Interviu TUDOR CĂLIN ZAROJANU: SENIORUL Corneliu Coposu: cum a fost, cum merită să fie

Corneliu Coposu a murit în 11 noiembrie 1995. Au trecut de atunci 21 de ani, dar memoria sa continuă să fie vie şi pilduitoare. Aceasta este aşa şi pentru că există oameni care spun şi care vor mai spune o poveste de viaţă extraordinară – aşa cum a fost viaţa lui Corneliu Coposu. Tudor Călin Zarojanu este unul dintre aceşti oameni.

Dialog exclusiv Lapunkt între TUDOR CĂLIN ZAROJANU şi Cristian Pătrăşconiu

Ce fel de PREZENŢĂ a fost şi este pentru tine Corneliu Coposu?

Răspunsul aproape că e în întrebare… Mi-am amintit de minunata poezie „Shakespeare”, a lui Marin Sorescu, care se încheie așa: „Dar, mai întâi, pentru că era peste măsură de obosit, s-a dus să moară puțin”… Da, Coposu este prezent și știi ce? O să-ți spun un lucru aparent exagerat: nu e prezent doar în viața mea și a celorlalți care l-am prețuit și l-am iubit, ci este prezent chiar în chipul României contemporane! Al României europene, al României euroatlantice, al României mileniului trei, așa cum e ea, cu toate micile și marile imprefecțiuni. România – îmi face plăcere să-i repet numele, mai ales în relație cu Corneliu Coposu! – este măcar atât cât este și datorită lui! Datorită lucrurilor pe care le-a făcut, concret, de-a lungul întregii vieți, și deopotrivă datorită modelului pe care îl constituie. Rezultatele unui demers, urmările, influența unui model pot fi subtile. Mama mea m-a învățat că nimic nu se pierde, chiar și un gest mărunt și aparent inutil, dacă e frumos, generos, bine intenționat, are urmările sale, discrete, dar benefice!

Cât despre viața mea… Aș fi poate jumătate din ceea ce sunt dacă n-ar fi fost Seniorul… Și una dintre cele mai mari bucurii ale vieții mele este că mi-am dus băieții la majoritatea evenimentelor Centenarului Coposu, în 2014, inclusiv la Bobota, inclusiv în Fortul 13 de la Jilava. Asta a făcut pentru ei mai mult decât ar fi făcut mii de fraze deștepte pe care le-aș fi spus eu…

Cum l-ai cunoscut pe Corneliu Coposu? Şi te rog să iei această întrebare în toate sensurile posibile…

O întrebare mai mult decât necesară, la care o să răspund fără nicio autocenzură, căci aşa s-a scris istoria României postdecembriste!

La început a fost doar un nume. Aşa cum am mai mărturisit, înainte de 1990 nu ştiam practic nimic despre închisorile comuniste, necum despre vreo victimă. Nu e loc aici să dezvolt ideea, dar e clar că adulţii au încercat să ne şi să se protejeze. Cunosc (acum!) inclusiv un caz în care tatăl fost deţinut politic nu le-a povestit nimic copiilor.

Un nume, deci, într-o listă eclectică. Ideea că Raţiu, Câmpeanu şi Coposu ar fi revenit toţi trei din străinătate am înghiţit-o! Fireşte, nu era pentru mine un cap de acuzare – cum a fost, din păcate, pentru Ion Băieşu, care a scris în Adevărul un editorial halucinant, în care îl plasa pe Coposu la Paris, mâncându-şi “cornuleţele croissant (sic!) cu ciocolată” în vreme ce noi, se ştie… salam cu soia… Nu era, aşadar, un motiv de reţinere sau respingere, dar eram totuşi grav manipulat.

Nu-mi amintesc când m-am lămurit. Între timp, l-am văzut la televizor, părea un om extrem de sever şi de trist – or, nu era nici una, nici alta!

Momentul cheie, pentru mine, a fost 29 ianuarie 1990. Nu eram absolut deloc lămurit ce se întâmplă (în România, în general!) când am plecat de la serviciu în Piaţa Victoriei, la mitingul pro-FSN şi anti-partide istorice. Nu eram “cu FSN”. Nu eram cu nimeni. Încercam să înţeleg. Şi am înţeles, atunci, acolo. Prin mulţimea înfierbântată se rătăcise un maidanez necăjit rău de tot. După ce scandaseră deja “Boşorogii fără dinţi vor s-ajungă preşedinţi!”, “Coposu la azil!” şi “Coposu la Antipa!”, manifestanţii au ridicat câinele ăla gri, slab şi murdar (îl văd şi-acum!) deasupra capetelor, urlând cu o energie renăscută “Ăsta-e-Co-po-su! Ăsta-e-Co-po-su!” Mă uitam la ei siderat: erau, în mod vizibil, fericiţi!

În clipa aia m-am trezit. În clipa aia m-am întrebat ce naiba caut eu acolo (nu eram încă jurnalist, să am scuza documentării) şi am plecat ruşinat.

Abia după aceea am început să percep lucrurile aşa cum ar fi trebuit s-o fac de la început. Dar despre Coposu continuam să am o opinie deformată; acum ştiam cine e şi prin ce-a trecut, înţelegeam şi motivele furiei feseniste împotriva lui, dar mi se părea tot un personaj mai degrabă sumbru, probabil – mi s-ar fi părut normal! – supărat pe lume pentru tot ceea ce îndurase. Îl respectam, dar nu-l iubeam; îi recunoşteam meritele trecute, dar mă îndoiam că poate fi un lider al vremurilor noi.

Cristian, e prima dată când mărturisesc toate aceste lucruri… Îţi mulţumesc că mi-ai dat prilejul să-mi iau această piatră de pe inimă! Nu mi-e ruşine că gândeam şi simţeam aşa, pentru că eram – ca atâţia alţii – năuc, depăşit de evenimente, prins în tornada istoriei.

Când l-am cunoscut cu adevărat? E previzibil, nu? – când am stat prima dată de vorbă! Zig Zag-ul, la care lucram, împlinea 200 de numere şi strângeam opinii de la personalităţi. În biroul lui din Piaţa Rosetti, Seniorul mi-a spus: “Când vine revista dv., surorile mele şi cu mine ne batem cine o citeşte primul!” Putea să fie sau nu adevărat – era oricum o declaraţie de extremă gentileţe! În plus, el, singurul dintre cei cu care am vorbit în zilele acelea, a ţinut să ne şi scrie câteva cuvinte, cu scrisul lui elegant, pe care aveam să-l regăsesc identic chiar şi în declaraţiile care încheiau anchetele din urmă cu 45 de ani, la capătul a şase sau opt ore de bătăi şi torturi…

Restul a fost norocul meu şi meritul lui Alex Ştefănescu, care în 1996 mi-a propus să scriu biografia Seniorului. Din paginile dosarelor de Securitate şi în relatările celor cu care am vorbit mi-am putut completa imaginea unui om fără termen de comparaţie…

Părea, zici, „extrem de sever şi de trist”. Şi ţi se părea, o spui tot tu, mai degrabă sumbru. Dar nu era. Cum era Corneliu Coposu?

În primul rând, un om extrem de amabil, de politicos, de stilat. Un Domn de odinioară, din interbelic… În al doilea rând, era plin de umor! Apoi, chiar dacă, e drept, vorbea şi se mişca într-un ritm moderat spre lent, era un om profund vital, energic şi determinat. Deci nici sever, nici trist, nici sumbru! În plus, stăpânea impecabil limba română şi logica, vorbirea lui era întotdeauna fluentă, consistentă, limpede şi esenţializată – complet opusul limbii de lemn pe care o vorbesc şi azi multe persoane publice.

Există studii care vin dinspre psihologie şi care spun cam aşa: cînd un politician este la putere, percepţia generală cu privire la acesta este că el e mai înalt cu cîţiva centimetri decît e în realitate, cu 5-10 cm. Cum era Corneliu Coposu? Nu a fost niciodată după 1989 la putere, într-un sens formalizat…

În ciuda vârstei şi a slăbiciunii, în ciuda felului în care îl marcaseră, inevitabil, suferinţele trăite, în ciuda bolii care îl măcina şi avea să-l ucidă, dar şi în ciuda amabilităţii lui – era un om impunător. E cel mai potrivit cuvânt. Îţi impunea respect. Şi, apropo de întrebarea ta, era mult mai înalt şi mai drept decât crezusem, văzându-l la televizor. Altfel spus, nu era un bătrânel, ci un venerabil! 

Ce fel de putere avea, crezi că avea Corneliu Coposu? Doar vorba e faimoasă şi e a lui Vaclav Havel: „puterea celor fără de putere”.

O putere extraordinară, cu care se pot lăuda (dar nu se laudă!) foarte puţini dintre muritori: Puterea de a şti că ai făcut ceea ce trebuia să faci! E un lucru de-a dreptul copleşitor, tocmai prin raritatea lui. Poţi tu spune, pot eu spune că, până acum, în viaţa noastră, am făcut ceea ce trebuia să facem? Dar ştim măcar ce trebuia!? Pe chipul Seniorului, în fiecare gest şi în fiecare frază se putea citi că el ştia! Toată viaţa, indiferent de represalii, făcuse exact ceea ce trebuia, ceea ce era moral, ceea ce socotise că e chemat să facă! Conştiinţa acestui fapt era cea care îi dădea extraordinara sa linişte, împăcarea cu lumea şi condescendenţa faţă de cei care îi greşiseră – „aşa cum şi noi le iertăm greşiţilor noştri”, da?

Pe lângă asta sau intrând în construcţia, în ADN-ul acestei puteri, fireşte, şi alte puteri speciale: puterea pe care ţi-o dau suferinţa şi asceza; puterea conferită de înţelegerea istoriei (să nu uităm, de pildă, că Seniorul a folosit obsesiv termenul de criptocomunism la ora la care noi habar n-aveam ce-ar fi acela şi trăiam euforia „căderii” comunismului!); puterea născută din cultură şi educaţie – căci, între altele, Corneliu Coposu era un intelectual rafinat şi un om cu maniere desăvârşite. Nu în ultimul rând, puterea izvorâtă din credinţa în Dumnezeu şi dragostea faţă de ţara lui.

Citea presă multă Corneliu Coposu? Atunci cînd v-aţi intersectat, în primii ani ai democraţiei (originale), e drept, exista şi presă mult mai multă…

Sunt tentat să spun: Nu era mult mai multă, era pur şi simplu… Ceea ce există azi cu greu se poate numi presă. 90% dat cu părerea şi bârfe. În anii aceia, dominau anchetele (făcute pe teren, nu la telefon sau pe internet!), reportajele, interviurile, documentarele… După ştirea mea, Seniorul citea toată presa. Întâi, pentru că voia să știe! Apoi, pentru că fusese el însuși jurnalist. În fine, era un om extrem de scrupulos, care nu şi-ar fi permis să critice ceva sau pe cineva fără să se documenteze serios. Mi s-a povestit că, înainte de 1990, într-o discuţie cu un comunist, l-a corectat pe acesta, care citase greşit din Lenin!

Corneliu Coposu nu a fost, pe “linia aceasta de business” doar consumator de presă. Cum îţi sună formulele următoare şi care sînt parametrii corecţi în care trebuie să le utilizăm: Corneliu Coposu – jurnalist? Corneliu Coposu- analist politic?

Nu doar articolele sale din tinereţe îi dovedesc calităţile de jurnalist – spiritul de observaţie, atenţia distributivă, puterea de analiză şi de sinteză, moralitatea (oare tinerii jurnalişti de azi înţeleg despre ce vorbesc!?) – ci şi declaraţiile date în anchete! Relatarea sa minuţioasă a mitingului pro-monarhist din 8 noiembrie 1945 este cel mai riguros documentar pe care l-am citit vreodată! La fel, mărturiile lui despre 23 august 1944 sunt atât de preţioase, de bine organizate, încât, după ce Seniorul a ajuns în sfârşit înapoi în Bucureşti, în 1964, după 15 ani de pușcărie politică și doi de domiciliu forțat în mijlocul Bărăganului, puterea comunistă l-a curtat insistent ca să povestească evenimentele. Numai că el nu spunea ce-ar fi vrut ei, ci ceea ce se petrecuse cu adevărat!

Cât despre calităţile de analist politic, e suficient să amintesc că el este cel care a vehiculat insistent, în spaţiul public românesc postdecembrist, termenul de criptocomunism, la ora la care cei mai mulţi dintre noi nu pricepeam ce vrea! În acelaşi timp, avea o înaltă expertiză – cum se spune acum… – asupra tablei politice internaţionale. Ştia, înţelegea şi previziona cam tot ceea ce se mişcă în lume.

Nu s-a vorbit aproape deloc – deşi există deplină acoperire în realitate pentru aceasta: despre umorul lui Corneliu Coposu. Cu cel fel de umor “lucra” Corneliu Coposu? Cum şi de la ce rîdea? Funcţiona, la el, umorul şi ca un fel de armă politică?

Nu pot spune că l-am văzut râzând, dar de zâmbit, zâmbea adesea, și anume cu căldură. Umorul lui era unul rafinat și subtil, de tip englezesc. Nu se baza pe poante, pe calambururi (după care sunt morți jurnaliștii români!) și în nici un caz pe atacuri la adresa cuiva – era mai degrabă un umor de atmosferă, în care rolul principal îl juca ironia subțire. De altfel, lucrul ăsta apare, încă o dată, chiar și unele declarații date anchetatorilor sau în lucruri spuse acasă, înainte de Decembrie 1989, în condițiile în care știa prea bine că totul e interceptat. De pildă, că n-are nevoie să dea drumul la Radio Europa Liberă, căci postul se aude bine de la vecinul lui, ofițer de Securitate!

Discuţia despre „implicarea intelectualilor în politică” este lungă şi, pe alocuri, enervantă prin inconsecvenţele pe care le scoate la iveală în ultimele decenii. Cum aprecia cultura Corneliu Coposu? Ce fel de intelectual (implicat în politică) era?

N-am spus-o eu, ci – dacă nu mă înșală memoria – Vladimir Tismăneanu: contrar lamentațiilor pe această temă, noi, românii, am avut un Vaclav Havel al nostru, și anume Corneliu Coposu. E drept, n-a scris literatură (deși unele dintre paginile lui de jurnal ar putea fi considerate ca atare), în schimb avea o cultură impresionantă, mai ales în zona istoriei și a politicii. Cum spuneam și mai înainte, nu făcea afirmații importante care să nu se bazeze pe o solidă bibliografie – sau, după caz, pe fabuloasa sa experiență personală.

Surorile lui mi-au povestit că primiseră de la tatăl lor o educație culturală pe care am putea-o considera severă, chiar exagerată: până la majorat, fetele nu aveau voie să citească romane! Întâi pregătirea teoretică, pe urmă ludicul ficțiunii, ca să zic așa. Nu mai știu dacă interdicția i s-a aplicat și fratelui lor, dar e limpede că era “bazat”, cum spun adolescenții.

Ce-am făcut noi cu Vaclav Havel-ul nostru, asta e cu totul altă poveste…

A propos de ceea ce am făcut noi cu „Havelul nostru” – legenda spune că, după 1989, întîlnindu-se pe stradă cu celebrul Al. Vişinescu, Corneliu Coposu ar fi fost apostrofat de către fostul său torţionar pentru că nu îl recunoaşte…

Scena – la care a fost martor Ionuţ Gherasim, şeful de cabinet al Seniorului – s-a petrecut aşa: Corneliu Coposu era într-un mic grup pe Calea Victoriei, când l-a văzut vizavi pe Vişinescu. A traversat imediat la fostul torţionar, care s-a speriat că vrea să-l bată! În loc de asta, Coposu i-a spus: “Când vei fi judecat, să mă chemi ca martor al apărării! Eu am să depun mărturie că nu erai în deplinătatea facultăţilor tale mentale, pentru că numai un om nebun poate face aşa ceva!” După care l-a lăsat în durerea lui… De altfel, nu i-a căutat niciodată pe foştii săi călăi şi n-a încercat niciodată să-şi vadă dosarul de urmărire! M-am gândit de multe ori, oarecum stingherit: el nu l-a văzut, eu da…

Ce e şocant în dosarul de urmărire despre care vorbeşti? Sau poate că ar trebui să întreb altfel – ce NU e şocant acolo?

TOTUL e şocant! Şi întâmplările în sine, punctual, şi felul în care s-a scris istoria, şi comportamentul turnătorilor, al torţionarilor, ba şi cel al simplilor funcţionari – şi cel al deţinuţilor politici! Cum să nu fie şocant când lui Coposu i se prezintă o turnătorie, cu nume şi prenume, cu scopul transparent de a-l provoca să spună şi el ceva de rău despre ăla – şi, în loc de asta, el spune că probabil respectivul a făcut un exces de zel “atunci când acestor note li se acorda o oarecare importanţă”!?

Ţin însă să răspund la o a treia variantă a întrebării: ce m-a şocat cel mai mult! Ei, bine, faptul că O ÎNTREAGĂ ARMATĂ de oameni au trăit de pe urma lui Corneliu Coposu, vreme de 42 de ani (căci era filat şi supravgeheat inclusiv în închisoare), din 1947 până în 1989, plus ce-o mai fi fost după… Oameni care îşi luau salariul şi îşi justificau existenţa prin raportarea faptului că – de pildă – obiectivul CĂLIN (vezi tu cum a venit de s-a legat destinul meu…?) a cumpărat 2 kg de mere cu 10 lei din nu mai ştiu care piaţă. 42 de ani!! Zeci, poate sute de oameni: informatori, agenţi de teren, ofiţeri, tehnicieni… În condiţiile în care în 15 dintre aceşti ani Coposu a fost în închisoare, 2 în domiciliu obligatoriu, iar în ceilalţi 25 nu a comis nimic care să justifice o supraveghere permanentă! Dar le era o spaimă cumplită că ar putea să facă!

Acum gândeşte-te, Cristi: oricât de important a fost Seniorul în PNŢ, ca mâna dreaptă a lui Maniu, este evident că nu doar el a fost vânat aşa! Înmulţeşte armata de care spuneam cu o sută, poate o mie! Îţi dai seama în ce lume am trăit!?

Ce ai făcut în 11 noiembrie 1995?

Am fost copleşit… Nu-mi amintesc întâmplări sau cuvinte, îmi amintesc doar sentimente… Peste mulţi ani, un elev participant la Concursul Corneliu Coposu a formulat teribil de simplu şi în acelaşi timp de cuprinzător ceea ce simţisem eu în noiembrie 1995: “Cu Corneliu Coposu a murit o lume”. Atât. Nu e un diagnostic cumplit?

Ce fel de lume a murit odată cu Corneliu Coposu?

O lume care credea în altceva decât crede lumea de azi. În principii, care nu se pot tranzacţiona, aşa cum Seniorul a spus-o explicit. Faci o alianţă, de pildă, cu alt partid. Fireşte, negociezi, faci concesii. Dar CE negociezi? Dacă ei sau noi o să dăm premierul, în caz de guvernare. Câţi de-ai lor, câţi de-ai noştri, în ce funcţii. Sedii, resurse, strategii etc. Dar nu principiile!

O lume a bunului gust şi a bunului simţ. A eleganţei. O lume stilată şi serioasă. O lume în care credinţa în Dumnezeu era fondatoare şi definitorie. O lume în care iubirea faţă de compatrioţi şi faţă de ţară erau de la sine înţelese – trăite, nu spuse în cuvinte!

Nu în ultimul rând, o lume a curajului şi a fidelităţii faţă de lucrurile în care crezi, indiferent de condiţiile exterioare. Cunoşti vreun om de azi care ar rezista, fără să abjure, în condiţiile puşcăriilor politice de atunci – nu 15 ani, ci măcar 15 zile? Eu, nu!

Era o lume imperfectă, fireşte, căci nimic din ceea ce e omenesc nu e perfect. Se fura şi atunci, se făceau şi atunci şmecherii, erau şi atunci nedreptăţi şi neîmpliniri – dar la cu totul altă scară şi în cu totul alt fel.

Şi apoi, după noiembrie 1995, a început viaţa de după moarte a lui Corneliu Coposu. A fost (mai degrabă) drept ceea ce i s-a întîmplat după ce a murit? S-a întîmplat ceea ce merita să i se întîmple?

Din nefericire pentru el și din fericire pentru noi, posteritatea lui Corneliu Coposu îi este mult mai dreaptă decât i-a fost soarta cât timp a fost viu! Mă refer, desigur, la felul în care a fost perceput și mai ales la ce a avut de îndurat și înainte, dar și după Decembrie 1989. Vorbesc, așadar, din punctul meu, din punctul nostru de vedere – pentru că dacă l-ai întreba pe el, de Acolo de unde este, ți-ar spune că nu are nimic de reproșat sorții!

Din fericire, da, în viața de după moarte Seniorul a fost așezat acolo unde îi e locul. Sigur, nu e chiar subiectul zilei – dar care alte mari valori trecute Dincolo sunt? Grație Fundației Corneliu Coposu, Academiei Civice, Fundației Române pentru Democrație, autorilor care continuă să scrie despre el – Marin Pop a elaborat inclusiv istoria familiei Coposu! – se poate spune că nu e uitat și, în acest sens, e drept, e corect (și pe deplin meritat!) ceea ce se întâmplă.

 Dacă un om este ŞI un mit – cum aprecizi „Mitul Corneliu Coposu” din timpul vieţii şi cum pe acela de după 11 noiembrie 1995? Sînt, între cele două momente, sub acest aspect mitoligic, diferenţe semnificative?

Înainte nici nu a fost un mit – sau a fost un anti-mit! Uriașa manipulare care l-a vizat îl transformase în moșier gata să secătuiască țara, în răsfățat al luxului occidental (în care nu călcase!) și într-un fel de bau-bau. Îți dai seama că niciunul dintre cei care susținuseră că venea de la Paris nu și-a cerut vreodată scuze sau măcar să publice o mea culpa, o erată!?

După, da, a devenit un mit, mai ales după ce în mod ipocrit foștii lui denigratori și dușmani josnici (nu adversari politici – dușmani josnici!) i-au deplâns dispariția și l-au declarat – dar numai postum! – un om de valoare.

Acum este un mit, dar există și aici un pericol: atât de frumos vorbesc acum toți despre el încât devine, pentru mulți, neverosimil! Obișnuiți cu propriile noastre limite, mai ales cele morale, ne vine peste mână să credem că a existat un om care să fie atât de diferit față de noi! Oamenii urăsc sau se sperie de ceea ce nu înțeleg. Un sondaj cu întrebarea “A fost Corneliu Coposu un om exemplar?” ar înregistra probabil peste 95% “Da”. Dar la o bere, unii dintre aceiași oameni s-ar putea să spună altceva…

A propos de mit şi de cum trece: crezi că FAPTELE lui Corneliu Coposu, cele mai relevante, sînt suficient de bine cunoscute? Sau aceasta este în sine o altă luptă – anume, să fie făcute cunoscute, să fie reamintite, să nu fie uitate?

Categoric, nu! – respectiv Categoric, da! De pe urma Seniorului a rămas o imagine vagă, preponderent pozitivă, cum spuneam, dar slab argumentată. Majoritatea românilor încă nu îi cunosc nici faptele, dar nici toate calitățile. “Un om care a suferit mult” ar fi, cred, caracterizarea standard (iar unii ar adăuga în gând “…poate nu chiar degeaba…”); mai puțini sunt cei care ar adăuga că n-a încercat niciodată să se răzbune, că a fost un om de o profundă bunătate, un bun creștin, un spirit echilibrat; şi mult mai puţini ar şti să spună ceva despre cultura, inteligenţa sau competenţa lui politică.

Da, e o luptă, şi anume una cu miză mare, căci e crucial pentru români să știe că asemenea oameni există! Sau măcar au existat…

 Cum trăieşte acum, în ce fel trăieşte acum de fapt Corneliu Coposu?

Răspunsul evident este cel legat de cărți, articole, comemorări, concursuri, eseuri. Dar există și un răspuns subtil. E sunt un om optimist: nu cred că românii sunt un soi atât de rău încât nimic din ceea ce a fost Seniorul să nu se fi strecurat în sufletele și mințile lor. O sămânță cât de mică! Ceva, ceva, a rămas și cumva va rodi! Atunci, n-o să ne gândim la el. Dar el va fi acolo!

 Şi, legat de tematica survolată în precedenta întrebare, unde, în ce ar fi bine, în ce ar fi fost de dorit să „trăiască” el şi nu o face?

Oooo! În primul rând în programa școlară! Oameni ca el ar trebui povestiți copiilor încă din clasele primare!

În al doilea rând, în programele instituțiilor culturale. Ceea ce face Fundația Coposu cu resurse minimale ar trebui să facă, la altă scară, Ministerul Culturii, ICR, Ministerul Educației, muzee, biblioteci, teatre…

În al treilea rând, în ceea ce spun marile voci publice ale elitelor intelectuale: în loc să ne tot explice cum nu trebuie să fie un politician, analizând ridicolul celor de pe scenă, mai bine ar explica, măcar din când în când, prin ce erau diferiți Brătienii, Maniu, Coposu…

„Va fi reperul moral de amintirea căruia vor trebui mereu să se teamă: răii şi bunii, cei cu conştiinţa murdară şi cei care se pretind cinstiţi, duşmanii lui de moarte şi cei ce i se consideră discipoli”. Aşa scrie despre Corneliu Coposu, Ana Blandiana. Dar oare chiar e aşa? „Va fi reperul moral” sau mai degrabă „ar trebui să fie”, „ar fi bine să fie”? Se tem cu adevărat cei invocaţi de Ana Blandiana sau capitalul de ne-simţire este atît de mare încît această chestiune – teama de, ruşinea de…- este mai degrabă marginală?

Eu cred că, da, se tem cu adevărat – chiar dacă nu-și dau seama! O dată impus un reper, un termen de comparație, te raportezi la el vrând-nevrând, conștient sau subconștient. “Răii și bunii”, spune extrem de corect Ana Blandiana, căci și cei buni se tem – chiar dacă în alt fel – de această comparație. Diletant, neinspirat, mediocru, talentat sau genial, poate un sculptor să nu se raporteze la Brâncuși?

De ce, în politică, nu are urmaşi Corneliu Coposu? De ce, de fapt, în spaţiul public de la noi Corneliu Coposu nu are urmaşi?

Of… Pentru că fie nu există tineri care să creadă în aceleaşi valori ca el, fie – mai probabil – pentru că aceia care l-ar putea urma (sigur, păstrând toate proporţiile) preferă “să nu se bage”. Acesta este de altfel un cumplit cerc vicios: oamenii de valoare evită să intre în politică pentru că aceasta este populată cu personaje de joasă calitate – drept care ea nu are cum să se schimbe!

PNŢCD, cum ştii, practic nu mai există. E reprezentat acum, oficial (ştampila!), de oameni care n-au nicio legătură cu moştenirea Coposu şi, oricum, nu contează în niciun fel pe scena politică. S-a ales praful…

Eşti unul dintre cei care ţin vie memoria lui Corneliu Coposu. Două întrebări de final: de ce o faci?

Pentru că nu pot să n-o fac. Pentru că mi-e drag de el. Pentru că mi-e drag de surorile lui, de Ionuţ Gherasim şi de ceilalţi din Fundaţia Corneliu Coposu. Dar cel mai mult pentru că din tot sufletul cred că avem nevoie de mitul Coposu, aşa cum spuneai tu, adică avem nevoie de reperul şi modelul lui.

Şi: ce nu ai făcut încă în această direcţie – a aducerii în prezent a memoriei unui om cu totul special – şi ai vrea neapărat să faci? Chiar dacă acum, cînd avem acest dialog, pare să fie imposibil…

Oooo! N-am făcut aproape nimic, pe bune! Am scris nişte cărţi, am fost membru în nişte jurii, am participat la nişte evenimente… Puţin foarte puţin! Aş vrea să pot face un ciclu itinerant de dezbateri – nu conferinţe, ci dezbateri! – despre Coposu, PNŢCD, închisorile comuniste, comunism. Să ajung în cât mai multe colţuri de ţară şi mai ales în şcoli, licee şi facultăţi: pe adulţi e greu să-i mai înveţi ceva, dar copiii şi tinerii, crede-mă, abia aşteaptă să li se spună ceva interesant, profund şi moral! Aş vrea să scriu câte un articol pe săptămână despre spiritul Coposu. Aş vrea să fiu implicat în organizarea a cât mai multe şi cât mai diverse evenimente culturale legate de Senior. Aş vrea să ridic la puterea a 10-a ceea ce a fost volumul „Seniorul” din 2014, adică să strâng mult mai multe mărturii despre el, inclusiv ce glume făcea! Aş vrea să pot convinge românii ca, atunci când votează – cum va fi în curând – să se întrebe „Oare domnului Coposu i-ar fi plăcut acest candidat? Acest partid? Această alianţă? Acest program?” Când vom vota majoritar oameni, principii şi planuri care să corespundă moralei, dorinţelor şi aşteptărilor Seniorului – abia atunci vom fi salvaţi! Nu mai devreme.

(FOTO: ARHIVA FUNDAŢIEI CORNELIU COPOSU)