În Coran, regina Belqis a fost elogiată pentru înțelepciunea și dreptatea cu care își conducea supușii. Femeile musulmane au depus individual jurământul de credință (bayah ‒ un echivalent medieval, în determinații generale, al acțiunii contemporane de a vota) față de profetul Muhammad, validându-i calitatea de conducător spiritual și politic, și chiar și mai târziu în istorie acestea au reușit să ocupe ‒ adevărat, în mod excepțional ‒ poziții de conducere: de exemplu, Malikah Arwa’ bint Ahmad care a fost numită guvernatoare a Yemenului în timpul dinastiei fatimide. Am putea presupune, așadar, că nu ar fi fost deloc un demers sisific să se fi apelat la anumite resurse textuale și precedente factuale din tradiția islamică pentru a fi fost legitimate și stabilizate anumite drepturi sociale și politice ale femeilor musulmane; cu toate acestea, astăzi am ajuns să ne bucurăm că, dincolo de condiționările și limitele discriminatorii încă impuse candidatelor și votantelor, în urma presiunilor grupurilor de femei și/sau feministe din Arabia Saudită, în sfârșit femeile saudite au avut dreptul de a vota și de a fi alese pe data de 12 decembrie 2015. Cum a fost posibil ca într-un ținut în care femeile, cu 1400 de ani în urmă, cel puțin pentru o scurtă perioadă de timp, au fost consultate și au putut decide cine poate fi conducătorul comunității musulmane, au condus armate în lupte (vezi Aișah, una dintre soțiile profetului Muhammad, în bătălia „Cămileiˮ) și adesea au deținut poziții de conducere în organizarea socială, astăzi musulmanele să jubileze pentru o atât de firească participare la alegerile municipale, câștigată după îndelungi tribulații, multă diplomație, negocieri insistente cu elita masculină saudită și ‒ deloc de neglijat ‒ presiuni internaționale constante?
Juriștii musulmani, în exclusivitate bărbați, care au conceput și formulat jurisprudența islamică devenită dominantă, „canonicăˮ, au fost inerent tributari supozițiilor și limitărilor mentalității patriarhale ale epocii medievale prin prisma cărora, de altfel, au și remodelat, ierarhizat și manipulat principiile coranice în marea lor majoritate de natură etică și favorabile egalitarismului de gen. Printre aceștia, reprezentanții wahhabismului saudit au excelat în impunerea unui concept normativ religios ideal extrem de restrictiv al „femeii musulmane” identificată cu o femeie supusă, invizibilă, izolată social, imobilă, complet acoperită, perpetuu obsedată de „ispitaˮ pe care simpla sa prezență o declanșează în societate și resemnat-virtuos cantonată doar la rolul de soție și mamă. Wahhabismul reiterează preceptele definitorii ale școlii de gândire ahl al hadith, școală islamică de gândire care a reușit să deprecieze și să limiteze constant rolul rațiunii în analiza juridică și să dezvolte un adevărat cult al hadith-urilor (relatări atribuite profetului Muhammad) înțelese literal și aplicate strict doar prin analogie, indiferent de context sau alte variabile concrete. Orice hadith al cărui lanț de relatatori a fost catalogat drept autentic (sahih) de către savanții reprezentativi ai școlii ahl al hadith, indiferent de substanța sa morală sau imoralitatea atroce promovată, ignorând complet opiniile altor juriști musulmani aparținând altor școli de gândire, devine o lege aplicată direct și nenegociabil, sub masca invocării amenințătoare a voinței și legii divine. Cine neagă hadith-ul ales, fie el și unul care contrazice flagrant principii coranice neobosit repetate în textul sacru al musulmanilor, sfidează voința divină și riscă să fie încadrat în categoria periculoasă a apostaților.
Revenind la evenimentul recent, nu întâmplător reacția savanților musulmani wahhabiți din Arabia Saudită a fost atât de vehementă nu doar acum, ci și de-a lungul atâtor ani de când musulmanele saudite încearcă deschis să își recupereze drepturile sociale și politice; nu întâmplător citarea versetului coranic 4:34 („Bărbaţii sunt mai presus decât femeile, fiindcă Dumnezeu le-a dat întâietate asupra lor şi fiindcă ei cheltuiesc din averi pentru ele. Femeile cinstite sunt pioase, păstrând în taină ceea ce Dumnezeu păstrează. Dojeniţi-le pe cele de a căror neascultare vă este teamă!.” ), interpretat în sensul statuării supunerii femeii față de bărbat, și a unui hadith celebru în care suntem informați că Profetul ar fi afirmat, parafrazez, că o națiune condusă de o femeie își semnează decăderea și distrugerea, sunt elemente din nou insistent prezente în discursurile publice ale ulemalelor. Argumentația clasică recitată sfătos și grav, evident, inevitabil fundamentată tot pe hadith-uri elucubrante moral, este următoarea: femeile nu pot vota și, mai ales, deține poziții de putere, de conducere, pentru că femeile nu posedă suficientă înțelepciune și rațiune, sunt excesiv de emotive și influențabile, manifestări indezirabile în spațiul public, dar care le folosesc de minune în creșterea copiilor și gospodărie, acolo unde de fapt li s-a și menit să rămână, pioase și supuse față de soț. Atașează hadithul profetic amintit mai sus, universalizat și decontextualizat, în bună tradiție salafito-wahhabită, și obții strategia discursivă perfectă de îndoctrinare religioasă care anihilează drepturi simple și fundamentale unei jumătăți a omenirii.
Desigur, femeile musulmane votează în alte țări cu populație majoritar musulmană și se întâmplă uneori să dețină și poziții de putere în stat fără ca aceasta să fi validat eficient și plurivalent reconfirmarea autonomiei și a capacității lor de a acționa ca indivizi învestiți cu autoritate. Dreptul inalienabil la autodeterminare nu este garantat printr-o simplă restaurare a unor drepturi politice și nici nu rezolvă problema normării teologice a unor relații maritale ierarhice, însă diferențele de grad în oprimare contează și se traduc în bunăstare gradual sporită la nivelul vieții cotidiene, practice a acestor femei.
Cea mai dificilă, insidioasă, delicată și acerbă luptă se va purta însă pentru reconfigurarea din perspectiva unui parteneriat real al relațiilor interpersonale din cadrul familiei. Doar atunci când savanții musulmani vor înceta a ține prelegeri proaspetelor cupluri despre necesitatea respectării ordinii „divineˮ a distribuirii inegale de roluri maritale, doar atunci când femeile musulmane nu se vor mai simți obligate religios să le ceară soților permisiunea de a ieși în spațiul public, de a lucra sau de a lua decizii cu privire la viața lor personală, altfel spus, doar atunci când femeile vor reuși să se elibereze de sub tutela juridică sau informală a unui soț, frate sau tată, votul lor politic va fi unul deplin, eficient și fără rezerve celebrat.
