Duminică după-amiaza. Luna mai. Imediat după slujba de la biserică. Agitație maximă în fața blocului, pe trotuar. Vecinele cu gentuțe negre de lac și pantofi din piele ecologică, cu baretă, cumpărați de pe fâșia Gaza, dezbat ultimele știri. Pe alt plan: supa cu găluște și frunze de pătrunjel,din farfuriile ciobite, moștenite din generație în generație, a fost deja sorbită de colocatarii harnici. Friptura care a rămas în tavă, stingheră, a fost depozitată în raftul de jos al frigiderului. Salata verde s-a terminat într-o clipită. Înghețata cu frișcă își așteaptă încă pișcotul ideal. Siesta nu a figurat, de astă dată, în program.
Se aude o mișcare ciudată pe scara blocului. Mă uit prin vizor. Vecina de alături stă cu mâinile în șold, vorbește tare și gesticulează abundent. Poartă pijama cu pantaloni trei sferturi. Doi indivizi cară un pachet enorm. Pare un fotoliu sau un scaun de mari dimensiuni. La un moment dat, unuia dintre ei, îi alunecă mâna. Scapă uriașa necunoscută.Înjură și se scarpină-n cap. Celălalt țipă, și el, solidar, din toți rărunchii. De-abia atunci apuc să văd monstrul etalat în toată splendoarea lui: un somn de vreo treizeci de kilograme. Cu capul vârât într-o pungă roșie, din care se scurge sânge. Cei doi bărbați încearcă din răsputeri să-l recupereze, dar peștele alunecă până pe ultima treaptă,cu viteză. Ies pe la uși și ceilalți vecini de pe palier. Unul, mic de statură, cu barbă, îi îndeamnă să-l lege cu o sfoară groasă și să-l tragă în sus.
Administratoarea a apărut pe la opt, să strângă banii de întreținere, vreo patru milioane. Întotdeauna vine-n 29 ale lunii, la aceeași oră, pe la opt. Nici nu cred că a zis bună ziua. A intrat valvârtej în bucătărie, a trântit pe masă un teanc de bani, chitanța, ochelarii și a început: ”Ați auzit ce s-a întâmplat? Au primit un pește de la niște prieteni, vecinii dumneavoastră, la ei mă refer, și l-au scăpat pe scări. Nu reușesc să-l care-n casă. E plin de clei. Știți, mucilagiul ăla, lichidul vâscos de pe solzi, care se prinde de mâini, uff… S-a umplut scara de clei și de miros. Doamna plânge și acum, e disperată. Lasă, lasă, că tot ea varsă zeama de la varza murată de trei ori pe an, în scoica de la toaletă. Se simte până sus, pe acoperiș. Moarea nu iese, se impregnează-n pereți, ascultați-mă pe mine, femeie bătrână, e ca mucegaiul. Toamna vântură butoiul cu varză. Primăvara aruncă zeama aia împuțită. Nu vrea să fie comparată cu arăboaica, că și aia cară saci cu carne de oaie, îi târăște pe scări, și aia pune pe iarnă varză murată… Așa-i spune ăleia de la șase, arăboaica, deși ea-i din Periam, româncă. Tipa înaltă, blondă, căsătorită cu domnul acela tăcut, la costum și cravată, cu ochi negri, o cunoașteți…Au șapte copii. Știu, nu e firesc, e curată discriminare, dar nu putem să facem nimic. Întotdeauna va fi discriminare pe lumea asta. Elziria plânge și se-ntreabă dacă n-ar fi mai util să dea cu Ariel și cu substanță antipete, adusă din Germania, tocmai de la Augsburg, de fiica vitregă, de domnișoara cu proteză la piciorul drept, care vine-n vizită în fiecare vară, trei, patru săptămâni. Merge la Tușnad, la băi, face tratament acolo… Își aduce și cățelul, un pudel care nu latră. Haideți să ne uităm pe vizor. O vedeți? Ține mopul în mână sărăcuța, doamna Elziria, ține mopul și strigă, parcă, după ajutor. Biata femeie, are bărbat aviator, dar nu-l prea vezi pe-acasă!Ar fi frumos să o consolăm. Se poate întâmpla oricui. Stați întâi să terminăm cu plata…”
După vreo două minute, se uită fix la carnețelul cu foi dezlipite și întreabă cu voce pițigăiată: ”N-aveți mărunțiș? În blocul ăsta, nimeni nu-mi dă, la sfârșit de lună, mărunțiș. Toți vor să fie domni, dau bani mari. Eu nu-s bancă. Căutați peste tot, nu plec fără mărunțiș, colega!”
Deschid ușa. Administratoarea conchide cu furie: ”Ușor cu peștele pe scări, doamna Elziria! Mai aveți de curățat. Petele de sânge nu ies așa, cu una, cu două. Insistați, insistați! Și nu uitați de mărunțiș. În blocul ăsta, toți plătesc cu bani mari și se scarpină-n cap.”
Timișoara, 31 mai 2016
Genial!