Matei Călinescu, “Un altfel de jurnal”, (4)

7–25 februarie 2008 Multe s-au întâmplat în această perioadă, şi totuşi nimic. Pe 15 am văzut-o pe doctoriţa Chiorean, care, optimistă, a vrut să mă includă într-un clinical trial, care combină gemcetabina cu o pastilă, methylgene, intrată în faza a doua a cercetării experimentale. Toate condiţiile şi baremurile participării păreau asigurate, când, deodată, după ce semnasem toate hârtiile de acceptare, rezultatul unui CT-scan pectoral a răsturnat totul. S-a descoperit că am o tumoare şi la plămânul drept. Ieri, 25 februarie, în continuarea căutării unui diagnostic exact (care este tumoarea primitivă şi care e cea derivată? dacă nu cumva cele două sunt independente?), am făcut la Spitalul Universitar din Indianapolis o bronhoscopie. Doctorul a luat o biopsie, dar rezultatele le voi şti abia spre sfârşitul săptămânii. Aşa că, iată, după o lună de la diagnosticul iniţial, n-am întreprins nimic ca tratament. Tot ieri am terminat punerea la punct a manuscrisului, Matthew’s Enigma, pentru Indiana University Press. Înainte de a porni spre Indianapolis ne-am oprit la editură şi i-am înmânat documentele lui Janet R. Mi s-a ridicat o piatră de pe inimă. M (pe 1 martie se împlinesc 5 ani de la moartea lui subită) va supravieţui, oricât de palid, şi în limba în care a crescut şi pe care a vorbit-o. Au fost zile în care nu m-am simţit deloc în apele mele, dar nici n-am avut dureri sau alte suferinţe evidente. Mai mult oboseală, lipsă de energie, pasivitate apăsătoare, angoasă. Când vremea n-a fost prea rea, am făcut lungi plimbări cu Uca. Bunăoară, sâmbăta trecută, am făcut patru mile pe jos, dus şi întors, de acasă la Cineplexul de Est, unde am văzut şi ascultat, transmisă digital în direct de la Metropolitan, opera Manon Lescaut de Puccini – admirabilă execuţie sub bagheta lui James Levine, şi voci extraordinare (Karita Mattila şi Marcello Giordani). Alte plimbări prin Bryan Park m-au făcut să mă simt ceva mai bine. În genere, trăiesc după principiul (sănătos, în fond) one day at a time. Fiecare zi e (sau nu e) una din ultimele, dar asta nu se simte direct. O trăiesc, voit, ca pe o zi oarecare. Cum boala terminală m-a prins într-un moment în care n-aveam nici un proiect în afară de acest Altfel de jurnal (proiect deschis, aleatoriu, de refacere nesistematică a trecu- tului, un fals proiect, în fond, dacă nu chiar un anti-proiect), sunt la fel de dezorientat şi acum cum eram cu o lună-două în urmă. Sau poate chiar această dezorientare era, fără să-mi dau seama, un simptom ascuns. Lecturile mele deveniseră cu totul dezordonate. La New York, înainte de Crăciun, am citit Les illusions perdues de Balzac (ediţia din Pleiadă), apoi, pentru că citisem o recenzie favorabilă, noua traducere în engleză a romanului Război şi pace de Tolstoi (mai ales că văzusem, la Metropolitan, opera cu acelaşi titlu de Prokofiev, compusă în condiţii de strictă cenzură stalinistă). Are dreptate Bahtin, Tolstoi e un scriitor pur monologic. De aceea, scenele cele mai bune au tentă autobiografică, iar compoziţiile istoric-obiective (portretul lui Napoleon, de pildă) sunt unidimensionale până la caricatură, lipsite de orice mister. Misterul în literatură nu poate ieşi decât din dialogism. Dostoievski rămâne marele scriitor rus, cu inegalităţile şi sentimentalismele lui melodramatice, care nu pot înăbuşi misterul existenţial al marilor lui personaje, angelice sau demonice. Da, în mod curios, confruntat cu sfârşitul apropiat, îmi trăiesc fiecare zi ca pe-o zi oarecare. Poate că a trăi – a supravieţui, ar fi mai exact – are o legătură tainică cu oarecarele. Sau să fie vorba de acel „instinct al imortalităţii“, banalizat şi fără nimic extatic, care intră în chip necesar şi invizibil în ţesătura vieţii de zi cu zi? Nu e amnezia morţii una din condiţiile elementare ale vieţii? Din punctul de vedere al vieţii, moartea poate fi aşteptată, dorită abstract (de cineva în poziţia mea de acum), respinsă cu mânie (de altcineva tot în poziţia mea de acum), rămânând la fel de imposibil de conceput, de scandaloasă, de banală, de abisal logică şi absurdă totodată. Revin la şirul întâmplărilor. Doctoriţa Chiorean, la prima şi, până acum, ultima întâlnire cu ea, a fost plină de bunăvoinţă, dar, în cele din urmă, s-a evaporat. Din momentul în care a pus-o pe asistenta ei (o persoană nou angajată şi poate, de aceea, lipsită de orice flexibilitate) să aranjeze CT-scanul pectoral, n-a mai comunicat cu mine nici măcar după obţinerea rezultatului de la scanare. Asistenta ei mi-a spus vag şi în necunoştinţă de cauză că se văzuse o masă obscură în plămânul drept şi că fusesem programat să fac o bronhoscopie cu pneu- mologul Mathur (profesor de pneumologie). I-am spus că aş vrea să vorbesc cu doctoriţa Chiorean şi am rugat-o să mă pună în legătură. S-a lăsat greu – de parcă i-ar fi fost frică să n-o deranjeze pe doctoriţă – şi abia în ultimă instanţă, după mai multe convorbiri telefonice, a acceptat să-i spună. Aveam sentimentul că sunt aruncat de la un doctor la altul fără vreo explicaţie care să mă facă să înţeleg cum şi de ce. Până la urmă, am primit un telefon de la doctoriţa Chiorean, amabil, plin de scuze că nu a luat contact cu noi mai devreme, cum s-ar fi cuvenit: bronhoscopia şi a doua biopsie au fost necesare pentru a distinge între o tumoare primară (primitivă) şi una derivată. Dacă tumoarea de la plămân se dovedeşte a fi primitivă şi a făcut metastază la pancreas, situaţia ar fi mai bună, întrucât pentru plămâni există tratamente mai multe şi mai eficace decât cele pentru cancer la pancreas. Dacă pentru pancreas supravieţuirea medie ar fi fost de şase luni, tratamentul de plă- mâni şi de pancreas (asumând prioritatea tumorii pulmonare) ar putea să prelungească viaţa până la un an sau chiar doi. Să aşteptăm deci rezultatele bronhoscopiei. Decizia tratamentului care va urma o va lua tot Chiorean, deşi poate că tratamentul va fi administrat (în cazul mai bun) de către un oncolog pneumolog. Trebuie să iniţiez din nou un contact cu dr. Chiorean, scumpă la vedere, ca toţi doctorii de aici, care tratează bolnavii nu ca persoane, ci ca material de statistică. Ce simt şi ce cred bolnavii le este total indiferent. Medicina americană e cantitativă şi eficace în sensul prelungirii mediei de viaţă a unor numere cât mai mari de bolnavi dezindividualizaţi. Sunt pregătit pentru orice. Bineînţeles că nu vreau să mor – va veni oare şi momentul acela? –, dar îmi accept moartea. Singurul lucru care mă îngrijorează e să nu devin o prea mare povară pentru Uca, de iubirea şi îngrijirea căreia am totuşi atât de mare nevoie. Mă tem, la gândul rupturii, de singurătatea ei după aceea, dar multă vreme eu voi continua să trăiesc în ea nu numai prin amintire, ci chiar şi prin proiecte, decise de ea: voi avea, absent, chiar dimensiunea viitorului deschisă.

Matei Călinescu, “ Un altfel de jurnal”,
Humanitas, 2016

Sigur că perioada când nu mai eşti este echivalentă cu perioada de dinainte de a te naşte – un truism. Diferenţa e totuşi – după ce ai luat drumul fără întoarcere – că rămân la alţii amintiri despre tine, mai apropiate sau mai depărtate, mai sistematice sau mai întâmplătoare. Statutul lor ontologic e incert. Şi până la urmă vor fi şi ele înghiţite de neant. Dar simplul gând că astfel de amintiri vor exista, mai ales în oamenii pe care-i iu- beşti, e un fel de consolare. A trăi în amintirea celor dragi e un privilegiu, fie el cât de efemer. Ciudat, când ai zilele numărate, le petreci aproape la fel ca de obicei când n-ai mare lucru de făcut. Tendinţa de a pierde timpul, acum atât de preţios, e parcă mai mare decât oricând. Timpul e preţios (prin rarefiere), dar n-ai ce face cu el, îl risipeşti cum ai risipi o moştenire bănească neaşteptată în pragul morţii.
Un altfel de jurnal

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *