-S-a născut la Rusciuc (Ruse), Bulgaria, pe 25 iulie 1905, într-o familie evreiască de rit sefard. Numele familiei mamei era Arditti, venită din Livorno în secolul al XVII-lea. Oraşul dunărean era, pe atunci, un univers cosmopolit fascinant, asemenea multor altor comunităţi din zona Balcanilor. Varna, Burgas, Tulcea, Constanţa, Giurgiu, Salonic etc erau oraşe de o varietate etnico- culturală asemănătoare. Micul Elias Canetti şi-a petrecut primii ani (1905 – 1911) într-o atmosferă de toleranţă, în care îşi duceau existenţa popoare deosebite ce aveau istorii încărcate de tragism, într-o lume care-i cuprindea, deopotrivă, pe foştii asupriţi şi asupritori.
„
Aşezat pe Dunărea inferioară, Rusciucul, unde am venit pe lume, era un oraş minunat pentru un copil şi, dacă spun că se află în Bulgaria, dau o informaţie neîndestulătoare, pentru că acolo trăiau oameni de cele mai diverse origini – într-o zi puteai auzi şapte sau opt limbi. În afară de bulgari, care veneau adesea de la ţară, existau încă mulţi turci care aveau un cartier al lor, vecin cu cartierul nostru, al sefarzilor. Existau greci, albanezi, armeni, ţigani. De pe malul celălalt al Dunării veneau români, doica mea, de care nu-mi mai amintesc, a fost româncă. Pe alocuri puteai întâlni şi ruşi. ”(Elias Canetti, Limba Salvată. Istoria unei tinereţi, Editura Dacia, 1984, pag. 17, traducere de Elena Viorel)
“Stima faţă de oameni începe prin aceea că nu le ignori cuvintele.”(Facla în ureche)
-Toată viaţa sa a fost un călător. A stat în Bulgaria până la 6 ani, după care s-a mutat în Anglia, la Manchester, oraș în care a stat timp de 3 ani. Școala generală a terminat-o în Elveția, iar liceul l-a făcut în Germania, la Frankfurt. A studiat chimia la Universitatea Tehnică din Viena. După ocuparea Austriei de către nazişti, în 1938, se refugiază la Londra. Ultimii 20 de ani din viaţă și-i petrece în Elveția, la Zurich. Singura constantă a vieții sale a fost limba în care a scris, germana. Acesteia i-a dedicat pagini antologice:
„
Limba spiritului meu va rămâne cea germană şi asta pentru că sunt evreu. Ceea ce va mai rămâne din ţara pustiită în fel şi chip vreau să păstrez în mine ca evreu. Şi soarta lor îmi aparţine; dar mai adaug la aceasta şi o moştenire general umană. Vreau să restitui limbii lor ceea ce îi datorez. Mă strădui ca oamenii să le mai poată fi recunoscători pentru ceva.” (Provincia omului, pag. 57, Editura Univers, Bucureşti, 1985, traducere de Alexandru Al. Şahighian)
-A cunoscut, în tinerețe, aproape toate personalitățile culturii de limbă germană din acele vremuri: Thomas Mann, Hugo von Hofmannsthal, Robert Musil, Sigmund Freud,Franz Werfel, Arthur Schnitzler, Alma Mahler, Oskar Kokoschka, Alban Berg, Albert Schoenberg, Karl Kraus ș.a. Dintre toţi aceştia, doar unul i-a fost maestru, Karl Kraus, editorul şi redactorul revistei Facla.
„Faptul că există limbi deosebite este cel mai înspăimântător lucru din lume. Căci înseamnă că pentru aceleaşi lucruri există nume deosebite; şi ar trebui să sfârşeşti prin a te îndoi dacă este într-adevăr vorba de aceleaşi lucruri. Îndărătul oricărei ştiinţe despre limbă se ascunde strădania de a reduce toate limbile la una singură.”(Provincia omului, pag. 15)
-Marea provocare a vieții sale a fost să dialogheze cu moartea, să o izoleze prin scris, eludând, în felul acesta, captivitatea pe care conştiinţa morții proprii o instituie asupra fiecărei ființe. Pentru Canetti, moartea este adevăratul “duşman”, care fragilizează natura umană şi, în acelaşi timp, îi conferă măreţie.
“Această duioşie tremurătoare pentru om, când ştii că ar putea să moară în curând; acest dispreţ pentru tot ceea ce mai înainte ai socotit a fi valoros sau nu la el, această iubire lipsită de responsabilitate pentru viaţa, pentru trupul, ochiul, respiraţia lui! Şi când se vindecă, îl iubeşti încă mai mult, şi-l implori să nu mai moară niciodată! ” (Provincia omului, pag. 57, Editura Univers, Bucureşti, 1985, traducere de Alexandru Al. Şahighian)
– A lucrat mai bine de 30 de ani la Masele şi puterea, volum pe care l-a început în 1925, după participarea la o manifestaţie a muncitorimii vieneze. Raportul dintre individ şi masă, efectele psihologice ale puterii masei asupra individului şi relaţia dintre putere şi cuvânt sunt temele principale ale volumului, care se întemeiază pe o bibliografie uimitor de diversă, ce valorifică surse dintre cele mai neobișnuite – pe lângă tratatele de filozofie politică clasică, sunt menţionate studii antropologice, studii entomologice, tratate de istoria religiilor, studii de mitologie etc. Canetti şi-a dorit, prin studiul său, să facă un inventar complet al concepţiilor despre putere şi mase. Dar a ieșit altceva, căci „Masele și puterea” este mai degrabă o analiză poetică a puterii şi a maselor, decât un tratat de filozofie politică scris după toate regulile academice.
„Presimţirile poeţilor sunt aventurile uitate ale lui Dumnezeu.” (Provincia omului, ed. cit., pagina 8)
– Capodopera sa este este romanul „Orbirea”, publicat la 26 de ani. Înainte de a-l publica, i l-a trimis, pentru o evaluare justă, lui Thomas Mann. Acesta i-a returnat plicul în care se afla manuscrisul dactilografiat al Orbirii fără să-l desfacă, spunându-i tânărului Canetti că nu are timp. Insistenţa lui Canetti l-a făcut pe Thomas Mann să citească romanul şi să-i transmită autorului că a scris o capodoperă. Primul titlu al romanului a fost “Kant în flăcări”, iar personajul principal se numea Kant.
“Aşa e, i-a făgăduit o carte. Pentru ea nu poate fi vorba decât de un roman. Numai că niciun spirit subţire nu se îngraşă cu romane. Satisfacţia pe care poate ţi-o oferă o plăteşti cu vârf şi îndesat: viciază caracterul cel mai bun. Înveţi să pătrunzi în sufletele a tot felul de oameni. Prinzi gustul pentru acest du-te-vino. Te transpui în personajele care îţi plac. Orice punct de vedere devine uşor de înţeles. Te laşi, supus, în voia unor ţeluri străine şi le pierzi pentru multă vreme din vedere pe ale tale proprii. Romanele sunt nişte icuri, pe care un actor – scriitor le înfige în personalitatea compactă a cititorilor săi. Cu cât sunt mai bine calculate icul şi rezistenţa, cu atât mai despicată rămâne persoana după lectură. Romanele ar trebui să fie interzise, în interesul statului.” (Orbirea, Editura Univers, 1973, traducere Mihai Isbăşescu, pag. 60-61)
– Unul dintre volumele mai puţin cunoscute, Vocile din Marrakech, este o relatare atipică a călătoriei pe care a făcut-o în Maroc, în anii 60, pentru a înţelege ce s-a întâmplat cu comunitatea evreiască marocană după exodul postbelic către Franţa. Cartea este un fals jurnal de călătorie, căci nu există un fir cronologic, informații precise despre locurile pe care le străbate și nici descrieri entuziaste ale monumentelor pe care le vede. Vocile din Marrakech este, mai degrabă, un inventar al sunetelor (limbilor) pe care Canetti le aude şi al mirosurilor pe care le simte într-un spaţiu complet necunoscut.
