Din fragedă copilărie m-au fascinat ambalajele. Urmăream cu interes felul în care vânzătoarele ambalau marfa, indiferent de specificul ei. La magazinele de mezeluri mă uitam cu atenţie şi jind la foiţa subţire destinată protejării trecerii grăsimii prin ambalaj, foiţa care – mă gândeam- ar fi fost ideală pentru copierea hărţilor la geografie! Fiecare vânzător avea stilul lui: pungile de hârtie brună pentru zahăr erau închise la gură în diverse feluri, fiecare din ele asigurând -mai mult sau mai puţin- etanşeitatea, iar coada mergea repede, sistemul suta-punga dădea roade.
De la magazinele de textile plecai de obicei cu un rulou învelit în hârtie, mai subţire sau mai gros, în funcţie de cantitatea de material cumpărată. La armeanul din colţ, care vindea frişcă bătută, şi a cărui voce spartă semăna chiar cu frişcă bătută pe care o vindea, peste borcanul de sticlă cu care veneai de acasă şi ţi-l cântărea gol, vânzătorul aplica o hârtie rotundă pe care o plia cu multă grijă peste marginile borcanului, dând naştere unui stil foarte simpatic, detronat azi de capacele metalice.
Cele mai fragile pachete erau cele de la cofetărie, unde sub prăjituri era pus un carton, iar pachetul se înfăşura în hârtie, lăsând un amplu spaţiu la partea superioară, astfel ca în timpul transportului să poată fi păstrată, pe cât posibil, forma originală a prăjiturilor achiziţionate. Astăzi sunt folosite cutii de carton sau de plastic, cu eticheta cofetăriei pe ele, evident, totul e mult mai protector şi, într-un fel, mai impersonal, pentru că şi-au pierdut farmecul celor făcute ad-hoc.
Pe atunci şi acolo, în lumea în care marketingul nu era legat de ambalaje, oamenii acceptau şi lucruri neambalate, iar când erau recuperabile, ambalajele se păstrau cu grijă pentru vreo ocazie, şi reciclarea se făcea în mod natural.
Primul şoc l-am avut prin anii 60 când am făcut o călătorie în RDG. Acolo, fiecare lucru era pus într-o pungă de plastic pe care era scris numele magazinului. Ce reclamă eficientă! Nu mai aveai nevoie să cari plase, pungile înlocuiau totul.
Dar marea mirare s-a produs la venirea mea în Canada, în anii 80. Nu numai că fiecare obiect sau aliment era ambalat în câte ceva pe care era imprmat numele şi logo-ul firmei, dar volumul şi uneori chiar calitatea ambalajelor le depăşeau pe cele ale produsului vândut. În cazul aparatelor electro-menajere sau a veselei, ambalajele constau în imense cutii care, apoi, erau aruncate la gunoi cu cea mai mare cruzime. Pe atunci, în Canada, nu apăruse încă moda cu reciclarea, ea a apărut abia prin anii 90, când cutiile au început să ia drumul containerelor destinate repunerii în circulaţie a fostelor ambalaje.
Eu, sinceră să fiu, m-am dezobişnuit greu de obiceiul de a păstra ambalajele. De fapt, mulţi dintre emigranţii proveniţi din fostele ţări socialiste au rămas cu obiceiuri de pe vremea când hainele, mâncarea şi ambalajele nu se aruncau. Am depozitat o mulţime de pungi de plastic şi cutii de carton sub pat sau în dosul bibliotecilor. Cu timpul am mai reciclat din ele, dar câteva tot am păstrat.
Când compania la care lucram m-a mutat din Montreal la Toronto, am aflat că există o întreagă industrie de proiectare şi fabricare a ambalajelor. La serviciu primeam lunar o revistă de specialitate despre ele, cu hârtie şi fotografii de foarte bună calitate. Am citit – cu mirare- că există şi cercetări, inovaţii, sesiuni de comunicări şi congrese în acest domeniu. Ba chiar s-a înfiinţat şi un concurs anual, cu premii. Medaliile de aur, argint şi bronz se dau pe categorii, în funcţie de materialul, forma, grafica exterioară, scopul ambalajului şi altele şi, desigur, au apărut şi scriitori care fac cronica ambalajelor. Am citit o astfel de cronică despre nişte cutii de conserve care nu se deschideau uşor. Persoana regreta înlocuirea ambalajului anterior înainte de a fi fost testat suficient. Articolul mai făcea şi alte referiri, mai mult sau mai puţin cunoscute sau experimentate de mine.
Aş deschide o mică paranteză şi aş spune că importanţa ambalajului pe continentul nord-american mi-era cunoscută! Şi chiar şi aplicabilitatea ei la oameni, în cazul, de exemplu, al ţinutei unui candidat la un interviu pentru obţinerea unui job. Dar despre ambalajele pentru obiecte nu ştiusem atâtea amănunte!
Gândurile de mai sus mi-au fost stârnite când, într-o zi, în liftul cu care urcam la mine în bloc, am întâlnit un cuplu de bătrânei cu un căruţ plin de cumpărături. În timp ce mă uităm – cam indiscret- la cumpărăturile lor, bătrânelul mi-a şoptit confidenţial: „Vedeţi căruţul ăsta plin? Peste jumătate de oră cobor cu el tot aşa de plin ca să duc ambalajele la reciclare. Ce mai du-te vino cu ambalajele astea! Noroc de căruciorul care mă ajută!” Desigur, mi-am spus, mărfurile, odată vândute, pot suprevieţui şi fără ambalaje, sufletul comerţului şi-a îndeplinit misiunea!
Desene de Adelaida Mateescu
