Vladimir Nabokov vs. Vera Nabokov: Partida Rusă

Dintre toți marii scriitori ai lumii, Vladimir Nabokov a fost cel care a iubit cel mai mult șahul. Cu toate acestea, se spune că nu există nici măcar o singură partidă pe care s-o fi jucat și care să fi fost consemnată în vreo carte, revistă de șah ori jurnal personal. Știm că, de-a lungul vieții, a dezvoltat o adâncă și susținută pasiune pentru sportul minții, drept mărturie stând numeroasele probleme de șah compuse (a început să compună probleme de șah înainte de-a compune romane!) și publicate în diverse periodice la Berlin, Paris sau Londra. Toate enigmele propuse erau semnate sub pseudonimul Sirin, majoritatea fiind de tipul albul mută și câștigă în două (sau trei) mutări. Pentru Nabokov, ”problemele de șah sunt poezia șahului. Ele pretind de la compozitorul lor aceleași virtuți pe care le-ar pretinde orice artă valoroasă: originalitate, ingeniozitate, concizie, armonie, complexitate și o splendidă lipsă de sinceritate.” Este însă un tip de activitate teribil de cronofagă. Și-a dorit enorm ca timpul pierdut cu astfel de creații să fi fost folosit mai degrabă pentru diverse ”aventuri lingvistice”.

Cartea Poezii și probleme, apărută în 1971, conține 39 de poezii în limba rusă, 14 poezii în limba engleză, dar și 18 probleme de șah! De asemenea, în faimoasa autobiografie Vorbește, memorie (1951), Nabokov ne propune una dintre cele mai frumoase probleme de șah, astăzi celebră, asupra căreia voi reveni la finele eseului. Protagonistul romanului Apărarea Luzhin (1930), Aleksandr Ivanovich Luzhin, este un jucător de șah prodigios care, în mai puțin de 10 ani, obține titlul suprem, titlu la care orice jucător de șah râvnește – acela de mare maestru. În timpul unei partide, jucând împotriva unui mare maestru italian (Salvatore Turati) pentru cucerirea titlului de campion mondial, extenuat și bântuit de halucinații clachează, suferă o severă cădere nervoasă vecină cu nebunia, care-l va conduce, în cele din urmă, la un posibil (finalul este confuz!) suicid. Romanul a fost ecranizat în anul 2000 în regia Marleenei Gorris, avându-i în rolurile principale pe John Turturro și Emily Watson.

Iată cât de profund s-a infiltrat șahul atât în viața cât și în opera lui Nabokov! O astfel de constatare nu face altceva decât să pună în circulație întrebările cele mai naturale cu putință: Până unde a mers această pasiune? Era Nabokov un expert al jocului de șah? A participat la competiții? Există partide consemnate care să poată fi reproduse? Ce deschideri prefera, cum își plănuia atacurile, cum ieșea dintr-o situație dificilă? Tot ceea ce știm este că era unul dintre cei mai mari compozitori de probleme de șah ai lumii și că acestea se adresau direct experților. (Marilor șahiști de astăzi nu le sunt necunoscute problemele de șah propuse de Nabokov!) Deoarece nu există partide consemnate, este de presupus că Nabokov nu a participat la competiții. Este binecunoscut faptul că, în cadrul competițiilor oficiale, jucătorii sunt obligați să noteze în întregime toate partidele jucate, aici intrând și mutările adversarilor. (În mod obișnuit se folosește sistemul algebric de notație. Dacă se denunță o mutare ilegală, arbitrii reușesc, pe baza notițelor, să reproducă jocul până la mutarea presupus ilegală și să ia o decizie corectă.) Lucrul mai atrage după sine și dovada faptului că n-a fost un expert al jocului și că n-a deținut niciun titlu de șahist. Cât despre stilul lui, n-am putea spune nimic dacă n-am avea o partidă pe care s-o putem realmente reproduce.

În acest eseu, voi încerca, pentru prima dată, să reproduc, într-un număr restrâns de mutări, comentându-le pe scurt pe fiecare dintre ele, poate singura partidă de șah parțial reproductibilă, dar suficient de evoluată pentru a fi declarată deja încheiată, pe care Nabokov a jucat-o!

În spațiul vast al internetului, circulă o sumedenie de fotografii în care putem vedea scriitori legendari, de la Tolstoi, Pessoa și Hesse până la W. Benjamin și Bernard Shaw, jucând șah. În majoritatea situațiilor, felul în care piesele sunt distribuite pe tablă indică o poziție din zona jocului de mijloc. (Partida trebuie să fie în toi! Nervii să fie încordați la maximum!)

O astfel de fotografie¹, făcută în anul 1958 de către fotograful american Carl Mydans la New York, ni-l înfățișează pe-un Nabokov fără ochelari, încălțat cu teniși, în fața unei table de șah așezată pe-o măsuță în stil Art Deco, jucând împotriva soției sale, Vera Nabokov, născută în 1902 la Sankt Petersburg (era cu 3 ani mai mică decât Vladimir), o traducătoare importantă a capodoperelor nabokoviene, la picioarele căreia tocmai s-a strâns val covorașul de sub fotoliu. (Nabokov a jucat șah și cu socrul lui, tatăl Verei, pe nume Yevsey.) Partida, bineînțeles, se află undeva la limita dintre jocul de început și jocul de mijloc. El este stăpânul pieselor de culoare albă (deci el a aruncat primul cu piatra), Vera fiind stăpâna pieselor negre. Eșichierul este bine așezat – de-o parte și de alta a lor pătratul din dreapta jos este de culoare albă. După gurile larg deschise și danturile ivite la lumină, le putem auzi hohotele de râs. Asta parcă ne-ar transmite faptul că fie joacă alert urmând un set de mutări standard devenit deja tradiție de familie, încercând fiecare să-și ia mereu revanșa, fie că, tocmai în acel moment, unul dintre ei a făcut o mutare surpriză – șah la regele advers, de exemplu, lucru care le-a dat amândurora de înțeles că se știe deja cine este câștigătorul. Nabokov ține în mâna dreaptă un pahar de dimensiunile unui shot. Trebuie să ne imaginăm, pentru a da mai multă consistență hermeneuticii fotografice pe care tocmai am pornit-o, că acesta nu putea conține altceva decât vodcă. (Să nu dăm uitării ființa rusă a lui Nabokov!) Dacă ținea paharul în mâna dreaptă, atunci nu putea muta decât cu stânga. Capturile lui (cele două piese negre de pe margine) tot în stânga eșichierului se găsesc. Pentru că-l putem vedea în atâtea fotografii scriind cu mâna dreaptă, trebuie să presupunem că era ușor ambidextru. Vera tocmai a capturat o figură albă pe care o așează la margine, dar în partea dreaptă. Putem intui, de aici, că ar fi rândul lui Vladimir la mutare, dar nu este așa! Din mutările pe care le voi reproduce, se va vedea că, în acest punct, el deja mutase și că negrul nu apucase încă să așeze captura pe masă că deja îi venise rândul la o nouă replică. Faptul că încă nu relaxează mâna stângă, că se află într-o așteptare insuportabilă, ne spune că își influențează adversarul, că-l împinge nerăbdător către mutare, că nu vrea să-l lase să gândească prea mult, că partida e a lui și că știe foarte bine ce are de făcut în continuare. Mâna ei, încremenită pe calul proaspăt capturat, trădează o ușoară uimire provocată de rapiditatea cu care adversarul tocmai a mutat, lucru care-i inhibă controlul asupra a ceea ce face cu mâinile. Se va vedea că așa a fost!

Din fotografie am reușit să identific pozițiile exacte ale tuturor pieselor de pe tablă. Iată, mai jos, în diagrama 1, cum arată câmpul de luptă. Ultima mutare, marcată prin culori galbene, a fost efectuată de Vladimir: regina mutată de pe câmpul d1 pe câmpul f3 dând șah regelui negru. Se observă capturile de până la acest moment – lipsesc un pion și-un cal alb, respectiv doi pioni negri. Pare că negrul are avantaj decisiv! În șah fiecărei piese i se atribuie, ca valoare, un anumit număr de puncte. Pionul valorează 1 punct, calul și nebunul valorează fiecare câte 3 puncte (cam cât trei pioni), turnul valorează 5 puncte (aproape cât doi cai ori doi nebuni), iar regina valorează 9 puncte (cam două turnuri). Regele este neprețuit și nu poate fi dat la schimb pe alte piese. Dacă verificăm care este bilanțul câștigurilor vom constata că Vera are 4 puncte (pionul și calul alb), pe când Vladimir are doar 2 puncte (cei doi pioni negri). În poză se pot observa destul de limpede aceste capturi. După cum vom vedea, avantajul negrului este doar aparent. Vera începe să piardă!

Întâmplarea, dar și bruma de experiență șahistă pe care am acumulat-o, m-au condus la abilitatea de-a recunoaște instantaneu această poziție! Ea provine dintr-un sacrificiu de cal al albului, lucrul decisiv care m-a ajutat să reproduc toate mutările ce au condus la poziția dată – un total de 13 mutări, dintre care 7 sunt ale lui Nabokov. Cum s-a ajuns aici? Cum arată un fragment din singura partidă de șah consemnată (indirect!) pe care a jucat-o Vladimir Nabokov? Pentru o mai bună înțelegere, este de preferat ca cititorul să își așeze în față o tablă de șah, cu cele 8 linii marcate cu numere de la 1 la 8, cele 8 coloane marcate cu litere de la a la h și cu toate piesele în pozițiile lor de start. Online, este lesne de găsit o tablă de șah pentru diverse analize, scriind, în spațiul de căutare Google, analysis board. (Firește că, dacă nu se poate face asta, nu se va pierde nimic din sensul comprehensibil al comentariilor următoare!) Jocul, deși scurt, este foarte interesant. Din mutările lui Vladimir și ale Verei, vom extrage, în cele ce urmează, câteva informații, poate inedite, despre chipurile lor mai puțin vizibile.

Iată cum se desfășoară partida noastră. Albul (Vladimir) face prima mutare: pionul de pe câmpul e2 merge pe câmpul e4. În șah, o astfel de deschidere caracterizează o categorie specială de deschideri numite deschideri deschise. Prin această mutare albul deschide diagonala lungă, din poziția de start, a nebunului de alb și a reginei. Pionul din e4 controlează centrul tablei, în special câmpul d5 care are o importanță crucială. Astfel de deschideri dezlănțuie un joc foarte dinamic, plin de combinațiile cele mai estetice ale șahului, plin de riscuri și sacrificii, care necesită cunoștințe complexe, o memorie excelentă, dar și mult curaj. Așa știe Nabokov să înceapă o partidă de șah și poate așa le-a început pe foarte multe dintre ele! Vera răspunde mutând pionul de pe câmpul e7 pe câmpul e5. Este la fel de curajoasă, gata să înfrunte orice pericol, urmărind la rândul ei obținerea unei influențe majore asupra centrului. Deja, prin cele două mutări, putem vorbi despre doi jucători de șah experimentați, foarte buni cunoscători de teorii șahiste, nu doar simpli amatori, ci din categoria celor care au asimilat o cultură șahistă destul de zdravănă. Vladimir continuă mutând calul din g1 la f3. Începe să-și dezvolte figurile orientându-le tot spre centrul tablei. În același timp, atacă direct pionul negru din e5. Mutarea negrului este una surprinzătoare – calul din g8 la f6! O astfel de mutare valorează cât un contraatac, este momentul în care, la tenis de câmp, celui care servește i se întoarce serviciul, negrul vrea să preia din proprietățile albului, femeia vrea drepturi egale în fața bărbatului. Negrul, deși are pionul atacat, nu-l apără, ci preferă să atace la rândul lui pionul alb din e4.

Acest set de 4 mutări declanșează ceea ce în șah se numește Partida rusă sau Apărarea Petrov, după numele lui Alexander Dmitrievich Petrov, șahist rus, dar și compozitor de probleme de șah. Iată doi ruși jucând Partida rusă! (Misteriosul shot din imagine trebuie să conțină vodcă, și nu whiskey!) Să fie o întâmplare sau o obișnuință? Oare un dor nebănuit de casă sau o poantă subtilă și tacită cu aluzie la mama Rusie? Următoarea mutare a albului – nebunul din f1 la c4 – lasă această tensiune în suspensie, dezvoltă în joc o nouă figură și atacă pionul slab din f7, cel din apropierea regelui, singura piesă care îl supraveghează. Câmpul f7 negru (respectiv, câmpul f2 alb) este supranumit călcâiul lui Ahile. Odată invadate aceste câmpuri, șansele de redresare devin minime iar partida va fi, mai devreme sau mai târziu, pierdută. Dacă i se permite, adversarul poate chiar să sacrifice o piesă importantă, numai să ardă câmpul f7 din temelii. Nabokov nu stă prea mult pe gânduri și începe să atace punctele slabe. Vera dezvoltă și ea o nouă figură – calul din b8 la c6, țintind centrul și apărând pionul din e5. Ultimele două mutări transformă jocul în ceea ce se numește Apărarea celor doi cai. (Denumirea este evidentă.) Vladimir pune o presiune tot mai mare asupra călcâiului lui Ahile – calul din f3 la g5. Pionul din e4 este în continuare lipsit de apărare. Această mutare mai este cunoscută sub numele de mutarea nătăflețului sau, dacă vreți, mutarea escrocului. Este considerată a fi o mutare primitivă. Asta nu i-a împiedicat pe unii mari maeștri, legende precum Fischer, Kasparov, Karpov sau Anand, să o folosească în mod frecvent. Negrul răspunde cu o mutare foarte bună – pionul din d7 la d5. Deschide diagonala nebunului din c8 și blochează în același timp amenințarea nebunului alb din c4 orientat către f7. Provoacă, de asemenea, un schimb de pioni, lucru care se și întâmplă – albul capturează, cu pionul din e4, pionul negru de la d5. Vera recuperează luând pionul cu calul din f6 – o mutare foarte periculoasă, dacă nu cumva chiar o mutare proastă!Recapitulăm – deși se poate sări peste acest detaliu – toate mutările redate mai sus: 1. Pe2-e4, Pe7-e5 2. Cg1-f3, Cg8-f6 3. Nf1-c4, Cb8-c6 4. Cf3-g5, Pd7-d5 5. Pe4xd5, Cf6xd5. (P-pion, C-cal, N-nebun, x-captură.) Un total de 10 mutări. După cum am mai menționat, dacă albului i se permite, el poate sacrifica, fără a mai sta pe gânduri, o piesă importantă pentru pionul din f7, numai să producă o ruptură, o discontinuitate în apărarea negrului. Vladimir capturează pionul din f7, sacrificând calul! Mutarea aceasta reprezintă un atac deosebit de violent, cunoscut și sub numele de atacul ficatului prăjit sau, într-un dialect italian, atacul Fegatello (în traducere brută – mort ca o bucată de ficat). Este o lovitură dură la ficat. Albul incendiază, printr-un călăreț kamikaze, cel mai slab câmp al negrului! Iată-l pe sadicul Nabokov în plin act de sacrificiu, neînfricat, învăluit în plăcerea sângeroasă a sacrificiului și-a fumului înecăcios de pe terenul de luptă. Negrul, umil, capturează instinctiv și absolut forțat calul alb cu regele, sperând la o continuare slabă din partea celuilalt. Aici este momentul mult așteptat, momentul hohotelor de râs, în care Vera nici nu apucă să așeze calul pe marginea tablei, că albul a și pornit la anihilarea completă a adversarului – regina din d1 dă șah, la f3, regelui negru. Cele 3 mutări din urmă sunt următoarele: 6. Cg5xf7, Rge8xf7 7. Rd1-f3+. (Rg-rege, R-regină, + însemnând șah la rege.) Acestea sunt mutările – 13 la număr – care vă vor conduce la poziția din fotografie, dar numai urmându-le cu strictețe, altă variantă fiind imposibilă.

Dacă am pune față în față doi mari maeștri și le-am cere să continue partida, negrul ar renunța instantaneu. El ar fi nevoit să-și apere, prin rege la e6, calul din d5. Ori un rege forțat să iasă din spatele tuturor liniilor de apărare și să intre în miezul acțiunii nesusținut de nimeni, devine extrem de vulnerabil. Probabilitatea unei lovituri mortale se apropie vertiginos de 100%.

Însă cuplul Nabokov s-a duelat mai departe. Dintr-o a doua fotografie² se poate extrage cu mare ușurință diagrama 2 – o nouă poziție în care albul a mutat deja – regele negru este în șah. (De la mutarea a 7-a a albului și până la această diagramă, am identificat mai multe variante posibile, dar niciuna pe care s-o consider ca fiind cea reală. Rămâne în sarcina cititorului să descopere cea mai potrivită înlănțuire de mutări care să-l conducă de la diagrama 1 la diagrama 2.) Mută cu o asemenea sprinteneală descurajatoare, încât tot timpul așteptăm reacția Verei; parcă nici fotograful nu-i capabil să țină pasul cu el. Este, fără îndoială, un jucător de șah foarte rapid, probabil un împătimit al șahului fulger, în engleză – blitz chess. Între timp, tabăra negrului a fost trecută prin foc și sabie. Situația este complet răsturnată – Vladimir are acum avantaj decisiv. Observați cât de compactă este structura albului – în afara reginei, totul se află încă în poziție de atac. Negrul este spulberat. Într-un asemenea haos, rolurile războinicilor sunt încâlcite – arcașii dau năvală cu lăncile, lăncierii trag cu arcul, turnurile se clatină din temelii, regele promite disperat ”un regat pentru un cal”. Dacă la început aveam de-a face cu o simplă ședință foto, iată că, spre final, spiritele s-au cam încins – nu mai zâmbește niciunul; oricum ar fi, o partidă de șah rămâne o partidă de șah care, vrei nu vrei, te absoarbe, te hipnotizează. Vera nu ar mai putea continua decât sub inerția orgoliului personal, cele câteva continuări promițătoare putând fi respinse cu ușurință. Nabokov, superior, sigur de el, aproape agasat de insistența adversarului, privind mai mult în gol, simte cum piesele își pierd materialitatea în fața câștigului iminent. Imaginația ne poate purta până într-acolo încât să-l putem auzi șoptindu-i telepatic învinsului, ca pentru a-i curma strădaniile neputincioase ce stârnesc compătimire, următoarele vorbe dulci: ”Oh, my Lolita, I have only words to play with.” Jocul de șah s-a încheiat! Tot aici se încheie analiza și redarea unicității lui. De-acum totul poate continua extravagant sub forma unui échecs à l’aveugle.

După cum am mai menționat deja, în autobiografia Vorbește, memorie, Vladimir Nabokov ne provoacă la rezolvarea uneia dintre cele mai estetice probleme de șah propuse vreodată. În încheierea acestui eseu, îl invit pe cititor să descopere o soluție care echivalează cu bucuria resimțită de cel care-și recapătă vederea și revede, după o îndelungată vreme înnegurată, frumusețea luminoasă a lumii. Poziția descrisă mai jos este redată în diagrama alăturată (diagrama 3). Fragmentul următor se găsește la finele capitolului 14 al autobiografiei nabokoviene.

”Am în fața mea foaia de hârtie pe care am schițat în acea noapte la Paris diagrama pozițiilor din problemă. Albul: rege la a7, regina la b6, turele la f4 și h5, nebunii la e4 și h8, caii la d8 și e6, pionii la b7 și g3; Negrul: regele la e5, tura la g7, nebunul la h6, caii la e2 și g5, pionii la c3, c6 și d7. Albul începe jocul și dă mat în două mutări.” (Polirom, 2008, trad. S. Aronescu)

Linkuri utile:

¹ http://media.gettyimages.com/photos/author-vladimir-nabokov-playing-chess-with-his-wife-picture-id50579127  

 ² http://media.gettyimages.com/photos/russianborn-american-author-vladimir-nabokov-plays-chess-with-his-picture-id114148821