Geme. Îmi lipesc obrazul de uşa de la intrare. Miroase a stejar. După atâţia ani, încă mai miroase a stejar. Tata a fost mândru când a cumpărat-o. Nu avea nimeni uşă ca a noastră. Din stejar sculptat. A cărat-o în spate kilometri întregi. Uşa era grea, dar tata a cărat-o în spate ca pe-un fulg. Era uşa noastră. Tata e înăuntru, pe marginea patului de la dormitor. Se roagă să nu moară. A deschis larg, cât a putut de tare, geamul. Nu are aer. Se sufocă. Astmul, bată-l vina. Țigările. A luat o pastilă de morfină. Poate mai multe. Şi le-a pus sub limbă. Parcă îl aud. Parcă îl văd. Nu pot intra pentru că a lăsat cheile în uşă. N-am forţă să sparg uşa. Uşa asta împuţită e acum duşmanul meu. Bat cu pumnii în ea. O zgârii. Îmi privesc unghiile. Scurte, prea scurte. Şi negre, parcă aş fi scormonit în pământ. Vreau să sparg uşa. Dacă aş avea un topor, aş sparge negreşit uşa. Obstacol nesuferit. Tata geme. De ce nu-l strig? Ceva mă opreşte să-l strig. Unde să mă duc? Ies în stradă. Cred că plâng. Nu-mi simt picioarele. Reuşesc să o anunţ pe mama. Nu-i spun că tata a gemut mult, adânc, iar apoi nu s-a mai auzit nimic. Nu vreau să o sperii. Un vecin caută o scară. Un vecin găseşte o scară. În boxă. Urcă. Ajunge la geamul de la bucătărie. Pune piciorul drept pe masă. Sparge un pahar sau, poate, altceva. (Nu, e ceaşca de cafea a lui tata. Nu apucase s-o bea. Mă aşteptase pe mine. Era încă fierbinte. Ar fi trebuit să fiu acasă la ora zece. Am zăbovit până la ora unu. Mi-am făcut fotografii pentru buletin. Părul îmi era, la acea vreme, lung, prins în coadă. Arătam a yankeu, a rocker, a călugăr tibetan. Am făcut fotografii, în timp ce tata murea.) Coboară de pe masa din bucătărie. Faţa de masă roz cu fructe şi legume (mai multe mere şi pere decât varză şi conopidă) alunecă. Nu cade. Nu ştiu ce se întâmplă înăuntru. Nu se mai aude nimic. Ar trebui să intru, să parcurg în fugă coridorul, să o cotesc la stânga. Acolo e patul. În spatele patului, multe cărţi şi câteva bibelouri. Scara elefanţilor din porţelan. Acolo e tata. Nu ştiu de ce e atâta lume. Au apărut ca din senin. Ca muştele. Neamuri, vecini. Vecini, neamuri. S-au năpustit. Se întreabă în șoaptă dacă mai trăieşte. Nu-i cunosc pe toţi. Nu le desluşesc vocea, nici chipul. Unii mă mângâie pe creştet. Alţii îmi spun că va fi bine, că toată lumea trece prin asta, nimeni nu scapă. Ţip. Ţipă şi ei. Plâng, mă înec în lacrimi. Plâng şi ei, se îneacă în lacrimi. Ca viermii se mişcă în jurul tatei. Viermuiesc. „Aduceţi oglinda!” Îi apropie oglinda de gură. Tata stă în fund. Cu mâinile căzute pe genunchi. Parcă-i o păpuşă din lemn. Pinocchio. Oglinda nu se abureşte. „A murit! Vai, a murit!” (E un vai kilometric, ca un muget, ca un bocet, urlet amplificat, e un vai prelungit până în pridvorul casei bătrâneşti.) Au sosit şi cei de la ambulanţă. Pulsul. Nu mai are puls. „Da, a murit! Să-l odihnească Dumnezeu!” Cei de la ambulanţă ies în grabă. Au greşit uşa. Nu pe acolo e ieşirea. Acolo-i bucătăria prin care vecinul sufletist a intrat cu scara şi l-a găsit pe tata, în dormitor, murind.
