Interviu MARTIN S. MARTIN: SUA – tradiţie, libertate, democraţie – şi duşmanii lor

Dialog exclusiv Lapunkt între Martin S. MARTIN şi Cristian Pătrăşconiu.

 Cum e Statuia libertăţii? Cum arată? Ce e acolo în ea? Şi, poate, mai ales, ce nu se vede şi este în ea?

Doamna Libertate (Lady Liberty), cum o numesc, cu afecţiune, americanii, nu mai este de multă vreme o statuie, un monument care atrage turiștii, un reper al orașului New York, unde ea străjuiește intrarea în port. Ea este un simbol al ţării, egală cu drapelul naţional, cu Declaraţia de Independenţă și vulturul libertăţii, cu Casa Albă, și cu Constituţia Americii. Ea este simbol în mai multe feluri.

O DOAMNĂ CU TORŢA ÎN MÎNA DREAPTA ŞI CU LEGEA ÎN MÎNA STÎNGĂ

Pentru imigranţii din primele mari valuri de noi veniţi europeni de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, care călătoriseră cu corăbiile sau vapoarele, traversând Oceanul Atlantic, Statuia Libertăţii a fost primul lucru pe care l-au văzut în noua lor ţară, după lungi săptămâni de călătorie neconfortabilă și primejdioasă. La sosire, imigranţii au fost debarcaţi pe insula Ellis, aflată în apropiere, unde li s-au făcut înregistrările, controalele medicale și vamale și asta a durat câteva zile, timp în care au privit mereu la imensa doamnă cu torţa înălţată cu mâna dreaptă și cu cartea legii în mâna stângă. În familiile acestor imigranţi, oriunde s-au stabilit ei, povestea venirii lor în Statele Unite și contactul cu statuia care i-a amuţit, i-a emoţionat și li s-a întipărit în minte a fost mereu spusă, generaţii după generaţii și a intrat în memoria urmașilor, care au povestit-o, la rândul lor, chiar dacă ei știau statuia doar din povești sau fotografii. Pentru aceștia, Lady Liberty este simbolul ajungerii în locul râvnit și a începutului unei vieţi noii.

Pentru toţi locuitorii ţării, Statuia este cel mai puternic simbol a ceea ce este libertatea americană. Nimeni nu are dubii că aici libertatea este adevărată și cu mult mai completă decât în alte ţări. Nu este vorba numai de aspectele legale, garantate ale libertăţii, ci de spiritul de a te simţi liber, de a ști – fără îndoieli – că nu trebuie să ceri nimănui voie, sau să umbli după aprobări, ca să alegi unde vrei să trăiești, ce vrei să faci, cum să îţi plănuiești viitorul. Pentru americani, statuia simbolizează și libertatea alegerii, a deciziei, împreună cu toate celelalte libertăţi americane: libertatea cuvântului, libertatea de a avea arme, libertatea de a te ruga în ce religie vrei, libertatea de a vota, libertatea asocierii, libertatea de a nu fi acuzat dacă nu ţi se poate dovedi vinovăţia, libertatea de a pune orice fel de întrebare, de a contesta, de a protesta, libertatea de a avea orice convingeri politice alegi.

Câteva lucruri, printre care și numele adevărat al monumentului, nu sunt știute de cei mai mulţi. Autorul statuii dăruite de poporul francez celui american, Frederic Auguste Bartholdi a intitulat-o Libertatea luminând Lumea (La Liberte éclairant Le Monde). El primise comanda de a construi statuia și cel care a avut ideea a fost Edouard de Laboulay, scriitor și politician, președintele asociaţiei franceze pentru desfiinţarea sclaviei. Este interesant că Laboulay a promovat proiectul unui dar simbolizând libertatea, destinat Americii, numai după ce războiul civil american s-a încheiat cu victoria celor care susţineau abolirea sclaviei în ţară, în anul 1865. Pentru mulţi francezi, instalarea statuii într-o ţară devenită liberă, a semnificat și dorinţa multor francezi de a îndepărta regimul opresiv al lui Napoleon al III-lea. Mai mult, Laboulay a vorbit în numele naţiunii franceze, când, alegând America pentru instalarea unui simbol internaţional al libertăţii, a definit Statele Unite ca locul maximei libertăţi planetare din epocă.

Statuia a fost transportată sub forma a 350 de fragmente încărcate pe fregata franceză Isére, care au ajuns la New York la data de 17 iunie 1885. Construirea soclului și asamblarea statuii au durat destul de mult și s-au împiedicat mereu de lipsa de fonduri. Cel care a declanșat o campanie naţională pentru colectarea de bani și a contribuit în mod esenţial la realizarea proiectului a fost ziaristul american Joseph Pulitzer, faimos și azi pentru premiul de jurnalistică anual care-i poartă numele.

Inaugurarea a avut loc la 28 octombrie 1886 și a fost făcută de președintele Grover Cleveland. Anul acesta se împlinesc 130 de ani de la ridicarea statuii.

Un alt lucru puţin știut este că Statuia Libertăţii, care impresionează prin senzaţia de masivitate, este de fapt construită din foi de cupru susţinute de o schelă metalică, proiectată deinginerul Gustave Eiffel. El avea să utilizeze aceeași tehnică de construcţie, care asamblează bârne metalice într-un fel care asigur stabilitatea, la următorul mare proiect al său, turnul Eiffel din Paris. Geniul sculptorului a fost să creeze o statuie care, deși goală pe dinăuntru, dă o puternică și convingătoare impresie de masivitate și forţă, iar geniul inginerului Eiffel este că a ridicat un monument de dimensiuni atât de mari, într-un loc bântuit frecvent de furtuni puternice, unde a rezistat o atât de îndelungată vreme.

Statuia este de culoare verzuie, dar nu fiindcă a fost vopsită, ci din cauza  oxidării cuprului, expus la umiditatea și salinitatea golfului New York.

Bartholdi a ales pentru trăsăturile feţei înfăţișarea mamei sale Charlotte Bartholdi, iar modelul statuii merge mult în urmă, la alte statui celebre care l-au inspirat pe sculptor: zeiţa Ishtar a libertăţii la babilonieni,sculptura din Grecia antică a zeului soare Helios (soare), zeiţa Libertas din Roma antică, preluată după modelul babilonian, colosul din Rhodos,  statuia Libertăţii Poeziei, făcută de sculptorul italian Pio Fedi și care se află la monumentul poetului Niccolini din biserica Sfânta Cruce din Florenţa și un proiect al lui Bartholdi însăși, intitulat Egipt, care urma să fie instalat la intrarea în canalul de Suez, proiect nerealizat.

New York? De ce nu un alt oraş?

De ce nu a fost instalată statuia în capitala ţării și s-a ales New York-ul? Fiindcă acolo era poarta cea mare de intrare a imigranţilor europeni, inclusiv a zecilor de mii de francezi veniţi în Lumea Nouă. Pe soclul statuii, este înscrisă inspirata poezie a Emmei Lazarus: Dă-mi mie pe obosiţii și săracii tăi, Mulţimile tale care tânjesc să devină libere, Pe toţi refugiaţii din tărâmurile tale, Trimite-mi-i mie pe nefericiţii fără adăpost, Pe cei loviţi de furtuni! Ridic lanterna care să le lumineze Poarta de Aur (traducere liberă).

Statuia a fost instalată pe mica insulă Bedloe, din golful New York și numele insulei a fost schimbat printr-un act al congresului din 1956 în Insula Libertăţii. În primii ani, Statuia Libertăţii a avut și rolul de far al portului.

Sunt multiple amănunte despre construcţia în sine, cum ar fi dimensiunile, greutatea, orientarea, dar cele mai importante sunt caracteristicile care au valoare simbolică.

Coroana este luată după modelul zeiţei babiloniene Ishtar, care a fost folosit și pentru emblema organizaţiei francmasone. Laboulay era mason.

Din coroană se desprind șapte raze care reprezintă cele șapte mări și cele șapte continente, care se îndreaptă, ca și privirea statuii, spre Lumea Veche. Torţa luminează drumul celor care se îndreaptă către Lumea Nouă și este un far care atrage privirile celor de pe ţărmurile încă neeliberate.

Statuia este de sex feminin, ca și numele popular al ţării și ea poate fi considerată și o reprezentare a ideii de libertate, dar și a protecţiei materne, a umanităţii și compasiunii feminine.

Cartea din mâna stângă este o carte a legii, simbol al constituţiei americane și pe ea este înscrisă data de naștere a Statelor Unite – 4 iulie 1776. Laboulay era un bun cunoscător al constituţiei și istoriei americane și a publicat cărţi în subiect.

Veșmântul este o robă, lungă până la pământ, așa cum este îmbrăcămintea zeiţelor, a preoteselor, a divinităţii și indică o stare supraumană a Libertăţii, o idee transformată în ceva palpabil, tridimensional, pământean, dar nu chiar omenesc.

La picioarele statuii sunt căzute lanţurile și cătușele sfărâmate de marea putere eliberatoare.

O observaţie: Statuia Libertăţii se bucură de o mult mai mare afecţiune decât este obișnuit să se întâmple cu alte monumente. În Statele Unite, unde libertatea de expresie este garantată de amendamentul constituţional nr. 1 și este frecvent abuzată de tot felul de indivizi, se întâmplă adesea să asiști la insultarea și batjocorirea staegului american, care este ars, mânjit sau sfâșiat în public, dar nu am văzut sau auzit despre nici un exemplu de desecrare a statuii newyorkeze.

De asemeni nu am întâlnit niciun american care, dacă nu a avut încă ocazia să vadă statuia, să nu își doreasca cu ardoare să o facă, ţinând vizitarea Statuii Libertăţii pe primul loc al listei de dorinţe.

Un număr de locuri și tradiţii alcătuiesc acel nucleu care dă identitatea și unicitatea Statelor Unite: insula Manhattan, Casa Albă, Holywood, Disneyworld, orașul Las Vegas, sistemul de autostrăzi, Memorialul Lincoln, Capitoliul, Pentagonul, întinsele câmpii din nord, monumentul Rushmore, deșerturile Arizonei, șamd. Ele sunt înglobate în termenul de Americana. În sânul Americanei, se ridică acea creaţie a geniului francez, închinată acelei libertăţi americane unice, care a debutat ca un monument gigant, ca să devină simbolul de necontestat al afecţiunii și patriotismului celor care trăiesc pe pământul marcat de statuia lui Bartholdi.

 

LIBERTATE, ÎNAINTE DE TOATE

Cum ar fi fost SUA dacă ar fi pariat mai ales pe egalitate şi nu, în primul rînd, pe ideea de libertate?

Cred ca ar fi fost un fel de Franţa.

La data nașterii Statelor Unite, nu existau state bazate pe libertate, sau fără clase/caste. Existau regate, și imperii, ultimele erau fie autocraţii, fie imperii cu un parlament, prin care se putea face auzită o parte a vocii populare, dar puterea aparţinea monarhiei și clasei superioare din parlament.

Fuseseră câteva excepţii, cu state republicane, cum a fost Republica Veneţiană, dar acelea au fost republici aristocratice sau oligarhice, așa cum fusese  și Republica Ateniană din antichitate.

Continuăm  să ne mirăm și astăzi cum au putut Părinţii Fondatori să creeze pentru prima dată, fără nici un model, un stat a cărei structură să fie o societate fără clase, în care nu numai că s-a declarat libertatea, dar ea a fost și făcută posibilă printr-un instrument atât de eficace cum este Constituţia Americană.

Când a venit Revoluţia Franceză, ea a emis programul Libertate-Egalitate-Fraternitate, dar evoluţia primei republici franceze nu a fost deloc conformă programului. Franţa postrevoluţionară a evoluat întâi spre  Marea Teroare, apoi spre un stat militarist, apoi spre un imperiu, cu clase rigide și cu reinstaurarea privilegiilor. După Lucian Boia (Franta, hegemonie sau declin? Editura Humanitas, București 2010), revoluţia franceză din 1789 a fost mai mult ideologică decât politică și mai mult politică decât economică. Și durata scurtă a Franţei revoluţionare o face mai mult un intermezzo între două monarhii.

Dacă stai să te gândești, programul revoluţiei franceze a ales trei noţiuni: prima, Libertatea, era o alegere la care francezii nu au avut prioritatea, fiindcă ea fusese deja făcută piatra de temelie a statului american, iar celelalte doua, Egalitatea și Fraternitatea, au fost două utopii, niciodată îndeplinite.

Marea Revoluţie Franceză a fost o mare promisiune nerealizată. Ca și Comuna din Paris și ca și comunismul care derivă din ea. Dintre marile revoluţii din epoca modernă, revoluţia americană a realizat cel mai mult: o rapidă extindere a ţării, la dimensiunile apropiate unui continent, o dezvoltare economică spectaculoasă și mai ales o libertate care a durat mult. Nemaispunând că nu a eșuat într-un stat totalitar, așa cum s-a întâmplat în Franţa și Rusia.

După mai multe încercări și după multe suferinţe și pierderi, Franţa a ajuns un stat democratic, dar tot nu are o egalitate reală, fiindcă nu e posibil să egalizezi societatea. Iar dacă ar fi posibil, egalitatea ar putea duce la consecinţa de nedorită a uniformizării sociale.

În Statele Unite, egalitatea nu a fost și nu este privită ca un scop în sine. După modelul american, oamenii sunt egali în ochii lui Dumnezeu, care le dă tuturor o șansă egală. Ceeace fac oamenii cu șansele lor este foarte diferit, conform calităţilor și defectelor lor și gradul reușitelor și eșecurilor este influenţat și de multipli factori istorici și sociali.

Egalitatea americană înseamnă și egalitatea în faţa legii. Diferit de multe ţari, statul american are o justiţie bazată pe concepţia de nevinovăţie a acuzatului, până la dovedirea ei și în procesul de judecată povara nu este pe umerii acuzatului, care trebuie să-și dovedească inocenţa, ci pe ai oamenilor acuzării, care trebuie să justificeși să demonstreze vina. Procurorii americani nu au legătură cu tribunalele, unde vin numai în zilele de judecată, ca și acuzaţii și avocaţii lor. Procurorii sunt subordonaţi ministerului de justiţie, care este o parte a executivului, dar nu și judecătorii, care sunt subordonaţi tribunalelor, organizate ierarhic și având forul care le conduce în Curtea Supremă. Astfel judecătorii și tribunalele americane nu sunt controlate de guvern.

Cât despre fraternitate, nimic din istorie nu ne îndreptăţește să credem că oamenii sunt dornici, sau capabili de a fraterniza. Cu o singură excepţie: creștinii din epoca timpurie a religiei lui Christos.

Au existat și există oameni izolaţi, sau grupuri mici de oameni, care iau în serios egalitatea deplină și tratarea fiecărui membru al grupului ca un frate adevărat: monahii, falansterienii, unele culte protestante, etc. Dar marea masă a umanităţii nu are fraternizarea pe lista priorităţilor, ci goana după avere, lupta pentru putere și dominare, îndepărtarea concurenţilor…

În ziua de azi, auzim din ce în ce mai des termenul de justiţie socială, care este o formă de anihilare a codului juridic în favoarea acuzaţilor, priviţi ca victime sociale care au nevoie de o compensaţie. Nu numai că această concepţie și practicarea ei nedreptăţește victimele, dar periclitează viitorul oricărei naţiuni care abandonează justiţia adevărată.

Deasemeni, presa politică de stânga aduce mereu în discuţie combaterea inegalităţii de venit. Cine urmărește campania electorală americană pentru postul de președinte din acest an a avut multiple ocazii să audă cum Bernie Sanders, autodeclarat socialist, dar cu idei vizibil comuniste, a repetat ideea egalizării veniturilor în cele mai multe din discursurile sale. Confruntată cu o concurenţă neașteptat de puternică din partea lui Sanders, Hillary Clinton a adoptat și ea ideea de a desfiinţa inegalitatea de venituri. Sub acest termen se ascunde ideea socialistă a naţionalizării, dar -învăţând din experienţa dezastruoasă a naţionalizării „mijloacelor de producţie” de către statele socialiste – noii socialiști, cu numele de „progresiviști” nu mai vor să se încurce cu mijloacele de producţie (de fapt,  întreaga proprietate privată), ei vor acum naţionalizarea veniturilor, pe care să le redistribuie. Alegătorii americani, care nu au nici o experienţă personală cu regimurile comuniste, nu înţeleg ce se ascunde sub acești termeni noi și ei se plasează, cu naivitate, de partea socialiștilor, pe care îi văd ca politicienii care urmăresc binele universal, ca cei care vor să promoveze egalitatea și fraternitatea. Promisiuni care, deși goale, au lucrat în trecut și continuă să lucreze.

Dacă, să zicem ar fi fost aşa, dacă de la fundaţie, s-ar fi „turnat” mai degrabă pe ideea de egalitate şi nu pe cea de libertate, ai mai fi fost acolo, în SUA?

O ţară americană cu temelia așezată pe ideea de egalitate, ceea ce nu poate fi decât o amăgire, o promisiune falsă, o păcăleală, nu ar semăna deloc cu Statele Unite, pentru mine și azi cea mai bună ţară din lume, cu toate imperfecţiunile ei.

Constituţia ţării spune clar că toţi cetăţenii sunt liberi, în sensul că nu pot fi asupriţi de alţi indivizi, sau clase și că au libertatea de a-și căuta și obţine propria fericire. E un lucru mare. Ţi se dă șansa, dar tu ai responsabilitatea să o faci să reușească. Cu ce este asta deosebit de vorba românească: Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă?

SUA & RISCURILE EGALTARISMULUI

Am cunoscut un român originar din Ardeal, care emigrase în Statele Unite la vârsta de 19 ani. Când a ajuns, era un tânăr ţăran analfabet, dar știa să facă cu mâna lui orice: plugărie, tâmplărie, construcţii de case…

Nu numai că și-a completat educaţia, dar a ajuns mltimilionar, ridicând mai multe restaurante în New York, de care aveau grijă el și nevasta lui. Domnul Morrison (de la Mureșan) le spunea rudelor lui, pe care le adusese în America și de care era nemulţumit, fiindcă erau leneși și invidioși: Bă, aici curge lapte și miere pe toate străzile, dar nu e degeaba! În formularea lui, el repeta înţelesul exact al constituţiei: șansa este în faţa ta, trece pe strada pe care mergi, depinde de tine ce faci cu ea. Depinde de tine cum obţii propria fericire, de care vorbește constituţia.

Fundarea pe baza egalităţii este o componentă a ideologiei socialiste, recunoscută sau nu. Nu aș fi fost atras de o Americă de acest tip, la vremea când am fost pus în faţa întrebării: trebuie să plec din tara mea, dar în ce ţară aleg să mă duc?

Pot SUA, în viitorul imediat şi mediu, să meargă, împinse şi de tot felul de „duhuri” moderne şi postmoderne – mă gîndesc în primul rînd la duhul corectitudinii politice – să meargă mai degrabă pe ideea de egalitate şi să trimită spre margine ideea de libertate?

Din păcate da.

Nu este vorba numai de corectitudinea politică, pe care eu o văd doar ca o latură, un aspect al ideologiei de extremă stângă. In esenţă, corectitudinea politică este plângerea continuă, adăugarea de noi și noi nemulţumiri, multe imaginare sau chiar nebunești, cereri peste cereri care vor să schimbe lumea, să o facă așa cum vor cei care inventează aceste cereri, să schimbe felul lumii de a vorbi, de a gândi, să facă lumea să intre în calapoadele gândirii și cererilor lor.

În mai multe colegii a prins ideea creerii de spaţii sigure, prin care studenţii și profesorii care susţin acest proiect înţeleg un loc (campusul universitar) unde nu pot intra decât cei care împărtășesc aceleași idei cu ei. Nimic nu se va putea publica în acele spaţii, dacă nu e aprobat de grupul în control. Așadar cenzură, suprimarea libertăţii de exprimare, anularea constituţiei, segregare toate în numele progresului ideologic. Grupuri de studenţi de extremă stângă au agresionat vorbitori invitaţi de universitate, dacă au exprimat idei neconforme cu cele ale majorităţii dominante. Ei au acţionat violent faţă de oameni ai presei, pe care îi vor excluși din „spaţiile sigure”. Aceste ideologii fac parte din subgrupa anarcho-libertariană, desprinsă din libertarianismul american, dar îmbibată cu o mare doză de marxism leninism, care este foarte bine reprezentat în rândurile  profesorilor din universităţile americane.

În lumea politică contemporană, partidul democrat nu mai seamănă de loc cu cel de acum treizeci de ani: predomină extrema stângă, adepţi de neclintit al statului de asistenţă socială și admiratori ai socialismului european. La rândul lor, cei mai mulţi republicani au abandonat conservatorismul tradiţional și fac parte din grupul neocon (neoconservatori), mult mai mult aderenţi la liberalismul social.

De mai mulţi ani, socialismul – nedeclarat ca atare și mascat sub denumirea de progresivism – a câștigat mult teren în lumea politică și în media americane. Publicul neinformat ignoră esenţa progresivismului: control social și inginerie socială, direct preluate din arsenalul socialist.

Dacă partidul democrat s-ar fi comportat cu imparţialitate, alegerile preliminare din campania prezidenţială ar fi fost câștigate de Bernie Sanders, senator „independent” din statul Vermont, auto-intitulat democrat-socialist, dar din discursurile căruia se desprinde cu claritate că este, de fapt, un politician de concepţie comunistă.

Democraţii de azi exploatează apetitul crescând al alegătorilor pentru primirea de ceva pentru nimic, daruri de la guvern sub diferite forme (ajutor social, ajutor de șomaj nelimitat în timp, bonuri de alimente, supliment pentru chirie, asistenţă medicală gratuita, etc) și toate acestea transformă grupuri din ce în ce mai mari de oameni în cetăţeni dependenţi de guvern. Toate sumele necesare, sunt luate de la cei care plătesc taxe, indivizi și companii. Indirect, această redistribuţie a veniturilor, de la cei care le produc, la cei care numai consumă, schmbă societatea cu repeziciune. În generaţiile trecute era o mândrie ca cineva să aibă două-trei slujbe, ca să-și acopere toate nevoile lui și ale familiei, pe când astăzi există o tendinţă mult mai mare de a cere, în loc de a face.

Astfel, prin schimbarea felului general de a gândi, a concepţiei legate despre responsabilitatea individuală, a ideilor noii generaţii care vrea spaţii sigure, din felul cum se practică politica, din schimbarea componenţei lumii politice, din orientarea masivă a mediei și lumii academice spre stânga spectrului politic, ca și prin pătrunderea tot mai adâncă a corectitudinii politice în concepţia moralei publice, societatea americană de astăzi devine tot mai socialistă, chiar dacă cei mai mulţi habar nu au ce înseamnă asta. Acestea sunt o parte dintre duhurile moderne care schimbă, sub ochii noștri, Statele Unite ale Americii.

Cu cel fel de egalitate merge în mod firesc libertatea şi cu ce fel de egalitate nu merge aceasta?

Formele de egalitate perfect compatibile cu libertatea sunt drepturile naturale: drepturile individuale la viaţă, libertate și proprietate, egalitatea în faţa legii și egalitatea de a fi respectat, urmate de alte forme de egalitate care au fost cucerite de oameni în epoca modernă: egalitatea obligaţiilor, egalitatea responsabilităţilor, egalitatea politică , egalitatea șanselor, egalitatea drepturilor civile, egalitatea femeilor cu bărbaţii, dreptul de a primi o plată egală pentru muncă egală.

Dar conceptul de egalitate economică, în sensul de a avea același venit, indiferent de calificare, de calitatea și de volumul muncii, care este un principiu socialist, nu este compatibilă cu libertatea adevărată, din moment ce acordă celui subcalificat, sau aceluia care depune un efort mic, aceeși recompensă ca a celui care a depus o muncă de multe ori mai mare și mai productivă.

Egalitatea economică nu se poate instaura de la sine, ea este incompatibilă cu o economie liberă. Exemplele istorice ne-au arătat cum egalitatea economică a fost impusă de un regim totalitar, a fost menţinută prin forţă și a fost decisă de o minoritate, deţinătoare a forţei politice.

Oamenii nu sunt egali și acest lucru a fost clar explicat de mari oameni politici. După John Adams este fals sădeclari că toţi oamenii s-au născut cu forţe și facultăţi egale, că ei au o influenţă egală asupra societăţii și că – deci – au dreptul la proprietate egală și la avantaje egale de la viaţă.

Vorbind despreDeclaraţia de Independenţă, Abraham Lincoln a spus autorii acestui faimos document nu au avut intenţia să declare toţi oamenii egali din toate punctele de vedere. Ei nu au spus că oamenii sunt egali în valoare, mărime, intelect, dezvoltare morală și capacităţi sociale.

Ideea de egalitate, care a adus multe speranţe deșarte si a sfârșit adesea să fie prost înţeleasă, a fost introdusă în societate de reprezentanţii religiei, care au înţeles  că Dumnezeu îi privește pe toţi oamenii ca fiind egali. Dar tot din literatura religioasă știm că Dumnezeu nu-i tratează pe oameni egal și că are o riguroasă diferenţiere între cei are vor fi răsplătiţi și cei care vor primi sancţiunile.

Apoi, revoluţionarii francezi au fost cei care au făcut din egalitate o parte importantă a programului lor. Edmund Burke, ziarist, scriitor și parlamentar englez a publicat în anul 1790 un eseu numit Reflecţii despre revoluţia franceză. El face o distincţie clară între drepturile reale ale oamenilor și cele pretinse. Societatea este pentru Burke un parteneriat în care oamenii trebuie să aibă drepturi egale de a obţine răsplata efortului lor, dar nu și dreptul la lucruri egale, la răsplată nediferenţiată. Cei care consideră că este posibilă abstracţiunea perfecţiunii în recompensarea socială trebuie avertizaţi că admiţând pretenţia oamenilor la orice, ei vor cere orice. Respectarea drepturilor și libertăţilor oamenilor trebuie să  fie făcută în paralel cu respectarea restricţiilor.

Concepţia politică devotată introducerii egalităţii totale în societate, egalitarianismul, pleacă de la ideea că avantajele economice sunt rezultatul nașterii (clasa privilegiată), al fraudei (bogaţii fură poporul) sau al forţei. Apoi, teoria egalizării averii pune toate valorile într-un coș comun, proprietatea societăţii, la care nimeni nu ar avea un drept mai mare decât ceilalţi, indiferent de gradul de contribuţie la creerea bogăţiei. Președintele Obama a exprimat limpede aceste idei, când a spus că nimeni nu este pe deplin îndreptăţit la un business, a cărei creere a fost posibilă din cauza întregii societăţi și că este de dorit să se facă o distribuire mai uniformă bogăţiei, făcând limpede pentru toată lumea cărei ideologii îi este devotat. Dar electoratul american nu a înţeles ce se ascunde sub aceste vorbe, i-a acordat încrederea și l-a ales președinte de două ori.

Dar egalizarea economică nu se poate face decât prin procedee coercitive, așa că oamenii au de ales între o societate liberă, dar care acceptă inegalitatea, sau una în care egalizareaeste impusă de majoritate, sau de componenta socială care deţine puterea, dar nu poate fi numită liberă.

LIBERTATE & RESPONSABILITATE

Se vorbeşte despre „povara libertăţii”. Pentru cine e  libertatea aşa? De ce e libertatea o povară?

Cred că un prim aspect este cel al responsabilităţii fiecărui individ și a fiecărei generaţii în păstrarea libertăţii moștenite, care aduce, odată cu ea, obligaţia de a preda, neschimbată, urmașilor.

Apoi este responsabilitatea politicienilor și a guvernelor de a veghea ca legislaţia și funcţionarea instituţiilor să facă același lucru.

In cartea lor De ce eșuează naţiunile? (Crown Business 2013), Acemogluși Robinson fac demonstraţiacum succesul sau eșecul naţiunilor, inclusiv puterea, prosperitatea și gradul de democraţie, depind de natura și calitatea instituţiilor pe care se sprijină economia, planificarea, și strategia lor politică. Proasta alcătuire și funcţionare a instituţiilor va duce la colapsul statului, în timp ce puterea și eficacitatea instituţiilor bine gândite și administrate va asigura progesul, dezvoltarea și libertatea naţiunii.

John Fitzgerald Kennedy a spus în discursul său inaugural după realegerea ca președinte, la 20 ianuarie 1961: fie ca fiecare naţiune să știe că…noi vom plăti oricare preţ, vom suporta oricare povară, vom face faţă oricărei greutăţi, vom fi de partea oricărui prieten și ne vom opune oricărui dușman pentru a asigura supravieţuirea și succesul libertăţii.

Și tot el, pentru a sublinia că păstrarea libertăţii nu este numai obligaţia guvernului, a îndemnat fiecare cetăţean american cu cuvintele, devenite nepieritoare: nu întreba ce poate ţara să facă pentru tine, ci ce poţi face tu pentru ţară. Ca apoi, exitnzând apelul pentru păstrarea libertăţii la întreaga lume să spună Cetăţeni ai lumii nu întrebaţi ce va face America pentru voi, ci ce putem să facem împreună pentru libertatea omului.

Apoi vine povara vegherii permanente pentru prevenirea încercărilor prin care dușmanii libertăţii o atacă. Ne amintim cu toţii seria de legi propuse de cancelarul Adolf Hitler și votate de parlamentul german, prin care s-a ajuns la eliminarea minorităţii evreiești din viaţa naţiunii germane. A început cu legea care interzicea posesia de arme de către germanii de origine semită și a sfârșit cu lagărele de exterminare.

Teologul german Martin Neimöller a arătat cum naziștii au înșelat poporul german, înaintând insidios de la critica adversarilor politici, la crimele de genocid și agresiunea întregii naţiuni:

Mai întâi au venit pentru socialiști și n-am spus nimic, pentru că nu eram socialist,

Apoi au venit pentru sindicate și n-am spus nimic, fiindcă nu eram înscris în sindicat,

Apoi au venit pentru evrei și n-am spus nimic, fiindcă nu eram evreu,

Când au venit pentru mine, nu mai era nimeni care să fi vorbit pentru mine.

În numele libertăţii se fac greșeli, așa cum sunt excesele în aplicarea dreptului de exprimare (corectitudinea politică, anularea dreptului de a alege o anumită politică prin violenţă și indtimidare, creerea spaţiilor sigure) și promovarea ideilor politice extreme (adepţii rasismului, supremaţiei albilor, demonstraţiile mișcării Vieţile negre contează, atacurile asupra poliţiștilor nevinovaţi, etc). În povara libertăţii se includ și eforturile politicii, justiţiei și cetăţenilor de a limita și exclude aceste agresiuni.

Războiul american împotriva terorii a dua la pierderea a peste 4.000 de vieţi de militari și a costat câteva trilioane de dolari. Păstrarea libertăţii nu a fost niciodată gratis și preţul eforturilor făcute într-un război care a durat peste 15 ani și continuă se răsfrânge asupra tuturor.

REAGAN NU EXAGEREAZĂ

Ai folosit şi tu citatul în textele tale. Şi mie îmi plac aceste vorbe: „Libertatea nu este niciodată la o distanţă mai mare decît durata unei generaţii pentru a se găsi din nou în faţa pericolului dispariţiei ei. Noi nu transmitem libertatea copiilor noştri prin ceva moştenit în sîngele lor, ci trebuie să luptăm pentru ea, să o protejăm şi să le-o înmînăm, ca ei să facă – la rîndul lor – acelaşi lucru”. Nu exagerează Ronald Reagan?

Nu cred că exagerează. Vorbele inspirate ale lui Ronald Reagan vor dăinui multă vreme în istoria politicii și vor fi mereu citate.

Așa cum a spus Andrei Cornea, libertatea nu este o stare naturală a societăţii umane.  După el, Libertatea –  visul diurn greu de dobândit, ușor de pierdut, dorită de puţini și resimţită ca o povară de mulţi…este un miracol, o făptură neverosimilă.De aceea nici nu a persistat pentru multă vreme, în multe locuri. Dar a persistat pentru 240 de ani pe pământul american.

Ia numai exemplul nefericit al terorismului fanatic care urăște statul american și care îl vrea distrus. Mai mult decât superioritatea economică, puterea militară, nivelul știinţei, performanţele istorice și calitatea vieţii, ceea ce deosebește Statetele Unite de lumea Orientului Mijlociu este libertatea: deplină în SUA, absentă în zona care a dat naștere la islamismul  radical. Acest conflict, care a obligat ţara americană să intre în războiul antiterorist este provocarea căreia trebuie să-i facă faţă generaţia actuală. Cea care a premers-o a trebuit să se opună ameninţării comuniste și cea și mai dinainte a luptat împotriva axei germano-italiano-japoneze. Ca și grupurile și statele teroriste de azi, comuniștii ruși și nazismul au urât Statele Unite cu o furie comparabilă.

Se pare că, pe lângă  vulnerabilitate, libertatea are și proprietatea de a provoca ura nemotivată și de nepotolit a celor mai puternice forţe ale răului din fiecare generaţie. De aceea, cei care au de apărat și apără libertatea au o singură soluţie: distrugerea totală a elementelor maligne din epoca lor. Oricare ar fi preţul.

De ce e libertatea aşa rară? O „făptură neverosimilă”, cum îi spunea într-o carte superbă Andrei Cornea…

Pentru că este, așa cum a spus Andrei Cornea, dorită de puţini și resimţită ca o povară de cei mai mulţi.

Întorcându-ne la timpul formării Statelor Unite, majoritatea cetăţenilor din cele treisprezece colonii engleze ajunseseră aici tocmai fiindcă fugiseră de opresiune și căutau libertatea. În acel timp, în acele locuri, cei mai mulţi, nu cei mai puţini, vroiau libertatea și erau gata să se sacrifice pentru ea. Erau și din cei care voiau să rămână sub stăpânirea britanică, loialiștii, dar ei erau mult mai puţin numeroși decât adepţii independenţei și ai libertăţii.

Cu victoria primilor, s-a născut un stat complet original, care a legiferat – de la început – prioritatea drepturilor naturale. Mai întâi vin drepturile, apoi guvernul.

Randy Barnett (The Presumption of Liberty, Princeton University Press 2004) spune că puterea și rezistenţa în timp a unei consituţii nu vin de la gradul de acceptare a constituţiei de cei guvernaţi, ci de la măsura în care constituţia este legată de și respectă drepturile naturale ale oamenilor.

De la instaurarea ei, libertatea devine ţinta atacurilor nesfârșite ale celor care o doresc limitată, sau desfiinţată. Poate cineva să uite vara anului 2012 din România?

Pe de o parte, libertatea colectivă este ameninţată de forţele răului, așa cum se întâmplă când o democraţie este înlăturată printr-o lovitură de stat. Este foarte semnificativ faptul că în 240 de ani de existenţă nu a existat în Statele Unite nici o tentativă de lovitură de stat.

Pe de altă parte, libertăţile individuale sunt mereu în pericol, fie prin împiedicarea de a face ceva, fie prin privarea de libertate. Un exemplu mereu în actualitate este amendamentul constituţonal # 2, care dă dreptul cetăţenilor americani să aibă și să poarte arme, deasemeni să formeze miliţii populare, care să se opună guvernului, dacă acesta devine tiranic și abuziv. Sub acoperirea că vrea să protejeze vieţile umane, democraţii urmăresc suprimarea amendamentului # 2, dar ţinta adevărată nu sunt armele individuale, ci miliţiile care ar putea limita acţiunile unui guvern antipopular. Prezentele alegeri prezidenţiale sunt foarte importante pentru multe aspecte, dar și pentru protecţia amendamentului legat de arme și miliţii, despre care Hillary Clinton a anunţat că îl va face să dispară, în cazul în care va avea succes în alegeri.

În procedurile legale americane, pe lângă prezumţia de nevinovăţie, există și conceptul de prezumţie de libertate, văzută ca un drept al fiecărui cetăţean. Privarea unui acuzat de libertate nu este posibilă decât dacă acuzatorii sunt capabili să facă o demonstraţie clară și neechivocă a unei vinovăţii care cere anularea libertăţii.

Asistăm la o tendinţă nouă în politica americană: pentru a face loc unor iniţiative ale guvernului, care nu sunt conforme cu constituţia, se invocă adesea desuetudinea principalului document al statului. După aceștia, constituţia nu ar fi cu adevărat depășită, dar are părţi demodate care au nevoie de o nouă interpretare. Felul de a gândi, scopurile politice și filozofia politică sunt schimbătoare, nu sunt la fel în toate epocile. Dar constituţionaliștii, cei care apără cu înverșunare constituţia împotriva celor care o vor modificată și care urmăresc creșterea și mai mare a dimensiunilor și atribuţiilor guvernului federal, deja excesive, sunt motivaţi de conservarea integrală a constituţiei ca o garanţie a protecţiei libertăţilor individuale și politice în generaţia de astăzi și în generaţiile următoare.

De ce e nevoie ca să o pierzi?

Libertatea, despre care Ronald Reagan a spus că este în pericol să fie pierdută în fiecare generaţie a Statelor Unite, este în permanent ameninţată de pericole interne și externe.

Un număr mare de pericole interne, anticipate de înţelepţii Părinţi Fondatori, au fost și sunt prevenite de cele trei documente fundamentale ale ţării: Declaraţia de Independenţă, Constituţia Americană și Articolele de Confederaţie. Din acestea rezultă faimosul mecanism al verificărilor și echilibrărilor (cheks and balances), cel al separării puterilor în stat, al sistemului electoral,  al modului de votare și emitere a legilor, al organizării și funcţionării sistemului juridic, al armatei, care este condusă de un civil, ajutat de consiliul statelor majore, al drepturilor și libertăţilor civile, al structurii sistemului politic și al raporturilor dintre state și guvernul federal, ca și dintre însăși statele americane. Este mai mult decât remarcabil că toate aceste principii de funcţionare a unui stat au fost introduse în lumea modernă de prima uniunea statelor americane, de acei ţărănoi necivilizaţi, așa cum îi numeau englezii, neînghiţindu-și ciuda că pierduseră războiul de păstrare al coloniilor.

În cei 240 de ani de existenţă, în Statele Unite nu au fost lovituri de stat, revoluţii și crize de guvern, teritoriul american nu a fost niciodată ocupat de o putere străină și crizele politice majore, ca punerea sub acuzare și demiterea unui președinte, sau rezolvarea conflictelor din lupta pentru drepturi civile au fost rezolvate cu propriile instrumente de guvernare.

Sunt și cerinţe stringente de a se corecta unele imperfecţiuni ale sistemului care dăunează ţării? Absolut. După părerea mea, cea mai nocivă scădere politică este lipsa limitării mandatelor pentru politicienii aleși, în speţă membrii ai congresului federal și ai congreselor statelor. Această slăbiciune, care permite cariere politice de durata unei vieţi, este – după mine – responsabilă pentru creerea aristocraţiei politice, facilitării corupţiei și pentru împiedicarea altora, cu idei și energii noi, să preia funcţiile politice de la cei care fac lucrurile să stgneze. Deasemeni, sistemul de perpetuare la putere scade nivelul de responsabilitate al politicienilor faţă de alegătorii lor.

Mai cred că, așa cum vedem că se întâmplă în ultimii ani, sistemul politic american nu este invulnerabil la penetrarea lui de ideologii străine de tradiţia și spiritul american.

Progresivismul, care ascunde sub acest nume combinaţia socialism-globalism-internaţionalism- anticapitalism-egalitarism-ateism-statism – plus o prosternare ridicolă pe altarul corectitudinii politice – câștigă adepţi în lumea politică americană și se insinuează pe cale parlamentară în sistemul de conducere al ţării.

Neatenţia cetăţenilor, credulitatea lor, lipsa de educaţie politică, acordarea încrederii publicaţiilor și politicienilor care urmăresc amăgirea alegătorilor sunt factori care duc la accesul la putere, pe calea cea mai democratică, a acelor oameni a căror agendă și scopuri sunt îndreptate spre modificarea societăţii și statului în direcţii care satisfac ideologiile lor și nu interesele populaţiei americane. Luaţi ca exemple exportul industriilor manufacturiere, acordurile transnaţionale, creșerea permanentă a taxelor pe venit, expansiunea fără precedent a guvernului federal, în dauna autonomiei statelor, politizarea excesivă a vieţii sociale cu scindarea naţiunii și alimentarea adversităţilor, care au intoxicat disputa politică mai mult ca niciodată, tendinţa partidului la putere de a guverna prin vot unipartinic, etc.

Pericolele externe sunt reale și – cu tot statutul de superputere al USA – ele sunt ameninţătoare. După marea dramă a războiului din Vietnam, care a fost încheiat, fără să fi fost câștigat, confruntările militare ale Statelor Unite nu au mai avut, ca cele precedente, caracterul unor victorii categorice, de care nu se poate îndoi nimeni.

Ultimul dezastru, generat de strategia dezastruoasă a actualei echipe executive, este pierderea războiului din Irak, care fusese mai înainte câștigat. Cu el, poziţia și rolul Statelor Unite în Orientul Mijlociu sunt diminuate și grupările teroriste de inspiraţie islamo-fascistă se întăresc și își trimit agenţii în lumea vestică. De la 11 septembrie 2001, libertatea americană de a trăi fără teamă în propria ţară a fost furată și o nouă pierdere este înscrisă cu fiecare nou act terorist.

Slăbirea prestigiului internaţional al Americii, prin greșeli de abordare a conflictelor (Irak, Siria, Libia, Iran, Ucraina), ca și prin reducerea puterii militare, au dus la acumularea unor probleme foarte ameninţătoare în mai multe părţi ale lumii: Orientul Mijlociu, Europa de Est, Nordul Africii, Marea Chinei. Libertatea americană de a face comerţ și de a stabili relaţii comerciale favorabile în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii a fost și ea limitată și va fi din ce în ce mai contestată în viitor.

Pentru mulţi este stringentă nevoia Statelor Unite de a avea un nou tip de conducere: decis, puternic, hotărât, cu o viziune inspirată asupra lumii contemporane și viitoare, capabil să păzească libertatea și interesele ţării și ale aliaţilor ei tradiţionali.

LIBERTATEA – ABECEDAR DE ÎNTREBUINŢARE

Dar ca să o păstrezi?

Înainte de orice, este nevoie de un conducător cu o viziune clară despre priorităţile interne și externe ale USA. El mai trebuie să fie curajos, inteligent, inspirat și independent de ideologii dăunătoare: globalism (cei doi Bush), socialism (Obama), neoconservatism (Romney), progresivism (Hillary Clinton). El trebuie să fie capabil să declanșeze o energică participare a populaţiei americane, să anticipeze și să anihileze atacurile inevitabile la care va fi supus și să refacă capacitatea militară a ţării, puterea fără de care politica externă nu poate avea succes. El trebuie să aibă un crez de nezdruncinat, să fie flexibil, să fie ghidat de interesele americane, dar să îi pese cu adevărat de Europa, aliaţi și naţiuni în primejdie. Folosind numai exemplele cele mai recente, acest conducător ar tebui să combine calităţile marilor președinţi care au avut cel mai mare succes internaţional: Franklin D. Roosevelt, Harry Truman, JF Kennedy, Richard Nixon și Ronald Reagan.

Să nu crezi cumva c-aș spune că unul dintre candidaţii prezidenţiali de anul ăsta ar avea aceste calităţi: nici vorbă. Alegerile prin care vom trece în câteva săptămâni sunt alegeri în care nu există o opţiune bună, cu atât mai puţin una ideală.

Societatea americană are datoria să se dezbaraseze de pericolul corectitudinii politice, să anihileze antiamericanismul intern, să fie vigilentă și conștientă că are în mijlocul ei teroriști crminali, în a căror descoperire are un rol, să refacă valorile morale tradiţionale și să trăiască și să-și educe copiii la înălţimea lor.

Cum se ţine şi cum se întreţine memoria ideii de libertate în SUA? Cum e ea înscrisă pe pietre şi oriunde altundeva? Altfel spus: ce faci ca sa nu uiţi libertatea? Ce faci nu individual – ci, mai mult, la limită ca strategie naţională?

Fondul patriotic al populaţiei este surprinzător de puternic și am avut multiple ocazii să mă conving de asta.

Una dintre amintirile mele de neuitat este când, a doua zi după 11 septembrie 2001, fiecare automobil a arborat steagul Americii. Parcă erau toţi președinţi a scris Cornel Nistorescu, în remarcabilul său articol Odă Americii.

Există și tendinţele liberale de a se opune valorilor tradiţionale despre libertate, patriotism, credinţă…Vedem cum, în anumite școli, profesorii, sprijiniţi de unii părinţi, au cerut să se suprime recitarea jurământului de credinţă pentru ţară în fiecare dimineaţă, care era regula în orice clasă. Citim despre iniţiative care te uimesc: elevii unei școli liceale au cerut schimbarea numelui școlii de George Washington, pe motivul că primul președinte al ţării și cel mai important om din războiul de independenţă a fost proprietar de sclavi. Reinterpretarea istoriei, ignoranţa care îi face pe unii să aplice criterii contemporane, când judecă evenimente trecute sunt motivele pentru care, în condiţiile libertăţii de expresie garantate, astfel de voci se fac auzite.

Dar acestea sunt excepţii. Marea masă a populaţiei, acea majoritate tăcută, are concepţii corecte despre adevăr, istorie, patriotism, libertate…

De curând, o dispută, care a atras atenţia întregii naţiuni, ocupă spaţii mari din media. Este vorba de refuzul unor sportivi de a se ridica la intonarea imnului naţional, ca o formă de protest pentru ce ei cred că este nedreptatea care se face în această ţară minorităţii negre. Dar asta ne reamintește cum, începând din zilele celui de al doilea război mondial și până în prezent, la fiecare întâlnire sportivă, până la nivelul celor școlare, înainte de începerea întrecerii, se prezintă drapelul și se cântă prima strofă a Steagului presărat cu stele (Star spangled banner).

Foarte multe case, inclusiv a noastră, au arborat în permanenţă drapelul naţional. Îl coborâm la jumătatea catargului, când se declară doliul naţional și îl schimbăm, când ploaia și vânturile îl sfâșie și-i schimbă culoarea. Primul drapel pe care l-am avut a fost cel primit odată cu titlul și diploma de cetăţean al acestei ţări.

O formă foarte mișcătoare de exprimare a respectului pentru cei care s-au sacrificat pentru libertate este când, de Ziua Eroilor (Memorial Day), la fiecare mormânt din cimitirele militare se pune un mic drapel. Mulţi dintre copiii din orașele unde sunt cimitire militare, cum este și orașul în care locuim, se înscriu cu luni înainte, oferindu-se să fie voluntari pentru această pregătire. În Chattanooga, cimitirul militar, al doilea ca mărime din ţară, a fost început, odată cu cimitirul naţional de la Arlington, statul Virginia, imediat după războiul civil (1860-1865). În cel din orașul nostru sunt zeci de mii de morminte, unde au fost îngropaţi cei care au murit în toate războaiele americane. Avem acolo îngropat un prieten care a murit acum câţiva ani și – în fiecare an, de Memorial Day – ne ducem acolo și privim îndelung câmpurile acoperite de o mare de steguleţe.

Cu toate informaţiile și formele de educaţie colective, cea mai importantă parte a educaţiei patriotice a tinerilor este cea făcută de familii, în în fiecare zi. Deaceea, tinerii care cresc fără a avea o familie tradiţională sunt cei care eșuează cel mai frecvent în educaţia generală, în însușirea unei profesiuni și au o performanţă socială slabă, așa cum au și o etică cetăţenească deficitară.

Mai mult decât ar putea face orice strategie naţională de menţinere a spiritului libertăţii și al respectului pentru ea, ceeace se petrece în majoritatea caselor, exemplul și educaţia părinţilor sunt fundamentale în transmiterea fiecărei generaţii următoare a sentimentului de atașament faţă de libertate și a responsabilităţilor care vin odată cu ea.

LIBERTATE ŞI PLICTISEALĂ. CUM E POSIBIL?

Cum se îmbolnăveşte un om de libertate? Cum se vede că nu îi merge bine fiind liber sau că nu o mai suportă?

Expresia Sătul de libertate are un înţeles special, din punct de vedere istoric. La sfârșitul războiului civil, au rezultat peste patru milioane de negri foști sclavi, eliberaţi și confirmaţi oameni liberi prin Actul Emancipării, semnat de președintele Lincoln în anul 1863.

Acești oameni au avut o soartă foarte grea. Ei erau săraci lipiţi și promisiunea guvernului de a se da fiecărei familii patruzeci de pogoane de pământ și un catâr nu s-a îndeplinit niciodată. Negrii nu aveau unelte, nici bani, nici rezerve de mâncare și ei au devenit înfometaţi imediat după eliberare. Odată sistemul economic bazat pe sclavie desfiinţat, nu era nimic de lucru. Peste un milion din ei au murit de inaniţie și boli transmisibile în anii următori. În perioada 1865-1877, cât a durat Reconstrucţia, pentru acești oameni libertatea a devenit o povară nouă și ei au dat naștere expresiei sătul de libertate.

În epoca modernă, în Statele Unite sunt mai multe categorii de oameni care urăsc libertatea americană. Primii sunt reprezentanţii antiamericanismului intern, cei care dispreţuiesc și insultă ţara, naţiunea, instrumentele de guvernare, simbolurile naţionale.

Tineretul universitar care protestează contra libertăţii de exprimare și cere constituirea spaţiilor sigure, atentează la libertăţile fundamentale, pe care le vrea schimbate cu un câștig ideologic dăunător. Folosindu-se de dreptul lor de liberă expresie, ei vor să-l interzică celor care nu împărtășesc ideile lor.

Apoi vin intoleranţii de toate felurile: bigoţii, rasiștii, antisemiţii, supremaţiștii albi și – cei mai noi – supremaţiștii islamici, cei care vor să transforme ţara într-o zonă cu o singură religie și condusă după legea Shariei.

Dacă poţi argumenta că teroriștii străini, pătrunși pe teritoriul ţării în mod ilegal și veniţi aici cu singurul scop de a comite acte distructive, au convingerea răului fiindcă provin din zone ale lumii unde nu există democraţie și au fost intens îndoctrinaţi cu ura antiamericană, nu se poate spune același lucru despre cei născuţi și educaţi aici, care caută  intenţionat să aibă acces la propaganda islamului radical și se oferă voluntari pentru acte teroriste. Pentru aceștia, tot ce au văzut și trăit în ţara asta nu are valoare și toate lucrurile legate de stilul de viaţă, cultura și istoria americană sunt schimbate, fără ezitare, cu ideile anacronice ale unor vizionari fanatici.

Cel mai mare pericol pentru naţiunea americană din această generaţie și cea mai mare ameninţare pentru libertatea americană vin de la suprematismul islamic radical, deja insinuat în ţară și care va continua să pătrundă cât timp nu sunt securizate graniţele.

Chiar: poţi să te plictiseşti de libertate?

Nu, dacă ești un om normal.

Nu, dacă ai experienţa noastra din regimul comunist totalitar.

Nu, dacă ai trăit în ţari cu regimuri dictatoriale și, ca și noi, ai avut norocul să ajungi apoi în ţara libertăţii.

Nu, dacă nu ești adeptul utopiilor socialiste și comuniste, al fericirii universale prin diversitate și egalitate.

Nu, dacă nu ești unul dintre militanţii pentru o lume a fericirii, la care ajungi prin crimele islamo-fasciste, anarhiste, șovin-naţionaliste.

De ce tot mai multe state refuză ideea că SUA e o ţară model în privinţa libertăţii?

Aș ezita să o numesc o ţară model. Asta ar implica atingerea perfecţiunii în materie de libertatea. Statele Unite sunt ţara unde oamenii au realizat cea mai completă libertate din istorie, dar nu sunt o ţară perfectă, nici libertatea americană nu este o libertate perfectă.

Luaţi numai exemplul taxelor. O parte din banii rezultaţi sunt folosiţi, așa cum toată lumea este de acord, pentru scopurile de interes comun: armată, apărare, educaţie, infrastructură, poștă, treburile interne (rezervaţii naturale, muzee, monumente), cercetare, protecţia mediului, etc.

Deasemeni, sunt perfect justificate cheltuielile de asistenţă socială raţională: handicapaţi, bătrâni fără venit, orfani, asistenţa medicală a copiilor și a celor fără venit, șomeri în perioada de tranziţie până la o nouă slujbă, familii și pensionari cu un venit sub nivelul de sărăcie.

Dar nu e justificat finanţarea fără limită de timp a persoanelor valide, neocupate, dintre care mulţi nu caută slujbe și refuză pe cele oferite de agenţiile guvernamentale de plasare. Nu arareori mi se spune că nu există slujbe. Atunci cum se face că un imigrant mexican analfabet, intrat ilegal în ţara, lucrează la numai două săptămâni după ajungerea aici?

Taxarea contribuabilor pentru a întreţine o mare masă de profitori ai sistemul este un furt făcut de guvern și o privare de libertate a plătitorilor de taxe, care nu au nici o șansă să refuze și a căror voce nu este făcută auzită de niciun politician. Redistribuirea avuţiei este privarea cetăţenilor de a se bucura de rezultatele eforturilor lor.

Exportul de industrie manufacturieră, puternic sprijinit de ambele partide dominante, este o privare de libertatea de a munci și întreţine familia a sute de mii de oameni.

Folosirea banilor de taxe pentru reconstruirea de state, ajutor economic pentru ţări dovedite ca fiind ostile faţă de SUA, mișcări politice de ideologie antiamericană, se califică deasemeni ca furturi făcute de guvern din venitul cetăţenilor, aceștia neavând nici măcar libertatea de a bloca astfel de acţiuni.

Poţi să întreţii în chip firesc o tradiţie a libertăţii şi, în acelaşi timp, să fii foarte puternic, să ai statutul omologat de superputere?

Un stat poate fi o supraputere militară, adică să fie capabil să poarte două războaie la distanţă în același timp, fără să scadă puterea de apărare a teritoriului naţional și – în același timp – să nu comită nedreptăţi, sau să priveze alte naţiuni de libertate.

O supraputere pozitivă este aceea care stabilește echilibrul lumii, face eforturi să păstreze sau să readucă pacea în acele regiuni unde pacea este ameninţată și face acest lucru fără intenţia de a acapara teritoriul altei ţări. În cei aproape șaptezeci de ani în care Statele Unite au menţinut Pax Americana, cu mari eforturi și cu pierderi materiale și de vieţi umane, armatele ţării nu au luat nici o palmă de pământ de la alte state, cu excepţia  locurilor cumpărate pentru cimitirele militare americane.

Numai pentru războiul antiterorism, pe care USA îl duce în Orientul Mijlociu din anul 2001, au murit peste 4.000 de militari și s-au cheltuit peste șase trilioane de dolari. Și războiul nu e terminat încă.

Nu există în istoria modernă un alt exemplu de supraputere care să nu fi ocupat și acaparat teritorii străine.

Libertatea nu e gratis – aceasta este una din afirmaţiile tale dintr-un text publicat în limba română. De ce nu e gratis? Dar egalitatea este gratis?

Mi-a plăcut această formulare decând am citit-o prima dată. Apoi am regăsit-o în mai multe locuri, inclusiv în parcul din micul orășel în care locuiesc, cu numele Soddy Daisy, cu 12.000 de locuitori, așzat la câteva mile nord de Chattanooga. În același parc, dedicat veteranilor, sunt expuse un helicopter Apache, care a servit în Vietnam și o tanchetă care a protejat trupele în Irak. Apoi, pe plăci de marmură înconjurate de brazde de trandafiri, sunt înscrise numele militarilor din Soddy Daisy care și-au pierdut viaţa în cele două războaie.

Textul complet este Libertatea nu e gratis, întreabă un soldat sau un veteran.

Ușor de înţeles, spusa americană care dă onorul celor care s-au sacrificat, asigurându-i că cei în viaţă de acasă vor avea grijă   să-i înveţe pe neștiutori și să amintească uitucilor cu ce preţ mare s-a plătit libertatea noastră.

Egalitatea în drepturi este admirabilă. Egalitatea în faţa legilor este obligatorie. Egalitatea obligaţiilor fiecăruia de a fi responsabil pentru el și familia lui și de a face tot ce trebuie pentru a le asigura viaţa, sănătatea și fericirea este un principiul solid pentru societate.

Dar egalitatea de a primi ceva pentru nimic, asociată cu delegarea obligaţiilor individuale altora, este un viciu al societăţilor cu sistem asistenţial, o variantă de socialism. Egalitarismul, împreună cu intervenţia statului în redistribuţia veniturilor, ca principiu de organizare socială, este un abuz, un anestetic prin care se suprimă intenţia de a munci a celor valizi, un atac împotriva eticii muncii și a obligaţiilor sociale, o agresiune a libertăţii celor care produc.

Această egalitate este gratis, dar nu lipsită de consecinţe și pericole. Cei care o promovează dau dovadă de iresponsabilitate și imoralitate socială.