Teatrul lui Matei Vișniec și contradicțiile lumii contemporane (1)

În 17 noiembrie 2016, la Théâtre du Chêne Noir din Avignon, va avea loc premiera spectacolului Migraaaants (On est trop nombreaux sur ce putain de bateau), pus în scenă de Gérard Gelas după piesa lui Matei Vișniec. Evenimentul atrage atenția oricărui iubitor al creațiilor remarcabilului dramaturg prin cel puțin două ingrediente: pe de o parte, e vorba despre cea mai proaspătă operă dramatică a sa; pe de altă parte, publicul din România se poate bucura chiar în aceste zile de recenta apariție, la Editura Humanitas, a volumului cuprinzînd Trilogia balcanică și Migraaaanți sau Prea suntem mulți în aceeași barcă. Desigur, mai există ceva, un al treilea ingredient demn de menționat. La sfîrșitul acestei săptămîni, în 19 noiembrie, lui Matei Vișniec i se va decerna Premiul Jean Monnet al Festivalului Literaturilor Europene, o distincție extrem de importantă, ce confirmă locul său onorant în spațiul literar contemporan.

Ținînd seama de apropiata dată a premierei din Franța, ne propunem să ne îndreptăm mai întîi atenția asupra piesei ce ne așază în fața unui fenomen a cărui dinamică ne privește pe toți: exodul populațiilor spre continentul european, un subiect de o ardentă actualitate. Într-o conferință susținută la Suceava la începutul acestui an, Matei Vișniec anunțase că pregătește o piesă despre valurile de migranți ce au bulversat recent întreaga Europă. Publicarea textului ne confirmă ceea ce scriitorul subliniază în prefața cărții, cu privire la forța teatrului, redutabilă formă de cunoaștere, de a înveșmînta înțelegerea realității în splendoarea adevărului. În prefața amintită, printr-un seducător mesaj, Matei Vișniec își invită cititorul să pătrundă în miezul celor mai acute momente ale contemporaneității: ,,Poate oare teatrul să contribuie la înțelegerea unor astfel de evenimente care pregătesc profilul economic, etnic și cultural al secolului următor? Personal sunt convins că literatura ne poate oferi răspunsuri mult mai nuanțate decât toate celelalte discipline ale spiritului când vine vorba despre enigma numită om.”

Teatrul lui Matei Vișniec mărturisește, oricui știe să-l asculte și să-l privească, despre toate contradicțiile lumii contemporane. Nici un unghi de viață – ori de moarte – nu scapă ochilor fermi și atenți ai scriitorului, de la contradicțiile ființei pînă la cele ale discursului public și ale corectitudinii politice, care au adus omenirea în punctul critic în care se află ea astăzi. Cine sunt ei, migranții? Ce forță îi pune în mișcare, cu ce resurse manipulatoare, umane și de propagandă operează aceasta? Ce tip de anticorpi își creează Europa în trupul ostenit și anchilozat sub povara propriilor legi și a propriei democrații admirate secole întregi? Acestea sunt doar o parte din întrebările la care teatrul reușește, într-adevăr, să răspundă, chiar cu riscul de a provoca strania tăcere a reflecției tardive.

Dispunerea celor 25 de scene ale corpusului dramatic, cărora li se adaugă alte 6 scene de rezervă, corespunde arhitecturii fluide a teatrului modular, cu formule de un remarcabil rafinament conceptual, cum ar fi teatrul în teatru ori viziunea participativă deschisă cu generozitate creativității regizorale. Fără îndoială, Matei Vișniec este un artist dăruit cu un simț al vizualului de rară finețe, ce stăpînește arta spectacolului, transformînd teatrul său nu doar într-un spațiu al contradicțiilor, ci și într-o anticameră unde se distilează ideile și modul de percepere a unei noi înfățișări a lumii. Sala întreagă, cu spectatorii implicați prin roluri spontan asumate, contopește realitatea și ficțiunea. Mai bine spus, topește realitatea în ficțiune…, într-un vivace antrenament al ochiului, al auzului, pregătite astfel să primească imaginile fluxului migrator și desfășurarea unor evenimente greu de înțeles altfel de către publicul contemporan.

Nicăieri în literatură n-am mai perceput o asemenea fericită întîlnire între vocația autorului dramatic, a cărui viziune artistică se scurge, picătură cu picătură, din vena absurdului ionescian, și luciditatea, precizia și resursele interioare de energie ale jurnalistului confruntat cu ororile lumii. Materia vie a piesei, carnea întîmplărilor, scenele emblematice decupate dintr-o tragedie modernă a lumii intrate într-un proces de reconstrucție și de reconfigurare, toate acestea îi sunt oferite de jurnalist scriitorului. Îndelunga experiență a jurnalistului Matei Vișniec la Radio France Internationale l-a ajutat să străpungă voalul realității și să descopere fața nevăzută a evenimentelor. Disecția nemiloasă și cotidiană a faptelor de presă a sporit înțelegerea în profunzime a cauzelor, a modului de operare, a agenților ce pun în mișcare imense și eterogene grupuri de populații, provocînd un fenomen atît de complex și de complicat încît amenință cu începutul unei noi ere a migrațiilor majore. Cele două voci construiesc pe rînd spectacolul, scriitorul permițîndu-i, uneori, jurnalistului să preia grija indicațiilor de regie, precum în scena 21, unde trotuarul rulant pe care se înșiruie o mulțime de obiecte de încălțăminte, toate suplinind câte o absență, trebuie ,,să sugereze ideea exodului”, a grabei cu care oamenii și-au părăsit țările. Jurnalistul e mereu grav, în continuă stare de alertă, trage semnale de alarmă și indică cu precizie sursa tuturor problemelor. Refuză orice tentație a ambiguizării metaforice, pentru că asemenea subiecte nu pot fi asaltate decît sub imperativul urgenței. Scriitorul e cel ce-și permite, din cînd în cînd, să arunce masca tragică a lumii, înlocuind-o cu atitudinea inconștient-senină a consumatorului pasiv de mesaje mediatice. Inciziile sale în corpul social al Europei actuale sînt adînci, tocmai pentru că literatura încearcă să ofere răspunsuri acolo unde politicul a eșuat în lamentabile și sterile discursuri publice.

Diversitatea ipostazelor umane e pusă în scenă grație rolurilor interșanjabile și suplei alunecări dinspre contururile portretului colectiv spre detaliile individuale. Alteori, personalitățile se diluează, precum în cazul migranților deveniți o umilă masă amorfă, paralizată de frică și redusă la esența supraviețuirii. Arderea documentelor de identitate, gest la care migranții sînt supuși de traficanții de pe bărci, înseamnă însăși anularea persoanei lor juridice, în sens arendtian, și prevestesc apariția unei noi forme de dictatură, primitivă și de o cruzime înfiorătoare. Pe insula morților, acolo unde se va opri drumul celor înecați, mormintele nu mai consemnează decît codurile ADN. Prin migranți, imaginea omului vulnerabil se reîntoarce în literatură. Căile pe care iau cu asalt lumea sunt multiple: pe apă, pe pămînt sau în zbor cu avionul, pentru cei mai norocoși dintre ei. Dar pînă și norocul acesta se dovedește a fi o amară iluzie, căci, în lumea civilizată care i-a amăgit cu etichetele și ambalajele ei sprințare și colorate, totul devine un bun de larg consum. Totul e de vînzare, totul se cumpără. Între necontenitul mecanism al cererii și al ofertei, pînă și conceptele economice au suferit mutații semantice. Cuvîntul capital desemnează acum altceva: trupul omenesc, rinichii, corneea, viața însăși.

Pe toate aceste filiere așteaptă, parcă dintotdeauna, oamenii subteranei, răsfirați în zeci de roluri și în vaste rețele ale crimei organizate: traficanții de pe bărcile aflate pe mările din sudul continentului, traficanții de copii, Tipul cu geanta diplomat – traficantul de organe, Omul care surîde continuu – o mască, desigur, ce ascunde un infinit cinism. Ei trăiesc, se hrănesc din toate aceste tragedii umane, mereu volubili, cupizi și întreprinzători. În lipsa evenimentelor, ar dispărea cu totul, deci se străduiesc să le eternizeze ori să le provoace, să întrețină și să amplifice o stare de disperare, jucînd pervers, pe corzile sufletului, o falsă arie a sensibilității. Totul are însă o dublă măsură, căci prețul nu se cuantifică în emoții, ci în mii de euro sau de dolari. Depinde de spațiul geografic, de filieră, de punctele secrete de îmbarcare. Asistăm la nașterea unei mitologii noi și crude, la apariția unor zei mici și răi ai lumii contemporane, care împart viața, vestele de salvare și moartea cu aceeași generozitate. Cînd descoperă că pe o barcă suprapopulată s-au strecurat cîțiva amărîți clandestini, își atribuie rolul divinității, aruncîndu-i în apa mării: ,,Dumnezeu nu poate ierta așa ceva.” Ei simt primii declinul Europei. Odată ce au descoperit călcîiul lui Ahile, încep asediul cetății, minîndu-i edificiul legal pe care s-a construit democrația. Traficanții de copii repetă aceleași fraze găunoase și copleșite de automatisme, produse de o propagandă ineptă, declarîndu-se ,,organizație umanitară”. Funcționează cu precizia unui fin mecanism, recurg la tactici persuasive, dețin informații vitale. Ei se află la rădăcina acestui imens rău, apoi se extind, ca niște ramificații toxice, sub diferite înfățișări, în fiecare etapă înscrisă pe noua foaie de parcurs a omenirii răvășite. Se cuvine să afirmăm încă o dată: Europa devine vulnerabilă sub incidența dublelor standarde pe care le încurajează: ,,Copiii voștri vor fi protejați în Europa prin lege, în numele unor legi bune care se și respectă. (…) Iar imediat ce vor putea, vor cere să veniți să trăiți și voi alături de ei… (…) Că și asta este prevăzut prin lege…”.

În dosarul de presă al spectacolului ce va avea loc la teatrul din Avignon, Matei Vișniec a subliniat ideea că piesa denunță dictatura corectitudinii politice prin care au devenit posibile toate aceste evenimente. Dialogurile dintre Înaltul responsabil politic și Consilierul său sînt consternante prin implicațiile lor. Sub pretextul nuanțării, Consilierul deturnează discursul, acoperindu-l cu o pleiadă de zone albe, structuri lexicale ambiguizante, eschive semantice ori clișee despre consecințele globalizării: ,,Or, într-o lume globalizată, noi toți suntem migranți, și nu imigranți. (…) Un imigrant este cineva care vine de undeva din alt spațiu, care traversează una sau mai multe frontiere și se instalează pe un teritoriu unde trebuie să respecte cutumele, regulile și legile locale. (…) În timp ce un migrant este la el acasă pretutindeni, pe toată planeta. Într-o lume globalizată toți migrăm, toți suntem migranți, ne deplasăm, avem dreptul să mergem unde vrem și când vrem… În consecință migrantul nu mai cade sub incidența obligației de a respecta ceva, pentru că el se consideră cetățean al lumii.”

Același mod de gîndire se propagă în discursul traficanților, de unde se va livra, invariabil, migranților. În scena 12 – o scenă nucleu a piesei -, inspirată dintr-o întîmplare reală, traficantul de pe barcă le explică ajutoarelor sale, Ali și Fehed, sensul democrației. Momentul e cum nu se poate mai dramatic. În mijlocul mării, cînd barca îngreunată tinde să se scufunde, șeful propune să fie aruncați peste bord doi creștini și doi musulmani, în sens democratic, pentru că lumea spre care țintesc este, în esență, creștină: ,,Acolo, pe pământ creștin o să ceară ăștia azil politic… Și tot de la creștini vor primi apă și mâncare și medicamente dacă vor fi bolnavi… Și tot creștinii le vor da adăpost. Înțelegi, Ali? Fehed, tu înțelegi?” Răspunsul celor doi este negativ. Vor fi sacrificați doar migranții creștini pentru că sînt în minoritate pe barcă. Democrația are un alt înțeles dincolo de granițele Europei: ,,Și în orice caz ei au inventat democrația… Deci n-au decât să plătească acum pentru asta.” Acolo unde plutește iraționalul, fructele civilizației se zbîrcesc. Nu ne putem reprima o întrebare tulburătoare: oare cît de diferite sînt, de fapt, cele două lumi și cît de violentă e ciocnirea lor ineluctabilă?! Un răspuns relativ ni-l poate oferi tot literatura, prin glasul unui migrant de pe barcă, într-una din scenele de rezervă: ,,Și trebuie să navigăm toți pe marea diferențelor noastre, a contradicțiilor noastre, a dilemelor noastre…”

Inserțiile mediatice, cuprinzînd interesante informații factuale, nu trebuie eludate, fiindcă se ancorează perfect în realitatea investigată de jurnalistul Matei Vișniec: numărul minorilor ajunși în Suedia, al copiilor migranți dispăruți în ultimii 2 ani, imaginea bidonvilului ce amintește de ,,jungla din Calais”, ridicarea gardurilor de sîrmă ghimpată la frontierele țărilor din Balcani și din Europa Centrală, popularitatea cancelarului german Angela Merkel printre migranți, scenele din tunelul de sub Marea Mînecii, ce marchează pentru mulți sfîrșitul traseului și începutul unei existențe underground, în multiple straturi de civilizație. Peste toate se aprind reflectoarele spectacolului mediatic, într-o suită de scene ce fac să strălucească sensurile parabolei moderne, într-o sugestie a halucinantei risipe de energie, a esteticului multifuncțional, a polimorfismului structurilor modulare: ,,salonul european al sârmei ghimpate”, ,,salonul noilor tehnologii antiimigrație”, ,,detectorul de bătăi de inimă”…

Problematica și semnificațiile piesei rămîn deschise, presărate cu răspunsuri spumoase, într-o efervescentă diversitate din care nimeni nu știe acum, cu precizie, ce va ieși, după cum afirmă în final Consilierul, asociind fenomenul migraționist cu o revoluție: ,,Revoluția constă în faptul că, brusc, barmanul pus să servească planeta s-a săturat să mai toarne în unele pahare whisky adevărat și în altele poșircă. Și uite că s-a enervat și a decis să facă un fel de cocktail gigantic. Iar acum tocmai amestecă shaker-ul.”

Matei Vișniec, Trilogia balcanică; Migraaaanți sau Prea suntem mulți în aceeași barcă. București: Humanitas, 2016, 305 p.