Juste la fin du monde. Gros-plan pe ultimul Xavier Dolan

Lui Xavier Dolan nu-i e milă deloc de personajele lui, și de fapt nu-i este milă de spectator.

După 12 ani de absență, Louis, tînăr scriitor, ia avionul și se duce să facă o (ultimă) vizită familiei reunite anume pentru el, adică mama, sora, fratele și soția acestuia. Cinci personaje deci, pentru un feroce huis clos familial, cinci personaje pentru o piesă «cehoviană» postmodernă de teatru-cinema (de hyper teatru și hyper cinema, cum s-a spus pe bună dreptate). Tânărul care se întoarce acasă are ceva să-i anunțe pe ai săi. Xavier Dolan închipuie un huis clos psihologic concentrat, aproape ca o tragedie clasică, cu respectarea, în liniile esențiale, a unității de timp, de spațiu, de acțiune. Dispozitivul filmic ales – o înșiruire insuportabilă de gros-planuri – are drept efect concentrarea uranică a intensității psihologice și întinderea periculoasă a timpului de interacțiune, ca elasticul dintr-o praștie. La 27 de ani autor a 6 filme și regizor de videoclipuri, cineastul canadian își pune parafa stilistică și pe acest lungmetraj de Mare premiu la Cannes în 2016, autorizându-și, ca și în filmul precedent, aceleași parti pris-uri liric-ludice: de un voltaj paroxistic, secvențele scopice ale videoclipurilor integrate în film sunt menite să sublinieze cumva cu roșu tensiunea acumulată (un fel de cor antic în stilistică pop-rock) dar și să-l scuture pe spectator, hei, sigur că e un pic grav, dar e momentul să ne descărcăm adrenalina. Asta nu înseamnă că lui Xavier Dolan îi este cumva milă de spectator.

Lui Xavier Dolan nu-i e milă de personajele lui – are el un fel de cinism-voaierism în modul de a le expune frust problemele, de a le arunca în fața spectatorului. O face cu un fel de jubilație și cu un fel de urgență, ca și cum le-ar spune personajelor, poftim, eu vă trag niște contururi precise de la bun început, după aceea vă privește, vă descurcați. În fimul său precedent din 2014, « Mommy » e o mamă nonconformistă care se ambiționează să-și salveze fiul cu probleme. Spectatorul vede de la bun început că e o mamă nonconformistă, care trăiește cumva pe muchie de cuțit, și că fiul ei e un adolescent cu mari probleme comportamentale, violent și autodistructiv. În ultimul său film, « Juste la fin du monde », înțelegi din prima frază ce e cu privirea aceea de o melancolie sfîșietoare, personajul îți spune, din off, ce are de dezvăluit alor săi. După aceea îi descoperi imediat pe mamă, soră, frate și nevasta sa așteptându-l, și din primele lor replici, și din primele gros-planuri, cu fețele lor tensionate și machiate din belșug, înțelegi că în familia asta frustrările sunt electrice, rictusurile sunt incontrolabile, nefericirea e un fond de ten permanent, imposibil de machiat.

O solitudine atroce

Dacă Xavier Dolan se preface că nu-i este milă de personaje este ca să nu-i fie milă de spectator. În « Mommy», toată relația mamă-fiu e pe calapodul unei speranțe întinsă la maximum pe durata filmului, ca o praștie: iubirea unei mame trece peste orice, oricîte rele s-ar întâmpla, mama rămâne mama, nu cedează, nu devine și nu se comportă ca un străin. Dar când, în ce moment se va destinde coarda praștiei?
În « Juste la fin du monde », spectatorul e pus în fața unui situații dezechilibrate de voaierism. În succesiunea implacabilă de (gros)plan – contra(gros)plan, de față contra față, de rid contra rid, de privire pierdută contra privire pierdută, Xavier Dolan îl ia pe spectator și-l bagă cu forța de partea unui singur gros-plan, cel al personajului (magnific Gaspar Ulliel) care are ceva de anunțat celorlați.Toți spectatorii știu ce are el de anunțat, numai personajele care-i dau replica în film habar n-au, și-l hărțuiesc pe mai departe, inocent și tragic, cu (semi)întrebări, (semi)reproșuri, (semi)confesiuni. Nicio milă pentru spectatorul care avansează în film în mod obligat de partea eroului principal și o face în apnee, suspendat de buzele lui Louis/ Gaspar Ulliel, care stă să-i mărturisească surorii („Și zi, de ce ai venit? ești însărcinată?” îl zgândără soră-sa, mai în glumă mai în serios) sau maică-si, sau fratelui, de ce s-a întors după 12 ani , ce avea el să le spună după 12 ani, și e gata s-o facă, pare că privirea a captat o undă favorabilă în cealaltă privire, și că vocea chiar ar putea rosti ceva de nerostit, pare că s-ar fi deschis o breșă în clipă, uite e simplu, acum o s-o spună, înainte de a trece la masă, înainte de felul principal, sau mai bine la desert, am venit pentru că vreau să vă spun ceva, și clipa, breșa, se închide la loc, în imposibilitatea mărturisirii a ceva ce ar fi de fapt pedeapsa pentru toți ceilalți, care îl confiscă (îi confiscă timpul) și i se confesează pe rând, în aparté, fiecare, egoist și dureros, în monologuri de o solitudine (sau de o brutalitate) atroce.

Arta cruzimii

Dispozitivul filmic ajută formidabil intenției de voaierism interrelational, și ajută nemilei. Alegerea de a povesti doar în gros-plan, cu rare cadre medii sau largi, e o artă a cruzimii : lupa lui Dolan e terifiantă prin cantitatea de suferință (individuală) pe care o arată. Alegerea de a povesti în gros-plan contra gros-plan, plus dozajul lor prin montaj, e și o artă a empatiei: lupa lui Dolan e compasivă prin focalizarea pe un rictus, prin recuperarea unei ezitări evocatoare, a unui non-dit infinitezimal pe care fața îl exprimă ca reacție la celălalt dar, înțelegi, tu spectator, și ca o consecință a unor răni mai adânci și a unor frustrări mai vechi. În fine, alegerea de a povesti în (gros)plan-contra(gros)plan, e artă pentru artă: lupa lui Dolan e estetizantă și e lirică, prin cantitatea de poezie melancolică pe care o degajă în sine cadrajul strâns, brut, necosmetizat, operat pe (oricare) față umană. Adevărate arii cehoviene prin scormonirea sufletului uman în format monolog, dar adaptate de Dolan pornind de la piesa de teatru cu același titlu scrisă de Jean-Luc Lagarce, partiturile personajelor dau naștere la performanțe actoricești de o justețe psihologică răvășitoare. Gaspar Ulliel (melancolicul fiu rătăcitor), Nathalie Baye (mama dezabuzată), Vincent Cassel (fratele brutal), Marion Cotillard (soția timorată), Léa Seydoux (sora complexată) ți se bagă în suflet cu fețele lor care se congestionează progresiv, incapabili, până la capăt, de a formula în cuvinte la timp nespusul, frustrarea, suferința, neputincioși până la sfârșit de a rosti un rest de tandrețe.
Ce nu se spune și ce nu se spune la timp naște și perpetuează frustrarea. « Juste la fin du monde » e o dramă și e o elegie. O dramă despre imposibilitatea de a comunica și o elegie despre irosirea șansei de a comunica. Necomunicarea e o tragică pierdere de timp. Ezitând, ratând toate momentele în care clipa de grație a rostirii era posibilă, oamenii se condamnă la a trăi singuri și la a muri singuri.
Arta cruzimii lui Xavier Dolan depășește ultimul cadru din film. Filmul continuă în capul tău de spectator care nu poate să nu se gândească la reacția mamei, a fratelui, a surorii, a cumnatei când vor ghici, prea târziu, că fiul risipitor venise să le spună că va muri curând. Când coarda praștiei se va destinde, arta cruzimii va fi și o artă a răzbunării. Doar că Xavier Dolan nu destinde praștia și, astfel, le huis clos pe care îl reușește « Juste la fin du monde », planul și contraplanul acestui film sunt până la urmă și la infinit între regizor și spectator. Cruzime supremă, suprem catharsis.