Un portret al poetului ca scriitor de jurnal: Radu Vancu

Orice jurnal este, până la un punct,o punere în scenă a autorului însuşi,actul de temeritate suicidară aruncând în faţa celor din jur trupul însângerat al celui care a scris acele pagini. Dincolo de limitele pe care şi le impune, dincolo de tăcerile pe care şi le cuprinde şi din care se hrăneşte, literatura diaristică este punctul cel mai indepărtat şi atroce la care poate spera auto-flagelarea ca examinare de sine. Curajul scriitorului de jurnal este curajul unui alergător de cursă lungă, perpetuu condamnat să ducă mai departe această trudă care nu se poate termina niciodată.

Jurnalul lui Radu Vancu,intens, dureros, erudit, introspectiv şi dramatic, îl înfăţişează pe poet în ipostaza de autor de jurnal. Este această postură una delicată şi detestată, una asupra căreia Radu Vancu revine, obsesiv, ca asupra unei răni deschise căreia i se interzice, deliberat, cicatrizarea. Totul este viaţă şi totul este text, dar mai presus totul este poezie, astrul care luminează cosmosul în care Radu Vancu este demiurg şi prizonier. Este ca şi cum jurnalul care se scrie devine un substitut pentru poezia care întârzie să se nască, este ca şi cum între poezia, absentă încă, şi jurnal se stabileşte o relaţie de complicitate fecundă şi purulentă, un ciudat joc al vaselor comunicante, permiţând poeziei să se insinueze în paginile de proză, contaminând notaţiile cu un aer lunar şi precis, de poem. Căci poetul Radu Vancu este personajul pe care acest jurnal îl disecă, pe viu, ca într-o lecţie de anatomie predată pe malul fumegând al unui ocean.

Jurnalul lui Radu Vancu este, aşadar şi înainte de toate, un jurnal despre jurnal, un metatext dedicat reflecţiei în marginea unui text care se naşte, în travaliul cotidian. Precizia de eseist a lui Radu Vancu transformă acest jurnal despre jurnal într-una dintre cele mai originale şi traumatice arte poetice ale jurnalului din spaţiul literar de la noi. Pasajele în care anatomia jurnalului este materia jurnalului însuşi abundă. Între auto- deriziune şi orgoliu luciferic, Radu Vancu explorează o întreagă claviatură stilistică, ca şi cum în el ar locui, ca în creierul lui Pessoa, o mare de heteronimi visând să se exprime. Este jurnalul o îndeletnicire-substitut,produs al unui grafoman impenitent, sau este acel text în care se încifrează secretul autorului însuşi? Iată interogaţia care îl bântuie, fără încetare, pe Radu Vancu. De la Radu Petrescu încoace, ( cel despre al cărui masiv op diaristic Radu Vancu scrie rânduri esenţiale şi pătrunzătoare) nu am mai avut o atât de devotată conştiinţă dureroasă a autorului de jurnale. O conştiinţă ce nu poate tranzacţiona, dominată fiind de un imperativ al lucidităţii.

Jurnalul lui Radu Vancu este un jurnal al căutării poeziei. Poezia este, în jurnalul său,himera pe care o invocă şi o convoacă, compulsiv. Ea se ascunde în paginile pe care autorul de jurnal le citeşte şi le adnotează, cu acribia entuziastă care face din Radu Vancu unul dintre marii eseişti de la noi. Ea se dezvăluie în descoperirile cu care autorul de jurnal se întâlneşte, ea străluceşte în clipele în care poetul are epifanii aproape tactile: bucuria poetului celebrând poezia are o corporalitate exuberantă la Radu Vancu. Poezia se întruchipează în prietenii săi şi în oraşele pe care le cutreieră. Fraternitatea poeţilor îşi are în Radu Vancu o voce care detaliază, reacţionează empatic, intervine polemic, consemnează această frenetică alergare după sens şi umbrele acestuia. Mai toate prieteniile lui Radu Vancu sunt prietenii ale poeziei, altoite pe acest trunchi care nu se poate stinge, niciodată:evocările pasiunilor lui Claudiu Komartin sunt memorabile şi ilustrează această asceză auto- asumată.

Jurnalul lui Radu Vancu este şi textul în care se strânge, stranie şi delicată, o imagine a fericirii. Cami şi Sebastian sunt figurile care revin în acest roman tulburat al intimităţii. Chinurile poetului, ale celui care visează, ale celui care se întoarce spre bolgiile din propriul trecut, ale celui care nu poate abandona himerele care îi luminează coşmarurile, toate acestea sunt răscumpărate, apolinic, prin lumina pe care o iradiază această tovărăşie de zi cu zi. Nimic nu este convenţional,nimic nu este ridicol sau lacrimogen: tonul lui Radu Vancu este acela al vulnerabilităţii care se examinează, în oglinda necruţătoare a jurnalului.

Din căutarea poeziei, Radu Vancu a extras materia incandescentă a prozei. Jurnalul său este, simultan, un itinerariu iniţiatic,o consemnare a petrecerii zilelor şi o artă jurnalului însuşi. “ Zodia cancerului” îl zideşte pe poet în carnea obsesiilor sale.