De ce n-aş recunoaşte, îmi place să-mi fâţâi gândurile în toate direcţiile şi indiferent de seriozitatea sau frivolitatea lor încerc să trec dincolo de aparenţe căutând semnificaţii de care m-aş putea agaţa, nu numai să continui, dar şi să descifrez sinuozităţile mentale care le generează.
Da, dar ce-mi dă mie apă la moară cu ideea asta a frământărilor inutile este seninătatea cu care amalgamez greutatea unor înterpretări – ori poate numai întrebări – majore cu speculaţiile trăsnite ale ochirii superficiale, aşa la întâmplare, confecţionate fie sub influenţa momentului fie elaborate de acel „sictir” astenic de care nu sunt (suntem) scutitiă trăind.
„Cogito ergo sum” a lui Descartes m-a flatat pe mine cam de totdeauna, mi-a permis să cred că suntem foc de deştepţi – noi oamenii – şi deci capabili să tăiem firu’ în patru şi să aflăm că se poate …poticnirea materializându-se abia după ce începem să ne întrebăm de ce şi cât se poate?
Există, aşa dar – îmi spun eu – o posibilitate umană venită din adâncurile istoriei, cunoscută sau nu, verificabilă prin „invenţia” temporalităţii şi „sugestia” spaţială cu care ne-am înconjurat funcţionând şi dacă vrem şi dacă nu…şi ca să nu mă dezic, iau aerul doct al cunoscătorului, vizitez ideatic aspecte (speculative) ale condiţiei umane şi încerc să alung senzaţia aia subversivă a îndoielii…De Ce?
„De aia” zice Ţuţea punctând acel românism „je m’en fiche”-ist de care, drept să spun, eu nu mă dezic; frământările elborate dând cu nasul de complexitatea vieţii au aerul volatil al inutilităţii.
Poetul:
„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val că valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece”(Glossă)
Eh, sigur, ajutorul Lui este întotdeauna eficient, ceea ce încerc eu să bâjbâi o spune cu autoritate fie subliminală fie tangenţială dar rostuită în soliditatea cuvântului pe care nu-l poţi nici dilua nici dizloca.
Ne frământăm feroce, asta e ideea, de fapt, disecăm cu disperarea limitei fiecare pas viabil doar-doar am racola gestul larg al regenerării într-un univers mai puţin haotic ansamblat şi mai ales mai puţin schematic configurat.
Vorbe?
O fi, dar îndrăznesc să cred că am ceva de zis în chestia asta şi chiar nu văd dece a trebuit să dezbat – personal, evident – de ce am copilărit aşa cum am copilărit, mai pe stradă, mai în arestul disciplinei, mai învăţând mai ignorând, dar trebuie să recunosc, deosebit de fericită jucând ţurca ori căţărându-mă în caisul de acasă ori cireşul de la bunica…absurditatea dezbaterii mele se vede fără cine-ştie-ce dificultate. Pe urmă totul se amplifică şi se complică până la încâlceala indescifrabilă a imposibilităţilor: de ce război, de ce frică, de ce înregimentare absurdă, de ce tinereţe frustrată de imposibilităţi, de cefoame, de ce cutremure – mai ales personale – de ce se moare în ritmul mistic al destinului aflat undeva agăţat de „ghemul” care se deşiră, de ce diluvii, de ce „sahare”… de ce şi…suspensie!
A…şi să nu uit, Ţuţea (fiind mai aproape de mine acum pentru că mă încumet să scriu ceva despre el) îmi răscoleşte cumplit îndoiala asta asupra necesităţii frământărilor când zice:” libertatea omului e partea divină din el”…vrând-nevrând preiau semnalul profunzimii şi mă „cufund ca într-o mare” în apele nesigure, dar inevitabile ale nevoii de a înţelege de ce a fi om înseamnă infinit mai mult decât a fi, a funcţiona, a produce, a perpetuă, a înnoi.
Ce ziceam, frământări inutile?
