1917, facerea lumii. Autocraţia

Dacă 1914 este primul an al veacului XX, 1917 este anul facerii lumii. Secolul comunist începe acum şi el se va confunda cu tentativa de remodelare utopică animată de puterea ideilor. La centenarul său, 1917 apare ca primul act al unei reprezentaţii tragice. Cortina se ridică şi o nouă serie de actori îşi face apariţia. Piesa care se joacă nu are echivalent în dinamica modernităţii. Prin cruzime şi pasiune escatologică, ea stabileşte un precedent pe care nu îl putem ignora.

Anul 1917 este un an din istoria rusă, iar acest fapt este mai mult decât un detaliu de istorie documentară. Anul 1917 este cel din urmă an autocraţiei, cel din urmă an al dinastiei Romanovilor şi cel din urmă an al unui despotism care se revendică de la mandatul divin. Anul 1917 este cel în care o întreagă linie de dezvoltare ajunge la capătul ei. Comunismul va fi modelat, decisiv, de această amprentă teribilă a Rusiei. Spectrele celor trei secole de autocraţie bântuie statul lui Lenin.

Rusia care se prăbuşeşte la 1917 nu este un stat, în accepţiunea occidentală. Distanţa dintre Rusia şi contemporanii ei este copleşitoare, cu mult mai dramatică decât imaginile de rafinată inovaţie intelectuală ar indica. Rusia este, la 1917, ca şi la 1613, o autocraţie, o unitate de dominaţie patrimonială a cărei conducere este asigurată de ţar.În această ecuaţie simbolică şi instituţională, consimţământul celor care sunt guvernaţi nu are nici o relevanţă.

Violenţa cataclismică a anului 1917 nu poate fi separată de fundalul de arhaicitate al Rusiei imperiale. Elita occidentalizată serveşte un sistem ale cărui articulaţii mitice sunt mai aproape de veacul lui Ivan cel Groaznic decât de secolul XX. Rusia de Vechi Regim, spre a relua judecata lui Richard Pipes, este întemeiată pe alianţa dintre atotputernicie şi stăpânire personală.Întregul stat, dacă putem utiliza acest concept, se confundă cu dinastia care îl întruchipează. Căderea dinastiei antrenează căderea statului însuşi. Aceasta este cronica lui 1917.

Autocraţia este povestea ridicării şi căderii Romanovilor. Aceasta poveste, evocată în note glamour de biografi şi de scenarişti hollywoodieni, este dominată,până la capăt, de un sens atroce al crimei şi al despotismului. Ţarii şi ţarinele din Rusia sunt determinaţi, implacabil, de profilul oficiului pe care îl îndeplinesc. Conspiraţiile de palat, revoltele, asasinatele sunt coordonatele acestui univers antropologic. Se află în autocraţia rusă un sâmbure de cruzime ce nu încetează să iradieze,demonic. Cariera lui Petru cel Mare, întemeietor şi demiurg, este cariera nu doar a unui titan, dar şi aceea a unui călău. Modernizarea pe care o impune este o combinaţie, terifiantă, de sclavagism şi de voluntarism amoral. Execuţiile inamicilor săi sunt exerciţii de înfricoşare colectivă.

Meseria de ţar este una riscantă, căci sfârşitul este uneori prematur şi violent. Meseria de ţar presupune aderarea la un set de axiome. Supremaţia conducătorului este cea mai importantă dintre acestea. Coroana aparţine celui care o poartă.Negocierea cu supuşii nu are nici un sens. Cât despre cetăţenie sau constituţie, acestea sunt concepte subversive.

Longevitatea acestui corset în care statul imperial prinde Rusia este responsabilă pentru brutalitatea anului 1917. Ultimul dintre Romanovi, Nicolae al II-lea, este imaginea însăşi a acestui refuz de a accepta necesitatea adaptării, spre a evita cataclismul social şi politic. Moartea tragică din 1918 nu poate şterge din memoria domnia sa. O domnie care se distinge, simbolic, prin tenacitatea cu care ideea de autocraţie este apărată, prin absenţa oricărei tentative autentice de a imagina un compromis cu societatea rusă.

Regimul politic ivit din revoluţia de la 1905, imperfect şi ezitant desenat, este sabotat de ţarul însuşi. Limitarea monarhiei este de neacceptat, după cum inacceptabil este şi talentul celor care îl servesc, în calitate de sfetnici. Ingratitudinea lui Nicolae al II-lea este întrecută doar de miopia sa politică. Despărţirea, ruşinoasă, de Witte şi asasinarea lui Stolîpin sunt episoadele ce fac din Rusia un imperiu agonizant.Autocraţia este incompatibilă cu guvernarea limitată, autocraţia este incapabilă să se reformeze.

Dominaţia autocratică face din arbitrar unica formă de administrare politică. Despotismul descurajează autonomia individuală şi previne şansele unei evoluţii organice. Marile reforme iniţiate de Alexandru al II-lea sunt unica ocazie în care imperiul se arată pregătit să accepte schimbarea. Ca într-o tragedie antică, asasinarea ţarului închide acest capitol de experimente juridice. Rusia imperială revine la reacţionarismul lui Podobenosţev, muza ideologică a lui Dostoievski.

Anul 1917 este pregătit de autocraţia insăşi. Rusia nu este un stat,iar ţăranii ei, emancipaţi din iobăgie, nu sunt cetăţeni. Modernizarea economică nu este dublată de un nou contract politic. Despotismul durează şi supravieţuirea sa alimentează energia ce erupe în februarie. Autocraţia modelează, prin rigiditatea ei implacabilă, profilul celor care o vor doborî.