Reporter in „Paradis” – Albert Londres – Voiaj în Țara Sovietelor 1920

„Ceea ce vor ei să construiască aici în Rusia nu este o nouă formă de societate ci Paradisul pe Pămant. Doar că vechii apostoli creștini au fost un pic mai smecheri…ei deasemenea promiteau Paradisul, numai că nu dădeau niciodată pașapoarte la reporteri pentru a verifica ce și cum!”

Despre Albert Londres, aproape necunoscut în România, s-ar putea spune multe dar numai că a fost un leneș și un lipsit de entuziasm pentru meseria lui nu s-ar putea spune. Într-un articol precedent pe care îl puteți citi aici, am creionat în linii mari contururile jurnalistului Albert Londres (1884-1932), contururi atât de proeminente încât, postmortem (16 mai 1933, la un an de la moartea sa), a fost onorat dându-se numele lui premiului acordat celui mai bun jurnalist francofon (inițiativa a fost a ficei sale, însă a fost preluată de asociația jurnaliștilor și din 1974 a fost recunoscut ca `instituție` franceză de interes public ).

Este considerat părintelui jurnalismului de investigație. A fost atât de pasionat de meseria de jurnalist voiajor încât practic biografia lui se suprapune aproape la milimetru cu istoria voiajelor sale. Doar înșiruirea subiectelor marilor lui reportaje îți produce ametzeli… războaiele balcanice, Serbia, Bulgaria apoi Albania și Grecia, Constantinopolul și războiul Dardanelelor, primul război mondial în Franța, Egiptul și nordul Africii, Rusia bolșevică în anul 1920, coloniile penitenciare franceze din Guyana (exact acele `colonii` locuite de Dreyfus și …Papillon), azilele psihiatrice franceze, viața și soarta prostituatelor importate de Buenos Aires din…Franta, coloniile evreiești din Palestina, Africa profundă (Senegal și Congo), Japonia, India, bandiții (comitagii din `O vară de neuitat`) bulgari și macedoneni, China…dealtfel ultimul reportaj a fost despre China, reportaj dispărut odată cu autorul lui într-un incendiu maritim, incendiu încă misterios după atîta timp. Nu avea decât 48 de ani. Va rămane în memoria colectivă, pe langă premiul deja menționat, și prin …Tintin, celebrul personaj, jurnalist de investigație, inventat de Herge (chiar și el l-a menționat pe Londres la originea personajului, și dacă punem în paralel și primele aventuri ale lui Tintin cu cele ale lui Londres, voiajul în Rusia și Congo, orice dubiu dispare). Ce din biografia lui iese din cadrul voiajelor ? Nu mult: copilul sau Florise Londres 1904-1975 (mama ei a murit la 1 an după naștere), copil ce își începe cartea despre tatăl sau astfel „prima și ultima oară când l-am văzut a fost într-o gară între două trenuri „ și 3 cărticele de poezie publicate înainte de a scrie primul sau reportaj despre incendierea catedralei din Reims de către germani la începutul primului război mondial.

albert-londres

Pierre Assouline a `scris` o minuțioasă biografie a lui Albert Londres premiată cu premiul pentru eseu al Academiei Franceze în 1989. De ce `scris` ? pentru că practic în paginile ei vorbește în proporție covârșitoare chiar Londres din reportajele lui și scrisorile către părinți și fiică. Rar mi-a fost să citesc o biografie în care chiar subiectul să fie acela care povestește aproape totul. Și mi se pare normal să fie așa dată fiind suprapunerea cvasi integrală a vieții lui peste aceea a reportajelor lui. Vocea lui din reportaje este chiar el întrutotul. Într-un rar interviu pe care l-a acordat, exact înainte ultimului voiaj o spunea el însuși:`ce vreți să va mai spun? Am spus tot ce aveam de spus în reportajele mele`.

Din vasta operă de jurnalist a lui Albert Londres, operă din care nu cunosc să se fi tradus ceva în românește (și este păcat pentru că este încă extrem de vie, ca un film sonor și în culori, total nedatată în spirit) am ales să vorbesc în acest articol de reportajul (apărut în ziarul Excelsior între 22 Aprilie și 27 Mai 1920) despre Rusia Sovietelor vizitată în primele luni ale aceluiași an, deci foarte devreme și înaintea majorității vizitatorilor străini. Singura mențiune a lui Londres pe care o cunosc în România am găsit-o în extrem de bine scrisă și documentată carte a lui Codruț Constantinescu, „Mirajul Utopiei „ , carte având ca subiect exact acești vizitatori străini în Rusia Sovietică.

La acea oră totul era încă oarecum fluid în Rusia Sovietică, nu era încă definitiv așezată în formele strâmte ale comunismului, razboil civil încă nu se terminase, frontierele erau încă permeabile (în special în sud), mulți ruși încă așteptau plini de speranță `venirea americanilor`…și în afara ei nu se știa mai nimic clar și documentat despre ce se întâmplă cu adevărat acolo. Până la acea dată, iarna 1919-1920, în Franța (în alte țări situația era aceiași) nu fusese publicat mai nimic de la fața locului. În Franța prima mărturie a fost publicată în 1919 de către Serge de Chessin (1880-1942) „În țara demenței roșii, Revoluția Rusă 1917-1919„. Dorința lui Londres de a vedea la fața locului ce se întâmplă datează încă din primele zile ale Revoluției, Octombrie 1917, dar fronturile și reportajele primului război mondial s-au interpus între el și Rusia.

În ianuarie 1920 se afla la Cairo unde `contempla` cum soldații Imperiului Britanic spărgeau capetele felahilor egipteni cu bastoanele. Erau în revoltă continuă și strigau `Trăiască Patria/Yeya el watam`. A contempla, exact așa spune Londres care în mod indubitabil avea un simț al umorului fără limite, trecea pe negândite și instantaneu toate frontierele aceptate și neacceptate în materie de umor, de cele mai multe ori regăsindu-se în teritoriul umorului negru spre foarte negru…cinic și sarcastic ar zice unii, deși nu era nici o încrâncenare sau răutate naturală în felul lui de fi, pur și simplu îi plăcea să abordeze intotdeuna realitatea cu un ochi serios și lucid și cu celălalt plin de lacrimi, lacrimi de râs (Tintin am spune că i-a moștenit nonșalanța și umorul). În mijlocul acestei spargeri de capete cu bastoanele `procesiune cotidiană, tenace și însângerată a fiilor Cleopatrei` primește o telegramă de la ziarul la care lucra : `Revin-o la Paris imediat!`.
Ajuns la Paris directorul ziarului îi spune :
` Ne-am gândit că îți este prea cald la Cairo așa că vrei să guști un pic din frigul Moscovei?
Bineînțeles!
În câte zile o să ajungi acolo?
10!`
În realitate i-au trebuit 52 de zile și 21 de vize pe pasaport…Berlin, Reval (Estonia, unde așteptă 4 săptămâni răspuns, da sau nu, de la Petersburg), și într-un final Copenhaga (trecând prin Finlanda și Suedia), Copenhaga unde după o așteptare de 6 zile la ușă Maxim Litvinov (ambasador și mai târziu ministru de externe al Rusiei Sovietice) îi pune pe pașaport viza cu numărul 18, cea esențială, viză cu literele RSFSR. RSFSR? Se întrebă Londres…ce însemnă asta? Și își răspunde singur (în primul articol după întoarcerea la Paris) `Aceste litere, din nefericire, reprezintă stampila făcută cu fierul roșu, ștampilă pe care o poartă milioane de mizerabili, o turmă de infometați`.

Claritatea de cristal a acestei ștampile pusă în 1920 după doar o scurtă vizită, nici măcar o lună, în Petersburg și Moscova îi face o imensă onoare lui Albert Londres și astăzi după aproape 100 de ani, îi face onoare și spune totul despre onestitatea și calitatea acestui mare și adevărat jurnalist. Acest aspect, claritatea și corectitudinea imaginii Rusiei Sovietice, îi scăpa chiar și lui Assouline în biografia lui Londres. Este `dus de nas`, sau mai degrabă se duce singur de nas netrecând dincolo de suprafața umorului debordant cu care este scris reportajul, dar în spatele acestui umor (regăsit în toate reportajele lui) este chiar adevărul despre bolșevism, comunism și Rusia Sovietică. Aș putea spune, după citirea altor reportaje ale lui, că în acest reportaj umorul este cel mai virulent, probabil și pentru că orice om normal, când se află în fața unei absurdități fără limite, de multe ori izbucnește în râs. Prima întâlnire cu un funcționar sovietic, pe când aștepta în Estonia răspunsul de la Moscova : `Cum? Franța încă nu e bolșevică?? Și nu va e rușine că sunteți francez?`.

Cu viza sovietică în pașaport pleacă spre Petrograd prin Finlanda aflată în acel moment în război cu Rusia și plină de refugiați ruși așteptând, plini de speranță, să se termine cu Lenin și să se întoarcă acasă. Toți îl întrebă curioși : `Când și cum ați reușit să scăpați din Rusia? Dar eu nu vin ci mă duc în Rusia!` …stupoare fără margini, toți îl privesc ca pe un nebun și încep să i dea sfaturi de toate felurile, în primul rând să își ia provizii de hrană, chibrituri, țigări, hârtie, creioane…Londres îi ascultă amuzat la început ca mai apoi înțelegând că nu i vorba de nici o glumă, îngrijorat. Este pentru prima oară când i se recomandă să se aprovizioneze cu lucruri `normale și de bază` la intrarea într-o țară, tocmai lui care a străbătut nenumărate țări până la ora aceea, nici măcar în Africa `muritoare de foame` nu i se mai întâmplase așa ceva. Noi cei trecuți prin comunism putem înțelege `normalitatea` unor astfel de sfaturi, dar cui din lumea liberă de atunci și de acum nu i s-ar părea bizar un astfel de sfat? Trebuie să recunoaștem că, încă din `fragedă pruncie`, comunismul și-a manifestat deplin apucăturile, `felul lui de a fi`…lipsurile alimentare, starea de asediu continuă, penuria celor mai elementare și obișnuite lucruri…comunismul un `copil precoce` și consecvent de la început până la sfârșit! Până la urmă Londres le va fi recunoscător proaspeților refugiați ruși în Finlanda pentru sfaturile lor, alimentele, țigările și alte nimicuri îi vor fi de mare folos în scurtul timp petrecut în `paradisul omenirii` în devenire (este absolut antologică scena trocului cu un `fost sus pus în ierarhia bolșevică`: o felie de jambon contra unei istorii tenebroase, de obicei o crimă comisă de noile autorități).

Trece frontiera, un fel de front înghețat ca și războiul Rusia-Finlanda, la picior ajutat la căratul valizelor cu alimente (de obicei voiaja doar cu o mică geantă de piele galbenă, geantă care l-a însoțit în toate voiajele cu excepția ultimului când a schimbat-o cu una noua…un semn rău prevestitor care se va adeveri prin dispariția purtătorului) de un grănicer sovietic. Este urcat într-un tren pentru Petrograd (viitorul Leningrad) : `Aș zice că, avansând, aerul Rusiei se rarefiază. Primeam și eu botezul bolșevismului. Aveam déjà o mână așezată pe craniu…` . După câteva minute trenul se oprește și este dat jos în noapte `Vor să mă ducă pe jos la Petrograd???`și este împins spre un grup de clădiri. Înăuntru întuneric și pustiu. După câteva minute apare cu o lumânare o femeie speriată, interpreta, o `fostă` care începe să-i vorbească din ce în ce mai uimită : `dar aveți un pardesiu…si pantofi adevarati…o cămașă autentica…un guler veritabil…nu aveți încă aerul unui câine batut…sunteti încă un om de dinainte!` Sub stratul flegmatic și plin de umor al lui Londres, din fiecare rând, sare în ochi pentru cunoascatori doar ADEVĂRUL, pur și simplu adevărul, fără note explicative, eseuri savante de doctrină politică, socială sau economica…doar adevărul în toată nuditatea și tragismul lui. Și femeia continuă în fața lui Londres, rămas mut…ce ar putea spune? `La Paris lenjeria se spală încă? Sunt încă trăsuri în care putem să ne urcăm și să mergem în oraș? Există încă magazine? Prietenii pot fi încă vizitați? Putem vorbi cu ei ce vrem? Se poate încă dormi în pace în propriul pat fără să fi trezit de mâini dușmănoase venite să percheziționeze? P e r c h e z i t i o n e z e locuinta…` și trecându-și degetele prin părul murdar…`la Paris putem încă să ne coafam?` îi e frică să ia un colț de pâine albă oferit de Londres în schimb pur și simplu îi este imposibil să reziste ispitei și acceptă speriată o mică sticluță de parfum pe care o ascunde repede. Ușa se deschide și urmează `interviul`…de ce ai venit în Rusia?…cati bani ai la tine?…esti membru vreunui partid politic?…etc etc. La sfârșit este urcat în tren din nou și comisarul sovietic îi spune : ` O să fiți condus la Petrograd. Vedeți? Încă nu v-am mâncat!`

`Petrograd. În sfârșit Petrograd! E fantastic!! Să zici ca-i un oraș asasinat nu ar fi destul. E un oraș asasinat de vreo doi ani, oraș al cărui cadavru, neinmormantat, este lăsat la vedere să se împută ! nu inima ți se strânge la vederea lui ci creierul. Trebuie să te oprești din mers de 20 de ori pe oră, atât de necesar este să te întrebi singur dacă ce vezi e real sau doar halucinezi!`
Cam asta am putea spune și noi, cei trecuți prin lumea comunistă, după aproape 100 de ani de la Revoluția Bolșevică. Albert Londres, cu un indubitabil geniu al observației și cu o deplină rectitudine morală, a spus-o doar după câteva zile în această lume, după nici 3 ani de existență a ei (alții, nu puțini, nici astăzi nu au deschis ochii, mintea…). Este, trebuie să recunoaștem, o performanță excepțională!

Ca o paranteză, dacă ne gândim la `renegații` comuniști, vizitatori ai Rusiei Sovietice, majoritatea celor care până la urmă (onoare lor) s-au dezmeticit, s-au dezmeticit într-un timp mult mai îndelungat. Să luăm cazul românului Panait Istrati, unul dintre cei care au spus adevărul foarte devreme în lungul secol comunist, i-au trebuit mai mult de 12 luni de stat în Rusia (mai precis 16) și multe mii de km de călătorii de la vest la est, de la sud la nord până să realizeze ce se întâmplă cu adevărat, să realizeze și să spună în gura mare adevărul (Nikos Kazantzakis care l-a însoțit aproape tot timpul nu a făcut-o, poate a intuit ce se întâmplă dar nu a scos o vorba). Acum când scriu aceste rânduri îmi dau seama că același parfum al autenticității ca în descrierile călătoriei în jurul Mediteranei ale lui Panait Istrati l-am regăsit, uneori, și în reportajele lui Londres…poate-i doar o părere, dar nu este deloc exclus ca Panait Istrati să îl fi citit (nu spun și că s-a lăsat inspirat) pe Albert Londres, doar era cel mai în vogă reporter al anilor 20-30 când și Istrati a locuit lungi perioade în Franța. Ar fi fost natural și foarte ușor să-i cadă în mână ziarele cu textele lui Londres sau cărțile, culegeri de reportaje…rămâne de cercetat. Și totuși, o legătură indirectă, foarte indirectă am găsit între cei doi, o persoană care i-a întâlnit pe amândoi, Pierre Pascal. Unul dintre francezii întâlniți de Londres în Rusia este și Pierre Pascal un ofițer francez detașat pe frontul rusesc în cadrul misiunii franceze de asistență a armatei țariste, dezertor la începutul Revoluției, colaborator apropiat al lui Lenin și Cicerin (ministrul de externe sovietic ce i-a succedat lui Troski), înalt funcționar în Komintern și apoi marginalizat. Dialogul cu el este memorabil, memorabil pentru mecanismul (de atunci și până astăzi decodat și explicat pe larg de istoricii onești ai comunismului) de funcționare al `posedatilor` de ideologia bolșevică/comunistă. Dialogul, de un umor irezistibil (de nu am cunoaște tragicele consecințe ale `convertirii ` multor occidentali am și râde poate) este exemplar :

`În fine, iată un francez ce s-a decis să vină să vadă ce este cu adevărat bolșevismul!
Și acest francez, crede-mă, nici că o să mai revină vreodată!
Nu-i așa că e cu adevart nou ce se întâmplă? Ce impresie aveți?
Am impresia că sunt într-un azil de nebuni unde nebunii au îmbrăcat în cămașă de forță gardienii și s-au pus pe guvernat!
A, nu, cum așa? Nu este posibil! Vă înșelați, vă spun eu că vă înșelați. Este chiar rațiunea care guvernează aici, o rațiune de tip nou cei drept (vă amintiți de Ion Iliescu cu a sa `democrație originală`?) e o simplă chestiune de timp până vă veți obisnuii și apoi veți înțelege. Dar atunci când veți înțelege, tot ce vi se pare acum bizar o să fie clar și logic. Eu mă întreb adesea, cum oare am putut trăi noi toți înainte de a se naște bolșevismul?` concluzia lui Londres…nu-i nimic de făcut și argumentat, iată-mă în fața unui `convertit`. Dar cum am aflat mai multe despre Pierre Pascal, numit doar Pascal în reportajul lui Londres ? Întâmplarea, dar cine știe, poate nu-i nimic întâmplător, zilele acestea citeam cartea lui Georges Nivat (în românește l-am întâlnit dealungul anilor doar în revista Lettre Internaționale), celebrul profesor în studii slavice, „ Vivre en Russe„ (Trăind în Limbă Rusă. La un moment dat vorbește pe larg despre profesorul de rusă de la Sorbona, profesor care a fost esențial în dezvoltarea lui, Pierre Pascal, profesor care a trăit 17 ani în Rusia…Pierre Pascal…Rusia…unde am mai auzit eu de Pascal…Rusia…brusc am făcut legătura, și am găsit confirmarea pe internet, da Pierre Pascal a trăit în Rusia în anii 20 și a fost un colaborator apropiat al lui Cicerin…si cum Pascalul lui Londres apare după ce Londres iese de la Cicerin…voila…Pascalul lui Londres este chiar Pierre Pascal…si fiind în marea bibliotecă de aici dn Montreal, conspectând cartea lui Londres, mă îndrept spre rafturile despre Revoluția Bolșevică și ochii îmi cad direct pe volumul „Jurnal Rusesc 1928-1929” al lui Pierre Pascal (există publicate alte 2 volume de jurnal rusesc începând din 1916, dar nu sunt de găsit). Volumul fiind unul masiv, timpul fiind scurt, citesc prefața, îmi dau seama cât de cât despre evoluția lui, uimit realizez că în Rusia s-a căsătorit cu una din fetele lui Rusakov ( sora ei fiind căsătorită cu Victor Serge, alt `renegat comunist`, îi veți întâlni pe toți în `Spovedania unui învins`- Après seize mois en U.R.S.S. și în corespondența lui Istrati) și caut la index…Panait Istrati…il găsesc și citesc toate menționările despre el ale lui Pascal…la început mă mir debusolat…anticomunistul Istrati este certat și criticat de comunistul Pascal pentru obediența lui comunistă și cecitatea lui…ceva nu-i în regulă, ori Istrati a mințit ori Pascal nu era comunistul de care vorbesc mai sus…tot înaintînd în timpul jurnalului mă dumiresc…este exact timpul călătoriei lui Istrati în Rusia Sovietică, și este surprins cu o mare claritate procesul desvrajirii lui Istrati.

Este a doua sursă (cunoscută de mine) independentă și de la fața locului care confirmă `schimbarea la față` a lui Panait Istrati, sursă necunoscută în România, și da, Panait Istrati nu a mințit nici măcar un cuvânt în cartea lui, încă o probă a onestității lui exemplare! Prima sursă independentă, nu sunt sigur dacă s-a vorbit în România de ea, este cartea aproape centenarei Elena Samios Kazantzakis („Veritabila tragedie a lui Istrati„) carte apărută în Franța în 2013 cu sprijinul ICR. Deci Pierre Pascal se trezise déjà în 1928, poate și mai devreme, fiind pe zi ce trece împins spre periferie, de la consilier al ministrului de externe și funționar important în Komintern până la urmă ajunge un obscur arhivar. Din fericire, se întoarce în Franța în 1933 (probabil că ar fi pierit în anii terorii staliniene dacă nu ar fi plecat la timp) și ajunge după o perioadă profesor de rusă la Sorbona dedicându-și viața lungă (a murit la 92 de ani în 1982) traducerii marilor clasici ruși și mai apoi implicării în ajutorarea refugiaților politici ruși în Occident. Nu face publice părerile lui despre comunism dar prin acțiunile în sprijinul dizidenților și prin ceea ce spune în Jurnalul Rusesc este clar tot procesul de schimbare prin care a trecut. Londres îl întâlnește în plină `maladie` la ieșirea din biroul lui Cicerin, ministru de externe, care avusese bunăvoința sa-i acorde un interviu la ora …3 noaptea…asta-i stilul de lucru al ministrului și al bolșevicilor în general (vezi și programul de lucru de mai târziu al lui Stalin) program exemplificat și prin …focurile de armă pe care le auzea în fiecare noapte la Petersburg și la Moscova. După ce un `cunoscător` îi explică lui Londres ce se întâmplă, reporterul `candid `trage concluzia logică: ` Ni s-a spus că de la sfârșitul lui Noiembrie 1919 a fost proclamată oficial sfârșitul Terorii. Pedeapsă cu moartea primele ei două forme, după arestare fără judecată și cea de după judecată a fost abolită (fals-notă mea), dar a fost menținută a treia formă, moartea pe loc! Oare această a treia formă face gălăgie noaptea în oraș? ` Cicerin, nu spune mare lucru dar o spune plin de politețe a la ancienne (doar provenea dintr-o familie de mari aristocrați), doar generalități despre marea onestitate și devotament a bolșevicilor. Concluzia lui Londres : `Cicerin nu e un apucat ca ceilalți. El este un ascet!`, `Partidul bolșevic nu e un partid politic ci un ordin monahal, numai că în el nu intră la cerere cine vrea ci este suficient să te naști pe acest pământ și ai fost déjà tuns în ordin`, `Bolșevismul este o religie!`-cam la aceiași concluzie au ajuns dealungul timpului și cei mai de seamă istorici și politologi, Londres a zis-o doar după câteva zile de stat în Rusia Sovietică în iarnă lui 1920 – și în stilul lui inimitabil continuă :

`Ceea ce vor ei să construiască nu este o nouă formă de societate ci Paradisul pe Pământ. Doar că vechii apostoli creștini au fost un pic mai șmecheri…ei deasemenea promiteau Paradisul, numai că nu dădeau niciodată pașapoarte la reporteri pentru a verifica ce și cum! `
Albert Londres descrie în manieră cât se poate de serioasă (destul de greu având în vedere stilul lui) serioasă și în detaliu a ceea ce vede cu proprii lui ochi. Nimic din auzite și nu încearcă să facă o analiză savantă a doctrinelor politice. Doar ce vede și …ceea ce vede este bulversant. Ar trebui să traduc cuvânt cu cuvânt toată cartea pentru că merită dar aș depăși și spațiul și intenția (de a deschide o fereastră către acest mare reporter) articolului de față. Neputând traduce totul o să aleg de ici de colo, una alta…
`Cât va dura guvernul bolșevic? se întrebă la noi acasă în Franța. Durează de 30 de luni dar asta nu înseamnă că va fi până la urmă victorios. El nu a învins toți inamicii. Cei mai redutabili sunt încă în picioare în fața lui : propriile lui utopii!!`
`Nu pentru a instala o Republică a venit Lenin în Rusia, ci pentru a instala o dictatură.`
`Ați citit vreodată Capitalul lui Karl Marx? Este indigest! Citindu-l o să vă trimită urgent într-o stațiune balneară pentru a face o cură de ape pentru stomac, iar dacă printr-un hazard aveți un stomac de struț, ei, atunci înghițiți această cărămidă comunistă. Lenin are un stomac de struț și din prea multă lectură din Marx, ca un veritabil Pasteur, și-a propus sa pună în practică cărămida și să inoculeze microbul comunismului în poporul rus pentru al lecuii de toate durerile. Dacă experimentul reușește el va salva Omenirea toată, în caz contrar nu se va lăsa cu una cu două ci va continua până la victorie. Cobaii lui sunt oamenii și rezervorul este inepuizabil. ` (în decursul unui secol cobaii victime au ajuns la 100 de milioane…)
Distribuirea supei comune. `Cu ochii larg deschiși am privit distribuția acestei mane comuniste. De la ora 3 la 4 turma omenească se târăște într-o lungă coadă. Fiecare ține în mână un recipient, o veche cutie de conserve, un fost bol de bărbierit și uneori o adevărată gamelă pe care venindu-le rândul le întind peste o tejghea soioasă. Porția de supă mizerabilă cade în recipiente stropind în toate direcțiile. Este ultimul grad de degradare, un fel de staule unde omenirea este hrănită. Asta este a 3-a Internațională! La a 4-a se va merge în patru labe și la a 5-a turma o să înceapă să mugeasca…` cu părere de rău pentru intuiția lui Londres…trebuie să spunem că nu a prevăzut alte grade, alte `Internaționale`…ele vor sosi nu mult după vizita lui în Rusia…in 1920 Gulagul, deși déjà născut, încă nu era ce avea să devină mai târziu. O interesantă descriere a începuturilor Gulagului ne-a lăsat-o Rodion Marcovici, ungur și evreu transilvănean luptând în primul război mondial în armata austriacă, prizonier la ruși din 1916 până în 1923…deci o mărturie mai mult decât interesantă despre transfigurarea unui lagăr țarist de prizonieri de război în unul bolșevic (puteți găsi aici traducerea în românește a acestei cărți).
Despre Hotelul Metropol din Moscova, fostă mândrie a orașului, ajuns, după Revoluția Bolșevică, să fie locuit claie peste grămadă, de Nomenclatura în formare: `Cala a cucerit prima punte`. Este locul unde îl întâlnește pe Cicerin, după ce pașii i se intersectează cu cei ai Alexandrei Kolontai, cu care nu vorbește dar o recunoaște, probabil auzise de ea numind-o `fecioara roșie`. Acum am văzut, pe pagina de Wikipedia a ei, o mică anecdotă care, pentru mine cel puțin, este prima dovadă că Lenin avea totuși și umor (deși mă îndoiesc, poate era doar unul involuntar… până la urmă Alexandra chiar a făcut ce hotărâse Lenin)…va las `plăcerea` să descoperiți singuri `anecdota`.

`Revoluția Franceză a proclamat Drepturile Omului. Revoluția Bolșevică a proclamat Drepturile Statului asupra omului.`
De la un articol la altul reporterul se corectează singur. `Dictatura proletariatului` din primul articol devine în următorul `Dictatura în numele proletariatului contra proletariatului (și a tuturor celorlalți, dacă mai trăiesc) exercitată de nonproletari.`
Londres încearcă să priceapă și să explice cum funcționează Rusia Roșie. Din această încercare iese, pe multe pagini, un fel de Ilf și Petrov avant la lettre (lucru care te face să te gândești că, poate, Ilf și Petrov, literatura lor adică, nu ar fi putut să se nască și să existe în afara cadrului și decorului oferit de Rusia Sovietică ), mai ales dialogul cu ministrul finanțelor : `Idealul nostru este suprimarea banului!`, reporterul, curios și insistent, făcând pe inocentul, încearcă să afle mai multe despre cum arată această societate fără bani și cum, tehnic vorbind, va funcționa viața de zi cu zi. Conversația plină de umor (umor ce itzi da fiori reci) se împotmolește în formula `magică` a lui Marx, formulă auzită de atâtea ori de unii dintre noi și niciodată ajunsă realitate, pentru că nu avea cum : `De la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi… numai că noi, Statul, decidem și una și alta (contribuția ministrului intervievat… gura păcătosului adevăr grăiește)`.
Londres descoperă cu mirare (cam tot ce descoperă i se pare de mirare) că, pentru bolșevici, inamicul numărul unu din afara Rusiei nu este cine știe ce regim burghez sau capitalist…ci socialiștii din Occident care sunt prea călduți, molâi, vânduți și nu fac odată Revoluția Bolșevică, așa cum ar trebui, peste tot.
Deși încearcă, nu reușește să intervieveze vreun nume sonor din fruntea Revoluției. Spre norocul lui aș zice, pentru că un reporter francez, Ludovic Naudeau, cu puțin timp înainte lui, datorită întrebărilor `neregulamentare` puse lui Lenin, va ajunge la închisoare, închisoare descrisă într-o carte apărută în Franța după reportajele lui Londres în același an 1920. Cunoscând déjà stilul lui Londres, șansele să i se fi întâmplat la fel, sau mai rău, sunt destul de mari.
În lipsa `peștilor mari ai Revoluției` reușește să găsească adresa lui Maxim Gorki, găsește casa (un apartament la nu știu ce etaj-era momentul dinaintea plecării lui Gorki în exil, exil, 1921-1928, la care va renunța definitiv în 1931 în schimbul onorurilor oficiale și al unei case, fost palat al fostei aristocratii…dar asta-i cu totul alt subiect), destul de îngrijită și spațioasă având în vedere situația locativă sovietică din epocă. Ajunge pe seară, Gorki este ieșit în oraș, se pune pe așteptat până la…23.30h…asteptare ușurată de conversația în franceză cu o tânără femeie (nu se precizează cine este, poate face parte din familie sau din cercul restrâns al scriitorului, nu cred că era nora lui, ea era încă tânără la moartea lui Gorki după 16 ani de la această seară). Dialogul este din nou atins de aripă lui Ilf și Petrov („Atitudine nepăsătoare față de stomac„)…
`Ce credeți despre Rusia?
Să fiu sincer sunt total șocat!
În ceea ce mă privește ceea ce mă miră cel mai tare este că sunt încă în viață. Poate defapt bolșevicii au dreptate. Înainte de Revoluție se mânca prea mult. Acum mâncând mai nimic am ajuns să nu ne mai fie foame, puteți să încercați și D-voastră, nu mâncăm nimic și nu ne este foame și, totuși, suntem încă în viață. Poate că cele mai mari probleme existențiale se reduc în fond la una singură : a-ți educa stomacul!`
Gorki îi apare lui Londres ca singurul om normal și sigur pe el pe care îl întâlnește în Rusia. În plus nu are o privire de câine bătut (nu încă aș zice eu…daca ne uităm în pozele de după reîntoarcerea definitivă în 1931…am zice exact contrariul). Merge drept și vorbește clar și tare.
`Sunte-ți comunist?
Nu
Sunte-ți bolșevic?
Bolșevicul fiind și el un fel de comunist, nu, nu sunt bolșevic.Mă întrebați dacă nu simt nevoia să vorbesc, dacă nu am o declarație de făcut Lumii. Bineînțeles că am, dar poporul rus este cel căruia mă voi adresa, popor rus pe care îl ador. Dar în acest moment nu pot să o fac. Nu am nici libertatea de a vorbi și nici de a scrie, și totuși nu vreau ca un alt popor să cunoască ce am de spus înaintea poporului rus!
Ați scris ceva în acești ultimi doi teribili ani?
Nu. (un nu spus pe un ton indiferent și cu privirea pierdută în depărtare)`
Înainte de a pleca spre Paris îl întâlnește din nou pe Cicerin și are loc un ultim schimb de replici (în relatarea lui Londres, cât despre faptul că dialogul a fost sau nu exact așa, nu știm sigur, și nici nu are vreo importanță, ce este important este adevărul pe care Londres vrea să îl transmită) :
`Ei bine Domnule Londres, acum ați văzut. Suntem noi niște bestii feroce?
Nu, nu sunteți niște bestii feroce dar bestii tot sunteți! `

Închei spicuirea din remarcabilul și lucidul reportaj al lui Albert Londres despre voiajul în Rusia Sovietică în 1920 cu imaginea lui Troski, care, după ce a ascultat `finețurile` de doctrină ale lui Lenin, ordonă, el fiind omul de acțiune în raport cu Lenin (Stalin nu intrase încă în scenă) : `Camarazi, căile ferate nu mai funcționează. Ele trebuie să funcționeze! De aceea decid…etc etc… ` și așa s-a decis până prin 1989 când nu s-a mai putut opri prin nici un fel de decizie prăbușirea Comunismului în Estul Europei, 1989 când, conform unui banc reajustat, i s-a răspuns lui Troski : nu mai avem șine de cale ferată, nu mai avem nici locomotive și nici vagoane…nu mai avem nimic! Troski după câteva momente de gândire a spus : `Ei, atunci dacă nu mai avem nimic am ajuns în Comunism și …ne oprim.`

Drumul lui Albert Londres nu s-a oprit în 1920, au urmat alte și alte voiaje și reportaje, ca cel din 1922 în Indochina (amănunt relatat de Pierre Assouline în biografia amintită) unde a întâlnit un personaj bine introdus în culisele secrete ale spionajului/contraspionajului francez. Acesta îi spune, confidențial, că a avut noroc că a stat puțin în Rusia, astfel CEKA nu a avut timp să se dezmeticească și să își dea seamă că el, Londres, era, alături de Edouard Helsey (un alt mare jurnalist francez) semnatarul unicului exemplar scris de mână al unei propuneri înaintată serviciului secret francez, propunere de pătrundere în Rusia cu intenția de a spiona și destabiliza Revoluția Bolșevică în anul 1918. Era o propunere mai mult în glumă facauta de cei doi jurnaliști, în speranța că având ajutorul `serviciilor` vor reuși să intre în Rusia în plină Revoluția și să își scrie reportajele. Fie ea propunerea și o glumă (evidentă pentru orice minte normală, nici unul din ei nu avea stofă și nici intenția de a deveni `agent secret`) cu certitudine CEKA nu avea nici un fel de umor…si ar fi luat-o drept o probă indubitabilă și în consecință Londres -ar fi sfârșit, e cert, cu totul altfel voiajul din 1920. Întrebarea, și a lui Londres și a mea este…cum a ajuns acest unic exemplar din arhiva serviciului secret francez în posesia rușilor? Probabil că este mai bine să nu știm raspunsul…
***

Pentru cei interesați puteți găsi următoarele cărți, în original, libere de copyright :

– Serge de Chessin (1880-1942) – Au pays de la démence rouge 1919https://archive.org/details/aupaysdeladmen00ches
– Ludovic Naudeau 1872-1949 – En Prison sous la terreur russe, Librairie Hachette, 1920. https://archive.org/details/enprisonsouslat00naudgoog
– 8 cartzi, reportaje, ale lui Albert Londres https://archive.org/search.php?query=creator%3A%22Londres%2C+Albert+%281884-1932%29%22

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *