”Oamenii fac greşeli. Oamenii fac greşeli cînd sunt tineri şi trăiesc apoi cu urmările acestor greşeli” – aşa a spus Johathan Franzen în cadrul unui interviu TV care se poate găsi pe net. A spus aşa atingînd, cumva „din lateral”, subiectul celui mai recent roman al său, „Puritate”. Fiindcă, fără să greşim, se poate spune şi aşa despre această carte: că este despre anumite greşeli şi despre consecinţele pe care le provoacă acestea în viaţa celor care le-au făcut.
”Purity” a apărut, de puţin timp, şi în limba română. La Polirom – editura care a publicat alte trei romane ale lui Franzen (are cinci pînă acum – unul singur, după ştiinţa mea, nu există în româneşte, „Strong Motion”).
Ediţia românească a romanului „Puritate” este datorată Iuliei Gorzo, o traducătoare cu o detentă editorială impresionantă. Nu am menţionat, din grabă, dar merita cu prisosinţă să o fac fiindcă munca unui traducător de mare valoare – cum este Iulia Gorzo – este foarte preţioasă: un alt roman apărut relativ de curînd în limba română este tradus tot de aceasta; este vorba despre „Toată lumina pe care nu o putem vedea” – o carte despre care am scris cîteva paragrafe aici: http://www.lapunkt.ro/2016/06/29/deschideti-ochii-si-vedeti-cu-ei-tot-ce-puteti-inainte-sa-se-inchida/
Referinţe despre, dar şi celelalte trei romane care au apărut în limba română scrise de Jonathan Franzen se pot găsi aici: http://www.polirom.ro/catalog/autori/franzen-jonathan/ . Între ele, primul tradus la noi de altfel, şi celebrissimul „Corecţii”.
Cînd sînt întrebat şi cînd – aceasta se întîmplă desigur mult mai des – încerc să îmi imaginez care ar fi cărţile – să zicem, în număr de 5 sau de 10 – pe care îmi doresc să le am cu mine dacă ar fi să se întîmple să naufragiez pe o insulă pustie, schimb multe titluri de la o provocare la alta. E bine, între aceste cărţi sînt cîteva care se regăsesc mai des, semnificativ mai des decît restul. Cum ar spune sociologii, au „recurenţă”. Ca să fie clară raportarea mea afectivă – care se va vedea şi mai jos, în acest text – la J. Franzen, spun doar atît: între (nu sînt multe, în fapt) aceste titluri care se regăsesc mai des pe lista mea legată de „insula pustie”, „Corecţii” e acolo, foarte sus!
Mai menţionez, tot în direcţia raportării afective şi (ceea ce are valoare de fapt pentru mine) amănuntul că, în ceea ce mă priveşte, în calitate de admirator şi de consumator constant de literatură scrisă în SUA, dintre autorii în viaţă, doar P. Roth stă lîngă Jonathan Franzen.
De altfel, Franzen nu mai e demult (doar) copilul teribil al literaturii americane. Este unu din marile staruri ale acestei literaturi – fabuloase, nu obosesc să o spun – şi unul dintre cei mai îndreptăţi candidaţi la un viitor, nu foarte îndepărtat, Nobel pentru literatură. Ar fi, în eventualitatea în care lucrurile se vor întîmpla în direcţia posibilă menţionată de mine imediat mai sus, chiar un Nobel pentru literatură. Şi nu, cum s-a întîmplat de mai multe ori în ultimele decenii, un Nobel pentru literatură acordat unui scriitori pentru implicările lor în cauze ecologice, stîngiste, PC-iste, comuniste….
”Puritate” a avut parte de numeroase reacţii, după apariţie. A fost un roman mult aşteptat, aşa cum sînt aşteptate toate intervenţiile publice, dar mai ales romanele, ale lui Franzen după ce a publicat „Corecţii”. Nu s-a întîmplat aşa cum a fost la „Libertate”, romanul lui Franzen care este precedent pentru „Purity” – reamintesc că „Libertate” a avut parte de un uriaş PR (gratuit) ca urmare a faptului că, încă înainte de a apărea în librării, Barack Obama a cerut –aceasta se întîmpla în 2011 – un exemplar al cărţii pentru a o citi în vacanţa sa. În privinţa orizontului de aşteptate, aşadar, nu a fost cu „Puritate” la fel cum a fost cu „Libertate” – dar nici foarte departe de ceea ce s-a întîmplat în 2011.
Aşadar, „Puritate” a fost mult aşteptată şi, în presa de limbă engleză mai ales, deja mult comentată. Interesant: nu încă şi la noi – o ţară unde Franzen stă bine şi pe harta criticilor, dar şi pe aceea afectivă a cititorilor de literatură. Nu lipsesc, desigur, reacţiile vis-a-vis de această carte (blogosfera este, în această privinţă, distinctă!); dar, parcă sînt mai puţin decît la alte cărţi ale celui despre care se spune că este acum cel mai bine cotat scriitorul american.
Între reacţiile de întîmpinare – şi cel negative, prompt consemnate de un internet al cărui zeu (ne sugerează în repetate rînduri şi această carte „Purity” şi, desigur, autorul ei) nu e sigur că e luminos sau întunecat.
Între acestea, între cele negative: că Jonathan Franzen devine, de la carte la carte, mimetic. Că se repetă, că nu e suficient de imaginativ. Mimetismul lui Franzen – de regăsit şi în „Puritate” – este, aşadar, trecut la minusuri. În ce mă priveşte, sînt tentat să pun câteva nuanţe. A fi mimetic, poate fi, desigur, un reproş întemeiat. Dar mai poate fi şi altceva: ca atunci cînd, la tir bunăoară, împuşti numai „decari”. În acest caz, e de bine. Cred, de altfel, că „Puritate” – pentru mine, cel puţin – se găseşte în această situaţie. Sînt mulţi „decari” în ceea ce scrie şi aici Franzen! Mai mult: dacă din tentaţia de a o compara cu „Corecţii” care – la mine cel puţin- este mare, şi firească, „Puritate” iese bine – şi iese bine! -, atunci ideea că acest cel mai recent roman al lui J. Franzen ar fi o replicare a unei reţete deja arhicunoscute a scriitorului, nu cred că poate fi decît spre binele cititorilor. Foarte mulţi pe care îi are unul dintre cei mai mari şi mai carismatici scriitori din lume ai momentului!
Prin urmare, cine merge către acest roman avînd mari speraţe în privinţa lui, cred că merge la sigur. Deschizînd cartea şi citind-o, va descoperi chiar mai mult: va da şi peste „Marile Speranţe”.
Există, de la structura cărţii – cu fire narative care par la distanţă unele de altele dar care, pe măsură ce avansează cartea, se adună într-o formă şi către un final impresionante -, pînă la numele uneor personaj (inclusiv Pip – aici, la Franzen, nume de fată; în „Marile speranţe”, nume de personaj-băiat), multe omagii pe care, în stil postmodern, Jonathan Frazen i le aduce, odată cu acest roman, lui Charles Dickens. Aşadar, şi speranţe legate de carte, şi mari speranţe, şi „Marile speranţe”!
Los Angeles Times spune despre această carte: „Puritate face ceea ce trebuie să facă orice ficţiune: ne împinge să trecem de suprafaţa lucrurilor, să descoperim că iubirea poate să se năruie şi că putem fi trădaţi de propriile convingeri. Este fascinant să îl vezi pe Franzen înfruntîndu-şi demonii, care nu sînt doar ai lui, ci ai fiecăruia dintre noi”.
”Puritate” este titlul acestui roman, iar puritatea este, în economia cărţii, un fel de idee-regulativă. Personajele se mişcă pe diverse axe ale acesteia – se iubesc, se deprimă, decad, aproape că se ucid, se rănesc, renasc.
În prezentarea de la Polirom a ediţiei româneşti a „Purităţii” există un alt citat foarte bine ales care se leagă de ideea schiţată mai sus: anume, că puritatea e un fel de axă majoră a cărţii. Iată acest citat (conform Booklist): „Franzen a creat o instalaţie de secol XXI, exprem de captivantă şi de provocatoare”. Instalaţie – termenul mi se pare a fi unul excelent găsit.
Prin urmare, într-o propoziţie spus: „Purity este în mod fundamental un roman despre instalaţia (Im)Purităţii”.
Aş îndrăzni să spun chiar mai mult în direcţie rezumată mai sus: marile romane – ca uriaşe agregatoare de stil, de sens, experienţe, de discipline, de perspective -, poate mai mult decît oricare ale produse culturale sau, este dincolo de orice dubiu, mai mult decît majoritatea, sînt instrumente de lux cu ajutorul cărora ne şi citim. Ele sunt aşa de mari, îmi vine să spun, şi pentru că sînt despre noi şi fiindcă ne dau ocazia să ne citim cum nu o putem face altfel, în condiţii aşa zicînd „normale” sau uzuale. Din acest motiv, „Puritate” este şi despre instalaţia Impurităţii noastre. Sîntem acolo – în acest roman, în magma lui de sensuri; fiecare în felul său, fiecare cu verticalele, orizontalele, aspiraţiile, iluziile, subteranele şi „încăperile” înfricoşătoare ale sufletului său…
S-a spus, nu cred că fără temei, despre Jonathan Franze că este „cronicarul clasei de mijloc”. Pînă la urmă, formula aceasta, chiar şi încărcată de realitate cum este ea, rămîne însă doar o etichetă. Franzen este mult mai mult. Şi, a propos de ideea de instalaţie a (im)purităţii noastre, Franzen este un mare scriitor care sondează, foarte adînc, în sufletul uman.
Franzen iubeşte, o spune chiar el (înregistrarea în care face această afirmaţie se găseşte, de asemenea, relativ uşor pe internet), literatura, sexul şi păsările. „De ce păsările? Pentru că sînt mereu lîngă noi, pentru că este greu de găsit un loc unde păsările să nu ne fie pe aproape. Desigur, şi sexul este peste tot – şi este în foarte multe feluri, în foarte multe şi interesante feluri; înclusiv în modalităţi care nu plac oamenilor.”, explică Franzen, anticipînd poate mirări ale eventualilor cititor ai acestei text din aceeaşi specie cu cele ale modertorilor emisiunii la care a făcut această afirmaţie (şi ei erau miraţi – „de ce păsările?”…)
A propos de cum gîndeşte Franzen – inclusiv cum îşi gîndeşte scriitura şi cărţile – iată un link către un interviu de referinţă în care marele scriitor american este personaj principal: http://www.slate.com/articles/arts/interrogation/2016/07/a_conversation_with_novelist_jonathan_franzen.html
A propos de roman, „Puritate” va avea, după cîte se pare, şi o ecranizare – mai precis, un serial de televiziune care va conţine vreo 20 de episoade– cu Todd Field la regie şi cu Daniel Craig în rolul unuia dintre cele mai complexe personaje ale cărţii, „Andreas Wolf”.
Despre „Puritate” s-a ştiut pentru prima dată la finele lui 2012, cînd Franzen a povestit pe scurt că a început să scrie cîteva pagini la cel de-al cincilea roman al său. Cartea a fost lansată în premieră în noiembrie 2014. Şi, ca şi celelalte romane ale lui Franzen, şi aceasta avea „măsurile” autorului: în ediţie originară, 530-540 de pagini. În româneşte, o avem din 2016. În orice limba ar fi aceasta, finalul este despre aşa ceva: „Jason oftă şi o luă de mînă. Ea îl strînse tare. Trebuia să existe şi o cale mai bună decît a părinţilor ei, dar Pip nu era sigură că o va găsi. Abia cînd cerul îţi dezlegă băierile, ploaia venită dinspre imensul ocean întunecos de la vest începu să răpăie pe maşină, iar sunetul iubirii înabuşi celălalt zgomot, se convinse că are şanse s-o găsescă”.
Aşadar, „Purity”: corecţii în deplină libertate despre „Marile speranţe”.
