu uita că teza mea de doctorat e despre imaginea Raiului în cultura populară! Sunt un dreamer intratabil, în ce privește marea, nu un navigator adevărat.

Ți-ai dori să stai o vreme pe o insulă pustie? De ce?

O, nu, nu mi-aș dori, decât în literatură, într-o poveste, inofensivă, fizic vorbind! Am citit docu-drama lui Ed Stafford, ”Naked and Marooned. One Man. One Island” (tradus la noi de Andra Hâncu în 2015, la Polirom, ca ”Singur pe o insulă pustie”), care chiar a trăit recent experiența și a scris-o. Ne-a cam lămurit acest fost ofițer englez ”de uscat” cum e cu diferența dintre imaginație și realitate, dintre Robinson Crusoe, din romanul omonim al lui Defoe, și prototipul său, Alexander Selkirk, bietul marinar părăsit între 1704-1708 pe o insulă din sudul Pacificului, în arhipelagul chilian. Deci nu, nu aș vrea să rămân în realitate pe-o insulă pustie pentru nimic în lume, e prea terifiant, chiar dacă-i stimulativ epic.

Ai visat mult cu marea, cu vapoarele, cu corăbiile? Și nu mă refer la faptul de a visa cu ochii deschiși…

Cum spuneam, din copilărie. Și încă visez. Una dintre pasiunile mele devoratoare e să construiesc machete de corăbii, foarte detaliate și-n varii dimensiuni. Numai corăbii, nu vapoare, căci corăbiile au mare potențial epic. Arată-mi o corabie, și eu îți spun ce tip de vas e, care-i sunt părțile, din ce secol și de ce! Imaginea unei corăbii e deja o poveste, in nuce. Corabia e un fel de mandală, pentru mine, estetică și psihotic-compensatorie, deopotrivă.

Care e visul tău suprem în raport cu apa? De data asta nu am în minte ceea ce ți s-a întîmplat, ci ceea ce ai vrea să ți se întîmple? Care e proiecția supremă, altfel spus?

Suprem, zici? Păi, uite, aș vrea să călătoresc măcar o dată la bordul unui velier (iaht, sloop, goeletă, bric, brigantină etc.), câteva zile, și să particip la procesul navigației, să strâng pânze, să fiu de cart, să înfrunt o furtună, să stabilesc clasic poziția aproximativă pe o hartă, cu busolă și sextant, fără instrumentele de navigație prin satelit… Măcar de la Constanța la Pireu, de exemplu, sau hai, la Balcic sau Varna, măcar! În liceul militar am călătorit vreo 2-3 ore pe bricul-școală Mircea, în larg, în cadrul unor ore de marinărie organizate, dar a fost prea puțin.

De ce apa e de gen feminin? Și, de altfel, între termenii majori care desemnează mari aglomerări de apă, nici unul nu e de gen masculin. Ocean, fluviu, rîu, lac – toate neutre…

Habar nu am, mă gândesc că e doar o întâmplare a limbii române, fără conotații filosofice. Sigur, acuma dacă o să cauți și dacă vrei să speculezi, poți lega prolificitatea, imensitatea, misterul și instabilitatea apei de omoloagele esenței feminine, dar numai la nivelul mecanismelor imaginare. Altfel, am putea părea cam misogini. ”Corabia” e tot feminină, la fel ”barca”, dar ”vaporul” (sau ”vasul”) e neutru, vasăzică cele care străbat apa, cele care o pătrund nu-s chiar masculine, în ordinea antropologică a limbii române. ”Apa” e feminină, dar obiectele plutitoare sunt transgender, dacă e să vorbim politically correct.

Cine crezi că are șanse mai mari să domine sau, poate mai cuminte, să supraviețuiască apei: cineva gen Ulise sau cineva gen Ahile?

Păi Ulise, vagantul, că Ahile mâniosul e un animal de uscat. Infailibil luptător, altfel. Dacă Ulise era bun marinar, atunci Ahile era bun infanterist. Primul era vulnerabil la auz, cumva tipic unui ascultător îndelungat al valurilor, al doilea avea o problemă la călcâi, tipică unuia care merge pe pământ.

Care sunt, din unghiul tău de vedere, marile diferențe între ”poveștile pescărești” și ”poveștile marinărești”?

Nu cunosc povești pescărești, nu m-au atras, nu m-a pasionat (paradoxal?) niciodată pescuitul. Poveștile marinărești, însă, da. Acolo e eposul, în ce are el esențial. Creația biblică e, ab initio, o poveste marinărească, până la urmă: Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Legenda lui Iona, pur pescărească, e doar un capitol al istoriei mântuirii, la fel ca și înmulțirea peștilor și a pâinilor. Apostolii-pescari sunt doar unii dintre apostoli, pescuirea e doar una dintre minuni, dar episoadele cu umblatul lui Iisus pe mare și cele cu marea din Apocalipsă sunt teribile și semnificative. Creația creștină se deschide și se închide cu secvențe marine, iată!

Luînd pe inventar marile povești cunoscute despre apă – including despre mare & ocean – în care dintre acestea ți-ar fi plăcut să locuiești, ca să zic așa? Și cum anume, în rolul cui?

În aventura descoperirii comorii și a epavei din romanul ”La carta esférica” al lui Arturo Pérez-Reverte (tradus la noi de Mihai Cantuniari ca ”Harta sferică”, la Polirom, în 2005), fără comentarii, altfel, de prisos. Nu știu cât e de cunoscută povestea (a și fost ecranizată de spanioli mult sub nivelul cărții), dar acesta e unul dintre romanele mele preferate.

Ce nu se aplică pe uscat din ceea ce se poate învăța pe mare? Din fericire / din nefericire?

Exercițiul singurătății, ocaziile reveriei intense, experiența parțială a infinitului,  sublimul apei și a cerului, inevitabilitatea supraviețuirii în echipă, intuiția primordialului, potențialul narativ post-factum etc.

Să presupunem că marea / apa / oceanul și ceea ce se întîmplă acolo sunt o școală. Te provoc la un joc al imaginației: cum ai împărți/amenaja  curicula acestei ”școli” atît de originale? Cine / ce ar fi prof de etică? Dar de estetică? Dar de fizică? Dar de religie? Dar de economie? Sau de orice altceva ai vrea tu…

Complicat răspuns, pentru că nu știu care ar fi direcțiile acestei școli. Ar fi marinărie și biologie, ar fi mitologie, ar fi literatură, ar fi religie? Fiecare direcție ar da o altă curiculă. Dar să încerc: Etică? Poate moralistul Joseph Conrad. Estetică? Poate pictorul rus Ivan Konstantinovici Aivazovski. Fizică? Să fie didacticul Radu Tudoran? Religie? Oricare dintre cei patru evangheliști, căci toți au relatat despre legăturile lui Iisus cu marea. Economie? Melville, el contabilizează în romane, cu acribie de istoric și cu riscul de-a plictisi, oameni, evenimente, obiecte, obiceiuri, locuri etc. Ba contabil ar putea fi și misteriosul autor Charles Johnson, căpitan în marina engleză, care a dat în 1724 liste și capitole cu informațiile istorice de bază (nume, evenimente, detalii) dintr-un imaginar foarte prolific în lumea ficțiunilor anglo-saxone: ”A General History of the Robberies and Murders of the Most Notorious Pirates”. Și ca profesori ai narațiunii captivante, aș alege contemporani ca Ian McGuire sau Catherine Poulain. Ar mai fi.

Cum te simți cînd ești lîngă o apă? Ai, ca să zic așa, un sentiment aparte al apei?

Am un sentiment aparte al apei doar în preajma mării sau a oceanului. Nu orice fel de apă îmi trezește sentimente speciale, îmi trebuie un pic de deschidere, de absență a limitei, de alunecare a orizontului. Râul sau fluviul n-au așa ceva. Și-n realitate, și-n literatură.

Care apreciezi că este arta care a dat cel mai mult apei (mărilor, oceanelor șamd)?

Literatura, fără îndoială. Ea e cea mai generoasă, în posibilități de explorare imaginară.

Să înoți sau să zbori? Ce e pentru tine mai (de)plin uman? Și, subspecie a întrebării anteriore: să visezi că înoți – chiar și cu ochii deschiși! – sau să visezi că zbori – desigur, chiar și cu ochii deschiși?

Ambele sunt fascinante, pentru că reprezintă o călătorie în afara condiției umane, o metamorfoză divină, o experiență a alterității. Nici una dintre ele nu e ”mai deplin umană” ca cealaltă, pentru că nici una nu e pe deplin umană, în esență. Cum nu e înger, omul nu zboară și nu înoată (pe sub apă, se subînțelege) decât cu ajutorul mașinilor – avioane, vapoare, submarine, parașute sau echipamente de scafandru. Dar reveria zborului de durată, a plutirii nesfârșite sau a existenței în imersie reprezintă borne ale creației umane de totdeauna. Ceea ce nu putem face, în realitate, facem în opere de artă. Deocamdată, cel puțin.