“Smoking, swearing, kicking stone….”
(country song)
Mi se năzare, din când în când, aşa, un dialog absurd, o patetică intervenţie în frămîntările din care storc replici, de cele mai multe ori seci, nedefinite, căznite de sângele încălzit sub presiunea nervilor violaţi de tâmpeniile zilnice, rareori poate, inspirate de o luciditate analitică venită aşa din senin sau poate din nevoia de a-mi reasigura slăbiciunile.
– Ramele s-au cam scorojit, tu nu vezi? Fă ceva, trebuie să găseşti o soluţie, vopsea, ceva, dacă bronzul nu-ţi place fă-le negre, dă-Ie cu cremă de ghete dacă vopsea nu există, sigur că există, dă o soluţie, mintea de aia e…nu?
– Teoria chibritului, dragă, scorojită are personalitate, rama, ramele vreau să zic şi, de fapt, nici nu-i necesară precizarea şi noi arătăm la fel de scorojoţi, nu crezi? Uită-te cum curg petele pe rochia de mireasă care oricum nu mai are de mult culoarea albă.
– Probabil n-a fost albă niciodată, dacă stai şi te gândeşti, că alb/negru nu însemnă tocmai…
– Nu mă întrerupe, îmi pierd firul.. vorbind intersectat diluăm sensul şi e foarte important să reţinem ideea fundamentală. Ce dracu’ ştii foarte bine că timpul trece peste tot şi toate, dar ceea ce e cel mai dificil de acceptat este că se aşează pe tot şi toate şi măcar dacă ar fi aşa volatil cum ne place să ne gândim uneori la el, diafan, boare, mă rog, ceva aşa care vine şi pleacă, pleacă şi vine şi despre care credem că avem idee, dar nu-l percepem .
– Da’ nu e !
– Tocmai. Ce nu inţelegi tu, este că rama închide, ferecă, pune la păstrare o clipă, un moment, momentul ăla – scuipat în ocean desigur , da ce dacă – pe care îl socotim semnificativ, important, vital-important uneori. Spaima că l-am putea pierde declanşază un lanţ de situaţii; nuntă, fotograf, “poză” hollywood-iana, zâmbete fotogenice, căutări compoziţionale, feţe rafistolate de un ochi priceput, coafuri imobile, “tacâmul” imortalizării de care sigur avem nevoie să traversăm existenţa cu efemeride…
– Ai îmbătrânit!
– Sigur c-am îmbătrânit. Şi ce? Contează?
– Eu vorbeam de rame, nu rama aia în care ai avut idea să-ţi proţăpeşti poza de nuntă ca şi cum nu s-ar găsi destul kitsch în galeriile de artă, oriunde, ramele alea care, oricum, ţi-ar fi dat iluzia rafinamentului de care ducem aşa în general lipsă, ramele în care, dumnezeu ştie cum, îl ai pe Ţuculescu – niciodată nu mi-ai spus cum, dracu’ ai făcut rost de el şi de Luchian-ul ăla mititel şi chiar şi Manu şi, mă rog, Nicăpetre, poate chiar îmi spui odată cum ai reuşit să-l ai pe Eminescu lui, copie-copie da’ Eminescu lui .
– Ce de prostii acumulezi tu aşa dintr-o suflare, trebuie să fie cumva obositor, dacă stau şi mă gândesc bine, chiar foarte obositor, frământările inutile sunt dezastruoase şi pentru nervi şi mai ales pentru gândire.
Ce-ţi pasă ţie asa de intens de ramele alea, astea? Sunt simple subterfugii, nu realizezi? Truc vechi, de când lumea, praf în ochi, vizionare cenzurată de atracţii adiţionale, periferice, dar afurisit de atractive, cutiozitaţi excitante care te ţin deoparte, altfel cum îţi închipui că rezistă kitsch-urile?
– Bun! Şi atunci chiar faci rabat calitaţii – nu ştiu dacă e corect spus, mă poticnesc uneori chiar şi în româna asta în care m-am născut – o fi primul semn de ramolisment, mă rog şi ce dacă, ţii pe Ţuculescu înrămat în mizeria aia doar aşa ca să-mi demonstrezi că n-am idee?
– Tu ai zis!
– Afară-i vopsit gardu’?
– Ai vrea, ar fi prea simplu. Şi, cum am îmbătrânit destul, simplitatea aduce a simplificare, ceea ce nu e tot aia. Coborârea în elementar nu te scuteşte – nu pe tine, aşa în general – de bumps(-uri), poticneli nefireşti pe care ţi le aşezi în cale fie din comoditate fie, sau poate mai ales, din speranţa că scapi de complicaţiile pe care le intueşti sau şi mai rău le ştii
– Am ameţit!
– Mie-mi spui? Şi ce de mai ameţeală o să te apuce dacă ai să te străduieşti să înţelegi ce vreau să spun!
– Asta-i adevărat! Niciodată n-ai fost în stare să spui ceea ce ai de spus direct, fără găselniţe metaforice, aşa ca tot omul aşezat la taifas şi care se concentrează – chiar dacă degeaba – să emită nişte idei, nici deştepte şi nici originale, idei şi gata, că oricum efortul e serios, ştii foarte bine că nu plouă cu idei.
– Torenţial! Uită-te în jur, citeşte presa, du-te la literatura “la zi”, ascultă rap, lasă-te învaluit de “revoluţionarismul” sud-american, ăstia sunt stângişti şi dacă mor în curu’ gol, stai pe TV toată ziua, dacă-ţi dă mâna, că ideile curg, ca pe “apa sâmbetei” n-are nici o importanţă, vin altele, cine îşi mai aduce aminte de secunda scursă, evadarea contează, în fond timpul este cel mai parşiv element al realului ( dacă e real? dar asta e altă poveste…) ce VA FI bombardează ce A FOST cu o asemenea intensitate că receptarea amândorura e o aventură şi şi atunci oarecum facilă, aventurile trăiesc doar prin ele însele, rareori lasă urme şi, ferească Dumnezeu, de care!
– Oho! Te-ai pornit, dar trebuie să recunosc, faci sens. Asta nu înseamnă că realmente accept de ce ancorezi, de ce încerci oprirea, ştii foarte bine că nu-i posibilă
– Ei şi? Îmi dă măcar iluzia continuităţtii, e sufocant între a fost şi va fi i atunci recurg la artificii şi îmi creez un prezent tampon.
– O luăm de la-nceput!
– Cum zice cântecul? “ smoking, swearing, kiking stone!” şi cam atât !
