Cowboy

– Crezi tu că e important?
– Crezi că nu e?
– Truc vechi – răspusul cu o întrebare – de ce te mai strădui? Oricum greşala e a mea; cine mă pune să întreb?
Desenez, schiţez, de fapt şi constat că nimic nu merge, linii cretine, las’că sunt în toate direcţiile, aşa, fără nici o intenţie perceptibilă, dar sunt şi distorsionat concepute, nimic n-are sens şi ştii foarte bine că nu despre recepţia logică vorbesc, mâna joacă rolul absurd al unui instrument vizual ataşat orbilor şi atunci, vezi bine, nu gaşesc, cum spuneam, de ce ar fi important!?
– Ca deobicei începi divagaţiile unei scuze deghizate în întrebări criptice, doar m-oi prinde, totdeauna ţi-a plăcut ţie să te joci, să manevrezi cuvinte, să le aşezi într-o anumită ordine aşa ca să-ţi servească slăbiciunile; ai tu o idee anapoda că îţi găseşti forţe în structurile artificiale şi, ce-i de-a dreptul idiotic, este ca ştii, fără îndoială, cât de volatile sunt explicaţiile ; pune mâna pe creion, pe carbune, pe cretă, pe ce, dracu’, vrei şi lasă abstractizările …LUCREAZǍ!”
– Ţie-ţi convine…
– Totdeauna mie-mi convine…ţii minte(?) doamna Vrabie s-a uitat la caetul meu, şi l-a apropiat de ochi, cred că era cam mioapă, sigur că era mioapă şi când scria pe tablă îşi sprijinea literalmente nasul de ea şi doar cifrele erau mari, mă rog, calul era o frumuseţe şi evident n-a crezut o clipă că eu l-am făcut si tu vii şi-mi spui că mie îmi convine…şi, de fapt, de ce nu mi-ar conveni!
– Nu-i aşa?
– Păi da, suprapunere elementară această poticnire, plapumă cu intenţie de oblojire, ocrotire ar fi ceva, dar nu e, oblojire e termenul, protecţie superficială, dacă nu falsă, un fel de hârtie de calcul aruncată peste, aşa ca să lase mintea să încerce traducerea a ceea ce ochiul şi-ar dori să vadă şi nu vede….
– Calul, zicea ăl bătrân, e numai mobilul, da’ dacă vrei să pricepi câte ceva te uiţi, dumneata- şi el zicea dumneata ca şi cum s-ar fi adresat străinului, dar ce ştiam eu atunci – te uiţi dumneata cam unde te poate duce, drumul e lung, mai lung dacât îmi dau eu acuma seama, cu anii uiţi…
Avea dreptate, asta ar trebui, să mă gândesc, dar numai gândul nu-mi ajunge, hârtia e un câmp alb şi-ţi poţi închipui ce dificil este să poţi vedea ceva într-o culoare inexistentă – n-are sens să mă întrerupi – albul nu există, dacă n-ai ştiut până acum îţi spun eu, e numai un ansamblu optic şi atunci cum dracu’ să mă feresc, cum să abstracţionez ceea ce îmi ofera, ori nici măcar, expune şi….. înţelegi ce vreau să zic?
– Chiar consideri că vrei să zici ceva?
– Ce ştii tu! Posibilitatea de a fi tu însuţi e aşa infimă că uneori mi se pare inutil chiar efortul de a accepta ideea…Panorama, deschiderea ei este elementul determinant şi ce m-a ţinut în frâu toţi anii ăştia, a fost recepţia inutilităţii, nu aşa ca noţiune, ci consecinţă a unui efort fără finalizare.

Eh, ştii ce frumos se proectează imaginea călăreţului singuratic pe foaia asta albă, îţi dai seama…relaţia este inimitabilă : “câmp” fără fisuri, total depersonalizat, gol chiar şi dintr-odată mişcare definitorie, apariţie solidă, fără confuzii, un cal şi un om, muşchi trasaţi cu precizia păşirii, siluetă unică, cumva triunghiulară, aşa isoscel, înscrisă, în el, imposibilitatea omului de a se detaşa de el însuşi şi el există doar pentru că e singur.
Pricepi?
– Picasso ! Don Quixote! Lipseşte Sancho Panza, da’ şi ce dacă?
– Crezi?
– Şi pe deasupra rişti în felul acesta să ilustrezi călăreţul tău singuratic plutind; suspendat, spânzurat virtual, aş zice, aruncat în aer, nu aşa exploziv, ceea ce ar fi recepţionabil, ci impus într-un zbor artificial, nefiresc; fluture, balon, “kite”, “slider”, orice caraghioslâc schiţat de o imaginaţie în derivă şi de o mână obosită de prea multe interferenţe, invazie, ce mai! Şi, uite aşa, poate fi chiar figurina preferată în pomul de Crăciun…şi variantele fiind multiple…ce dracu vrei să faci cu ele, calul nu calcă?”

– Calcă, zboară, pluteşte, ce importanţă are? Calul e oricum adiacent, subterfugiu imagistic de a situa omul într-un spaţiu specific…folosirea, asta e, folosirea şi ea implică o metodică structurală, calul este serviabil, condiţia lui vis-à-vis de om îi dă posibilitatea să fie util, să ofere căi metaforice de exprimare chiar fără cuvinte, ţie ţi-au plăcut totdeauna caii şi de aia crezi tu că şi eu mă apropii de ei cu aceeaş reciprocitate, “wrong”, mi se par chiar destul de proşti lăsându-se dominaţi, ori poate eleganţi?
Mă rog, ce vreau eu acum tot nu-mi iese, foaia pare goală cu tot crochiul ăsta căsnit, e ca şi cum n-ar fi şi asta este insuportabil, cheltuieşti energie călărind imagini care îţi sufocă mintea, încerci eliberarea şi ea vine cu un amărât de diapozitiv de acum o sutâ de ani…”împuşcat” de Nicolaescu undeva pe malul mării, cam cum a văzut el în vreo mie de filme americane…
– Parc-ai vorbi de un cowboy amputat.
– Tocmai!”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *