1.
Cu sufletul pereche rămâi.
Chiar dacă nu împreună.
Rămâi cu sufletul.
Deschis până deschiderea devine cerc.
În cea mai largă îmbrăţişare
Care nu te mai poate îmbrăţişa,
Braţele atingând fiecare 180 grade.
În deschidere.
360 de grade împreună.
Cerc.
În singurătate.
Cu mâinile ascunse la spate, spui tu.
Pleci
Când eu nu am greşit,
Îmbrăţişarea a vrut să fie
cea mai cuprinzătoare.
Nu s-a mai vazut.
Cu sufletul pereche rămâi.
Rămâi cu sufletul.
2.
„pentru că mă caută.”
„pentru că-l aştept.”
„m-a găsit.”
„a venit.”
nici inimă în piept,
s-a oprit.
ca orice orologiu
ce a ieşit din timp
devenind un simplu cerc
în care acele nu mai au rost
iar cifrele s-au şters.
un simplu cerc răsucit
în jurul număratelor sale axe,
o nouă sferă,
planetă pe care
nu oboseşte nimeni,
trăieşte doar
în infinite poveşti
care încep cu sfârşitul
care sfârşesc cu începuturi.
„pentru ca m-a găsit.”
„pentru că a venit.”
3.
Dacă o vreme m-am oprit să-ţi spun bun rămas
înseamnă că am şovăit,
că ar fi trebuit să plec fără o vorbă
aşa cum am plecat înainte,
înaine ca tu să-mi rosteşti numele,
să-mi întorci chipul într-o ultimă privire
şi să-ţi las cuvintele de povară:
“cu bine ! “
Dacă aş fi plecat fără să-mi întorc privirea
aş fi luat tot trecutul cu mine
să-mi ţină de urăt prin vreo gară
prin care nu trece nici un tren.
dar aşa, întoarsă de vocea ta,
nu îmi rămâne decât să te privesc
cum pleci cu tot ce-a mai rămas din mine,
umbră pe linia spatelui tău.
rămân eu cu bine în timp ce tu
pleci cu tot ce-a fost mai rău.
4.
Acum, când am câştigat toate pariurile
şi suntem mai tineri decât moartea,
ce ne rămâne de făcut?
Mai putem iubi?
Mai putem tresări?
Poate doar dacă imaginarul ar prinde formă şi
din rama tabloului ar coborî Dorian,
nici tânăr, nici bătrân,
aşa cum este acum în partea cealaltă a lumii,
acolo unde cântă şi încântă.
Poate doar dacă magia ar prinde viaţă în spatele cortinei
şi l-ar surprinde chiar şi pe magician…
doar dacă.
Altfel rămânem stană de piatră şi ne amintim cum bate o inimă
Doar atunci când ne ţinem pruncii în braţe.
5.
Un înger locuia în mine. Locuieşte şi acum, dar este un pic stresat şi supărat căci, fără să vrea, s-a dat de gol de câteva ori. Nu s-a putut abţine şi a apărut în miez de zi să-mi ştergă o lacrimă sau lama unui gând tăios sau o durere de prisos. Eu îl ştiam de demult, de mult, mult, dar nu îl povesteam şi mă prefăceam că sunt de o singurătate de nemântuit. Iar când spuneam asta trăgeam cu ochiul la îngerul cu zâmbet ironic: „Chiar aşa? Aşa spui?” Şi ne puneam pe un râs clocotitor în fiecare zi.
Şi nebunia? Chinul, durerea, spaima, loviturile primite, bicele gratuite? Desigur, toate au fost. Toţi mai uităm de câte un înger de ne trec durerile toate, insuportabile, lungi si late… De multe ori, de zeci de ori, când chipul meu fără lacrimi trecea prin zidurile negre, prin flăcările iadului aprise de vreun drac împieliţat chiar în calea mea, oamenii se mirau şi se înspăimântau : ” Ia uite, femeia aceea a ajuns la o asemenea durere încât nu mai are lacrimi!”
Ei, nu este chiar aşa, uneori plâng în mine, lacrimi mici cu lungi suspine. De cele mai multe ori însă îngerul îmi şterge lacrima chiar înainte ca ea să apară. Rămân aşa, pe muchie: nu plâng nici în mine, nici in afară. Locuiesc împreună cu îngerul într-o zi caldă de vară.
6.
Îmi aminteşti,
nu-mi reaminti.
ce amintire este aceea care
a potolit setea unei jumătăti de vieţi?
nu este un pocal sfânt care să se umple de la sine.
chiar dacă pelicula s-a blocat şi îţi arată mereu
scena preferată din filmul preferat,
până la urmă îţi doreşti să vezi mai departe
să mergi mai departe.
îmi amintesti:
te-am sărutat în fuga unei scări
care a întârziat un tren.
n-am mai apucat decât să aruncăm fiecare
ultimul său cuvânt.
singurele care au însoţit acel sărut.
aş fi vrut ca şi acestea să sece.
dar cuvintele n-au moarte.
ele sunt primele
ele sunt ultimele
sunt singurele adevărate.
ceea ce s-a întâmplat
de atunci până acum,
este ceva ce n-a mai ţinut de noi
ci de magie:
cuvintele rostite de mine
s-au crezut, din timp în timp
rostite de tine,
cuvântul rostit de tine
s-a crezut, din timp în timp,
rostit de mine.
aşa că nu mai ştiu cine pleca cu trenul acela.
ştiu însă că a fost singurul tren care
nu se dorea prins.
7.
nu mă mai iubi.
lasă-mă aşa, neiubită,
pe ultima stradă unde am închiriat
ultima cameră în care voi locui.
nu mai trăiesc mult
nu mai iubesc mult
nu mai am decât dramul de fericire
de a fi pe ultima stradă
cu singurul copil
cu singura iubire
a unei vieţi în care
au uitat toţi să ofere o îmbrăţişare
de bun venit
de bun rămas.
nu mă mai iubi ascuns
în iubirile altor femei.
nu te mai gândi:
am spus,
cei din alte vieţi, viclenii…
o singură privire mă mai ţine legată
de această ultimă viaţă
o unică verighetă de aur
încrustată în carnea inelarului.
nu mă mai iubi cu iubirea ta
greşit înţeleasă
care
înţelege greşit.
în aceste ultime zile vreau să nu mă mai gândesc
că te gândeşti la mine.
