Dialog exclusiv Lapunkt între DOINA JELA şi Cristian Pătrăşconiu.
Un amic mi-a arătat, relativ de curînd, cîteva poze pe care le-ai făcut publice (să fie pe undeva pe Facebook?) anul acesta – 2016! – cu locul în care era cîndva închisoarea Peninsula. E, în ceea ce ai surprins acolo şi în sine cred, aproape o ruină totală. Peninsula a fost una dintre teribilele – 12? 14? –închisori de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, din primii anii, teribili, ai comunismului românesc. Îţi spun sincer – cînd am privit acele fotografii am avut senzaţia că primesc, instant, cîteva perechi de palme. Uităm aşa de mult? Nepermis de mult? De ce?
Nu cred că uităm „nepermis de mult”. Nu cred nici că uităm mai mult ca alții. Deși s-ar putea să pară că spun asta, fiindcă am eu în mine un sâmbure de contradicție așa, de dragul dialogului și al curiozității unde ne poate duce el. (Cel puțin așa spunea tata, cu care sunt de altfel de acord, cred că aș fi fost un excelent avocat al diavolului).
Dar chiar cred că pentru a ne aminti trebuie să uităm. Altminteri, trăirea continuă în trecut nu înseamnă a-ți aminti, nu?
Uităm deci, tocmai fiindcă nu putem să uităm și atunci ne străduim s-o facem. La propriu, dărâmând, ștergând imaginile. O să-mi spui că nu noi ăștia, care vrem să nu uităm, care prețuim memoria, care ținem cu victimele, am dărâmat închisoarea Peninsula. Așa e, dar faptul că NIMENI nu s-a împotrivit semnificativ dărâmării ei, și anume în așa măsură încât să nu fie dărâmată, e o dovadă că nu au ținut prea mult nici victimele ca ea să rămână în picioare. Concomitent, s-au ridicat destule monumente care comemorează suferința, dar locurile unde s-a suferit, dovezile ei materiale se distrug fără o împotrivire semnificativă din partea cuiva. Cred că explicația este asta. Pentru rememorare este nevoie de un interval de uitare.
În ce-i privește pe cei care au dărâmat, sau au lăsat să se dărâme, sau au cumpărat, pentru a da alte destinații unor locuri de detenție, cum este cazul închisorii de la Pitești, de și mai sinistră amintire, avem de ales între a crede că este o acțiune deliberată de ștergere a urmelor trecutului, dar pentru asta ar trebui să știm, așa cum știm despre documentele distruse ale fostei Securități cine a făcut asta, sau este rodul indiferenței față de acest trecut al unor oameni care nu au a se teme că el îi încriminează în vreun fel. Eu cred că în majoritatea cazurilor despre asta e vorba. Dar ca o medie a acestor două atitudini, acceptarea ei cvasi-unanimă vorbește tot despre o nevrotică fugă înainte, anume tot despre nevoia de uitare.
Dar dacă uităm – nu nepermis de mult, ci pentru că avem nevoie să uităm, pentru a ne aminti – cum o să ne mai amintim atunci? Ruina acelor poze despre care am adus vorba în debutul dialogului „urlă” – spus aşa, într-un fel. Crezi tu că ruina şi, mai ales, ruinarea memoriei or să ne ajute să ne amintim dacă nu mai bine, atunci măcar să ne amintim ceea ce trebuie să ne amintim, ceea ce trebuie să nu uităm?
Ai dreptate. Nici eu n-am fotografiat acele ziduri fiindcă m-am bucurat că dispar, ci ca să arăt că așa se petrec lucrurile. Mai departe, dacă n-am împiedicat ruinarea lor, m-am gândit că trebuie neapărat să înțelegem ce se întâmplă și de ce. Există o indiferență față de memorie și o ostilitate față de ea. Și există un imperativ al ei, o etică a neuitării. Toate astea coexistă în România azi, la un sfert de secol după căderea comunismului și coexistă în toată lumea postcomunistă și chiar în toată lumea post totalitară. Amintește-ți ostilitatea cu care a fost primită cartea Hannei Arendth, Eichmann la Ierusalim, la aproape două decenii după victoria asupra nazismului. Din toate părțile. Iar comunismul nici măcar n-a fost învins. A căzut aproape de la sine. Când n-a mai avut ce mai distruge. Dacă a căzut.
INDIVID, COMUNITATE, MEMORIE, UITARE
Într-unul dintre primele numere ale Revistei Memoria, Revista gândirii arestate, din 1990, cred că este chiar nr. 2, pe vremea când era condusă încă de regretatul Banu Rădulescu, dl. Ion Vianu, cunoscutul psiholog și disident, exilat după ce semnase scrisoarea de susținere a lui Paul Goma, în 1977, publica un eseu intitulat „Amintirea, între resentiment și uitare”. Este un text fundamental care răspunde, cred, la întrebarea asta. Ideea este că individual nu suntem stăpâni pe amintire, nici pe uitare. Și că hipermnezia, „vuietul afectiv” creat de păstrarea permanentă în amintire a unui trecut traumatic este chinuitor și erodează energiile sufletului. Pe cât este de imperios din punct de vedere moral pentru o comunitate să nu-și uite trecutul traumatic, pe atât de firesc este pentru individ să se elibereze de acest trecut, de resentimetul răului făcut sau îndurat prin ceea ce numește Ion Vianu, forma radicală a uitării care este „iertarea”. Amintirea traumatică este generatoare de resentiment, atât în victimă cât și în călău, cât și în acea majoritate tăcută, care nu e nici victimă nici călău, dar nu vrea să-și pună întrebarea „unde am fost eu și ce-am făcut în tot acest timp”, cum mi-am dormit acest somn de moarte și în ce m-am trezit abia acum, când s-au auzit tunurile și a curs sânge pe străzi. Observă că ne-am trezit ba într-un neomarxism după ureche, ba într-un abia voalat neolegionarism, cu nuclee uneori instituționale. Important e să înțelegem, în pauzele militantismului nostru pentru memorie, de ce se întâmplă asta.
Din fericire, memoria unei comunități nu este suma memoriilor individuale, ci un foarte complicat rezultat al ecuației lor. Iar perpetuarea memoriei unei traume colective se realizează, ca să spun așa, tot prin reprezentanți. Comunitățile au un Havel, nu mai mulți, sau nu foarte mulți, o Monica Lovinescu, un Ion Ioanid, un Soljenițîn și, dacă e vorba de locurile memoriei, o Ana Blandiana, cu Memorialul de la Sighet. Sigur, toți cu echipele din jurul lor, cu emulii lor, cu școlile memoriei pe care le generează. Evangheliile nu le-au scris contemporanii lui Isus și totuși ele au fost scrise și la fel înaintea lor, cei care au cunoscut sclavia în Egipt, n-au văzut Pământul Făgăduinței. Nu știu, mărturii există, din fericire. Cei de după noi le vor folosi. Oameni mulți s-au împrăștiat în lume și-și pun de departe întrebări. Și le pun mulți tineri și de aici, de aproape. Evreii scăpați din lagărele de concentrare au făcut-o infinit mai bine decât noi. Am cunoscut-o pe Hedi Fried, care la 60-70 de ani a absolvit studii de psihologie și a creat o adevărată școală de transmitere a memoriei traumatice. În cărțile ei sunt consemnate metode, tehnici aproape de resuscitare a memoriei traumatizate și a extragerii glasului ei din acel „vuiet afectiv” de care vorbea domnul Vianu.
Ce nu trebuie să uităm? Fiecare om – în mod fatal şi în chip superb deopotrivă, aş spune! – are răspunsul său la această întrebare – ce nu trebuie să uităm? Al tău care este?
Nu trebuie să uităm că există doar două răspunsuri la întrebarea: individul sau colectivitatea? Și că deși al doilea este mai tentant, fiindcă e mai măgulitor pentru stima de sine – ce e mai nobil decât să te pui în serviciul comunității, să te sacrifici chiar pentru ea? – în vreme ce al doilea e aproape de nemărturisit, trimițând la egoism, la individualism etc. , acesta, al doilea este cel corect. Nazismul, ca și comunismul, ca și fascismul, ca toate ideologiile, sunt colectivisme. Asta este ce nu trebuie să uităm, teoretic. Iar practic, trebuie să nu uităm acele fapte, nenumărate, adunate sub numele generic de Gulag și Holocaust, care nu sunt decât tot atâtea dovezi că a doua opțiune – mă refer la „colectivitate” – este doar aparent dezirabilă și că e în realitate periculoasă. Că totalitarismul, în care individul este sacrificat în numele colectivității, al clasei, rasei, națiunii, partidului, este în ultimă instanță intrinsec criminal. Că singurul sacrificiu individual acceptabil este acela pentru care optăm singuri, de dragul „colectivului” restrâns care este familia, sau o ființă iubită, sau o cauză căreia noi singuri decidem să ne dedicăm. Nu trebuie să uităm că toate crimele comise în comunism și nazism au putut fi comise fiindcă oamenii respectivi au avut alibiul „ideii mărețe” în slujba cărora credeau că s-au pus, alibi care i-a ajutat să evite confruntarea cu propria conștiință care nu putea să le spună altceva decât: ești un criminal. Individualismul nu e o idee măreață, pe când eliberarea de „exploatatori” , sau de „ complotul iudeo-masonic” a putut părea unor comunități întregi niște idei mărețe. Au fost niște alibiuri.
RECUPERAREA MEMORIEI
Nu crezi că aceia care îşi amintesc – că vor sau că nu vor – despre trecutul recent, despre acest trecut (spun „acest” şi nu „acel” trecut – fiindcă e foarte aproape), despre cum era în adevăr comunismul sînt oarecum ca o sectă? Pun această întrebare şi fiindcă, nu de puţine ori, aceasta e şi un fel de acuză care li se aduce acestor oameni care vor să îşi amintească, care trăiesc, care practica „etica neuitării”: anume, că sînt nişte „ciudaţi”.
Acuza la care este cel mai greu de răspuns este aceea că „secta” de care vorbești practică un anticomunism post-factum. Mai toți oamenii care după 1989 și-au făcut o preocupare prioritară și sistematică din studierea vestigiilor acestui trecut recent, culegând mărturii, studiind documente de arhivă, scriind și traducând cărți de sovietologie, kremlinologie, coordonând colecții dedicate domeniului acesta au fost culpabilizați că fac aceste lucruri prea târziu și cumva inutil. Nu cred că trebuie să fim sensibili la asemenea acuzații. Am vorbit de multe ori cu Monica Lovinescu și cu Virgil Ierunca despre lucrurile acestea. Și ei m-au ajutat să înțeleg că ele sunt o capcană. Faptul că până și lor, care nu puteau fi acuzați de anticomunism post-factum li s-au adus și încă recent reproșuri de acest gen, este o dovadă că la mijloc este un amestec de proiecție și rea-credință. Acuzatorii lor (și ce onoare, și ai noștri!) percep reflectoarele puse asupra trecutului care-i în fond domeniul de activitate al istoricului, ca pe un militantism care-i agresează personal , pur și simplu. Nu te interesează ce s-a întâmplat acum 25 de ani? Perfect, nu citi, ocupă-te de fluturi și de flori sau de ce-ți place ție. De ce te-ar deranja ocupația mea? Reaua-credință este evidentă în faptul că, dacă de comunism post-factum nu-i pot acuza pe cei doi, li se neagă legitimitatea discursului anticomunist, fiindcă ei ar fi fost „parte implicată”, ar fi fost „subiectivi”, le-ar lipsi neutralitatea epistemică. Dar eu vin atunci și te întreb: dacă victimele nu sunt îndreptățite să depună mărturie, iar dacă mijloacele le permit, să analizeze trecutul, cine trebuie s-o facă? Revenind, cred că acuza aceasta că am face parte dintr-o „sectă” este menită să intimideze, să culpabilizeze, mai exact să proiecteze o vină simțită difuz ca o vină colectivă. Se spunea prin anii 90, toți am fost vinovați, toți am colaborat, așa că mai lăsați-ne. Nu, nu am colaborat toți, nu am fost toți securiști, sau turnători, sau gardieni sau torționari. Nu am comis toți crime. Fiecare răspunde de ce a făcut personal, în fața propriei conștiințe, iar în fața legii doar aceia care au comis fapte pasibile pe care legea le pedepsește. Pentru asta însă e bine să știm cine ce-a făcut, personal. Dacă de judecat trebuie să judece judecătorii, mărturia o poate depune și o poate culege oricine are o mărturie de depus și respectiv o disponibilitate sau o nevoie de a o culege. Rezumând, așa e cum zici, dar cred că trebuie să credem nesmintit în ceea ce facem și să mergem mai departe, neoprindu-ne decât atunci când nu mai credem noi înșine, nu atunci când alții nu cred. Cu atât mai mult cu cât scepticismul lor nu este mai niciodată inocent.
UNDE E PROBLEMA CU UITAREA
Sînt de acord cu nuanţele pe care le pui în acest extrem de complicat – şi de plin de consecinţe – binom „uitare – memorie”. Şi, totuşi, ca să punem un fir roşu sau ceva de genul unui reper, vin şi te întreb: unde atunci avem, pe fond şi cu adevărat, probleme cu uitarea? Unde – în spaţiul public şi pe persoană fizică?
Încet-încet, am impresia că mă duci, sau mă reduci la tema principală, dacă nu unica temă în jurul căreia se tot învârt toate activitățile mele din ultimii 25 de ani. Mi se pare și mie curios că, de exemplum, acum vreo 4-5 ani, când am fost invitată să țin o conferi nță în cadrul prestigioasei serii a Conferințelor Teatrului Național din București, mi-am intitulat textul „Memoria înșelătoare”. Probabil că răsturnarea mai mult sau mai puțin brutală sau treptată a tuturor adevărurile aflate în școală, și în tot ce-a ținut de discursul oficial până în 1989 ( și ce n-a ținut de el?) ne-a făcut extrem de sceptici cu privire la trecutul depozitat în memoria colectivă. Ce suntem noi? Cine suntem? Cât de glorios este trecutul nostru? Cât suntem de daci, sau de romani? Cât de sfânt sa fost Ștefan cel Mare și sfânt? etc. Este un motiv să fim foarte circumspecți cu ingredientele din care sub ochii noștri se fabrică viitorul trecut comunist. Spuneam acolo, în mare, că trei feluri de memorie își dispută trecutul recent, dezbinând fără leac societatea românească : memoria victimelor , memoria persecutorilor și memoria celor ce n-au fost nici victime și nici persecutori, ci au supraviețuit cum s-au priceput în acele timpuri ale violenței și crimei. Și aceste trei discursuri nu au ca miză adevărul istoric, aproape că nici măcar adevărul celui care-l rostește. Miza lui este construirea unei imagini de sine cât mai arătoase. Și că adevărul pe care într-o zi istoricul îl va stabili despre epoca aceea, va fi undeva la intersecția celor trei tipuri de memorii, concurente și în mod inegal și specific, dar toate „înșelătoare” și deformând, în funcție de voința de ajustare a stimei de sine și de unghiul de unde e privită, epoca. Comunismul a fost și cozile la alimente și produse de strictă necesitate, și închisorile și Festivalul Tineretului, și studiile gratuite, și privilegiile activiștitilor, și torționarii și oamenii care fără să-și mânjească mâinile cu sânge au trecut, grăbind pașii pe lângă cadavrele de pe marginea drumului, și Antigonele care i-au luat și i-au îngropat, ajungând, mai devreme sau mai târziu și ele în închisoare. Dar mai ales, micile și marile eroisme ale fiecăruia dintre noi și micile și marile lașități. Această unificare a celor trei memorii concurente, realizată de istorici, ar trebui desigur s-o preia instituțiile, academia, statul, parlamentul, guvernul, prin școală, muzee, forme instituționale de reconciliere și terapie colectivă, și sigur, societatea civilă. Se pot imagina și chiar au loc, cursuri și vizite la muzee, programe. Există instituții ale memoriei, ca Sighetul, care e o operă privată, susținută cu zgârcenie și fără nicio tragere de inimă de stat. Statul trebuie să facă asta, și nu facultativ, așa cum, după al doilea război mondial nemții au fost obligați să meargă încolonați la Auschwitz să vadă ce s-a făcut acolo în numele lor și cu consimțământul lor tăcut și înfricoșat. Ne-am asigura atunci că dacă o persoană izolată, ar mai avea tendința de a susține, după ce vede într-o sală amuțită, un înfricoșător film despre comunism, că în timpul comunismului s-au făcut și lucruri bune, fiindcă el a primit un apartament la bloc sau a mers în cvacanță în stațiune, își va reprima măcar imboldul știind că este indecent să vorbească astfel, după ce-a văzut ce preț au avut acele binefaceri Dar statul nostru, care este doar postcomunist, post-totalitar, post-dictatorial, nu va face asta, fiindcă în el „copiii stăpânilor noștri de ieri sunt stăpânii copiilor noștri de azi”, ca să parafrazez o vorbă faimoasă, adică depozitarii memoriei persecutorilor, în vreme ce memoria victimelor este tot mai firavă, iar societatea civilă și ea firavă, e nevoită să preia acest rol. Mereu, cea care decide rezultanta acestei concurențe inegale între memorii, este memoria de cel de-al treilea tip, majoritară, care nici măcar nu sesizează schimbarea, și care o și împiedică, tocmai nesesizând-o, prin inerție, prin vot, sau neparticipare la vot. Nu cred că e de făcut altceva decât facem, faceți: conferințe, dezbateri, discuții cu tinerii, cercuri de lectură, presiuni asupra statului, o presă activă de felul acestei publicații pe care o reprezinți în discuția asta.
Chiar: există, în oglindă cu o „etică a neuitării”, o „etică a uitării”? Cum, în ce termeni putem vorbi despre o asemenea etică – a uitării?
De dragul jocului de cuvinte putem vorbi despre orice. Dar altfel cred că, amintind iar de eseul lui Ion Vianu invocat la începutul discuției noastre, putem vorbi doar de o etică a „uitării radicale”, care este iertarea. Numai că iertarea este un proces și finalmente un act cu totul individual. La nivelul colectivităților, raportarea la un trecut violent comun nu este de conceput în aceiași termeni. Întâi întrucât crimele nepedepsite pregătesc în mod periculos societatea pentru noi și inimaginabile crime, a spus-o memorabil și convingător Soljenițîn. Apoi, cum ar putea colectivitatea ierta în numele victimelor individuale? Dialogul Michnik /Havel legat de întrebarea îngrijorată a primului „unde se termină justiția și unde începe răzbunarea?” nu mai are demult obiect. Nu a fost nici justiție și nici răzbunare la noi. S-a vorbit de asemenea multă vreme, la început, când se dezbătea enorm și aș zice în detrimentul trecerii la vreun act decisiv, această problemă: ce trebuie să facem cu trecutul traumatic pentru ca spirala violenței să fie oprită, despre modelul posibil al Comisiei de adevăr și reconciliere din Africa de Sud după venirea la conducerea statului a lui Nelson Mandela. A fost apoi extraordinarul moment, din păcate lipsit de cele mai multe dintre consecințele promise, al Raportului Tismăneanu din decembrie 2007.Acum trăim, la nivel de societate, într-o uitare cu totul non-etică, ba chiar imorală și interesată, cu care luptă, cum ai spus, membrii unei secte, mai mult sau mai puțin marginalizate. Și sigur unele victorii, eu cred că nu lipsite de semnificație, chiar dacă exploatate politic până la refuz. Sprijinirea de către stat a unor proiecte legate de conservarea și gestionarea acestui trecut traumatic, unele gesturi ale justitiei, precum condamnarea unui Vișinescu și a unui Ficior, ca un memento că nimeni nu e la adăpost și cumva că justiția chiar e oarbă.
Nu e mai comod, mai lucrativ, mai confortabil –să uiţi? Să nu vrei să ştii? Să „trăieşti clipa” – fără să vrei să ştii despre trecut (acela a fost, nu mai este, bla-bla-bla…); viitorul – încă nu este…Ţin să menţioneaz că în frazele acestei întrebări, cum şi în provocarea despre sectă, reproduc, de fapt, „locurile comune” – în sens retoric – ale, inclusiv, „hipsterimii” actuale. O hipsterime care nu vine din neant, care e, de fapt, conectată la formule de „etică a uitării” experimentate deja, în alte forme…
Cristi, întrebarea asta îmi sună ca imprecația… eternă la adresa „tinerilor din ziua de azi”. Care nu mai fac și nu mai dreg, spre deosebire de noi care, pe vremea când eram ca ei, etc…Ori de câte ori o aud, mă gândesc așa: când eu aveam 20 de ani, se întorseseră din închisoare de șase ani, foștii deținuți politici. Cu 20 de ani în urmă avusese loc colectivizarea, iar cu 25 războiul. Crezi că am profitat de prezența celor care trăiseră aceste evenimente istorice pentru a-i întreba cum a fost în tranșee, în închisoare, în anchete? Crezi că practicam vreo etică a neuitării? Nu. Stăteam cu Dostoievski, Faulkner, Boris Vian, în brațe, umblam abulici prin lume, noi între noi, și da „trăiam clipa”. Dacă ar fi fost cluburi pe atunci și dacă am fi avut bani să mergem în ele, am fi mers probabil în ele și la fel am fi trăit clipa. Ne-am fi gândit, cum am și făcut-o, la viitorul nostru nebulos și de cele mai multe ori angoasant. Despre „tineretul din ziua de azi”,cu care, de altfel, nu am absolut nicio posibilitate să intru în contact, decât atunci când cineva mă cheamă la câte o universitate să le țin o conferință și să vorbesc cu ei, iar acela nu e tot „tineretul”, sau în redacțiile unde am lucrat și știu că mergeau la cursuri, aveau și o slujbă sau două, cu care și le plăteau, alergau și să aducă de la grădi copilul unei surori mai mari, tot cu două slujbe și ea, dar nici acela nu e „tot tineretul”, nu pot să spun decât că-l admir și că-l iubesc. Noi avem obligații față de ei, nu invers. Nu i-am întrebat când i-am adus în lume. Iar lumea în care i-am adus noi le-am pregătit-o așa cum este. Etica aceasta a neuitării, noi trebuie să-i rugăm frumos să accepte să le-o predăm și s-o facem convingător, dacă vrem s-o accepte. Nu vituperând, ci respectându-i și explicându-le și spărgându-ne capul cum să-i determinăm să ne asculte. Am să-ți povestesc o scenă. Mama mea are 87 de ani. Și locuiește acum cu mine, în Colentina. Nu e chiar Ferentari, dar nici arondismentul 16 din Paris. Și într-o seară se plimbase singură prin cartier și în mijlocul aleii prin care trebuia să treacă să ajungă acasă se afla un grup de 12-14 băieți și fete de 15-17 ani. Se îmbrânceau, se hârjoneau își aruncau cuvinte cu p. și f. nesinchisindu-se nici cât negru sub unghie de prezența unei doamne atât de în vârstă. Copii de cartier, nu? Și mama a intrat în mijlocul lor și le-a zis cu vocea ei limpede și cristalină, pe care îmi pare rău că nu poți s-o auzi: „Bună seara, copii.” Cu respect, așa, cu căldură, nu ostentativ, nu ironic. Ei, și sălbăticiunile acelea s-au dat de o parte și de alta a aleii, s-au lipit de mașinile parcate , toți cu fața la ea și i-au răspuns: „Săru mâna, mamaie”. În cor. Tot așa, fără ironie, cu respect. Cred că știi ce vreau să spun cu asta. Că „dăruind vei dobândi”. Și că „etica neuitării” trebuie dăruită, nu predată.
FICŢIUNE, REALITATE, MEMORIE
Ne ajută ficţiunea să ne amintim mai uşor, mai bine, mai eficient? Ai publicat recent o foarte interesantă carte de proză – Vila Margareta…
Proza ideală este aceea care nu ne ajută la nimic. „Carte frumoasă, fără de folos? Tu nu răspunzi la nicio întrebare.”, zice Arghezi. Mi-am dorit să scriu o carte frumoasă, fără de folos. Dar dacă mă obligi să mă gândesc la întrebare, cred că dimpotrivă. Biografii lui Céline spun că după ce a scris Moarte pe credit, scriitorul nu mai știe ce este adevărat și ce era minciună în amintirile pe care le evoca în interviurile lui, atât de tare își ficționalizase copilăria. Cred că așa se întâmplă, crezi mai mult ce scrii decât ce chiar ai trăit. Trebuie un mare efort pentru a restabili tu însuți adevărul biografic, asta în cazul în care vrei. Din fericire, acea „minciună care spune adevărul”, care-ar fi literatura bună, dacă dă Domnul să-ți iasă, te consolează de pierderea acelor adevăruri imediate.
Ce ar fi spus Monica Lovinescu dacă ar fi aflat că ai publicat un roman?
Monica Lovinescu a fost primul meu mare cititor care a spus în cronicile despre cărțile mele că nu sunt scrise de un ziarist, de un istoric, ci de un romancier. Au mai spus asta și alți critici care au scris despre „romanele” mele non-fictive. Cu cea mai mare insistență a spus-o Gabriela Omăt, redactorul aproape al tuturor cărților mele, care mereu m-a îndemnat să scriu proză de ficțiune. Iar ea a spus că bine am făcut. Or, dacă VM a plăcut Gabrielei Omăt, Adrianei Bittel, Tiei Șerbănescu, Sandei Golopenția și Smarandei Vultur, cititoare pricepute,și toate oameni foarte dragi Monicăi Lovinescu, eu mă legăn în visul că i-ar și plăcut și ei. Un vis destul de dureros și trist de altfel, fiindcă realitatea aceasta este: Monica Lovinescu și Virgil Ierunca nu mai sunt și nu mai pot ști părerea lor. Dar fiindcă vorbesc de ei, mai interesant era să mă întrebi ce ar fi spus Virgil Ierunca, fiindcă, înainte de a avea semnale și de la câțiva cititori avizați, bărbați, m-am temut că am scris un roman care va interesa doar femeile, fie ele și niște femei tobă de literatură și care nu se îmbată cu apă rece. Poate că nu-i așa și nu am multe ecouri de la cititori bărbați, fiindcă ei sunt mai leneși și se iau cu altele…
Cred că e momentul să facem un fel de piruetă pentru ca acest dialog – care îmi face o enormă plăcere – să se închege şi mai bine şi pentru ca sensul lui să se vadă şi mai clar. Eşti – cum orice om este, şi neapărat în felul său (unic şi irepetabil!) – şi suma rolurilor (unele publice) jucate şi asumate. Te rog să îmi îngădui să te provoc să examinezi cîteva dintre acestea prin lentila atît de ofertantă pe care, din cînd în cînd, o propun explicit: uitare-memorie. Ai cunoscut-o bine pe Monica Lovinescu – şi cred că o asemenea întâlnire e un rarissim privilegiu! La fel, pe Virgil Ierunca. Întreb direct: ce nu poţi să uiţi din această întîlnire? Şi, complementar: ce nu trebuie să uităm despre aceşti doi oameni?
Nimic nu am vrut să uit din această întâlnire. Poate de aceea mi-am pus o lume întreagă în cap, începând, în dimineața nopții când am aflat de dispariția Monicăi Lovinescu și terminând-o în trei săptămâni, acea carte despre ultimii ei ani de viață și despre relația mea atât de specială cu ei. Cred că noi toți nu trebuie să uităm nimic din ce-i privește. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca s-au dăruit total, fără rest, până în ultima clipă a vieții lor unei iubiri aspre,exigente, deznădăjduite uneori, imperioase și greu de mulțumit pentru țara din care plecaseră, pentru poporul din care se născuseră. Nimeni, absolut nimeni, nici din exil și nici din țară nu ne-a dedicat întreaga viață și întreaga energie intelectuală, creatoare, așa cum au făcut-o ei. Lucrarea nimănui, în acești ultimi 50 de ani nu ne este mai fundamental necesară și mai utilă decât lucrarea lor. Din fericire, cărțile lor au fost editate. Printre multele lucruri extraordinare pe care le-a făcut Editura Humanitas, a făcut acest lucru extraordinar, de a edita cred că tot ce exista de editat din scrierile acestor doi oameni și eu cred că memoria și chiar înțelegerea comunismului românesc este salvată grație operei lor. Scriu amândoi superb: viu, dens, convingător, fără să le fi scăpat nici un moment important, nici un personaj important, nicio carte, nicio victorie și nicio cedare. Nu spun că n-au greșit în diagnostic, nu spun că nu s-au înșelat, dar cred că întotdeauna dând de la ei, și nu privând pe cineva de ce era al lui. Nu spun nici că eu spunând asta, nu risc să mi se caute cu lupa și să mi se pună în față o nedreptate a lor flagrantă. Dar niciodată n-am să uit eu cum le reparau/amendau, atunci când eu însămi le semnalam ceva, asemenea erori de apreciere, sau de perspectivă. Nu spun că erau perfecți. Spun pur și simplu că erau doi oameni foarte mari. Ce să nu uităm deci? Să avem în casă toate cărțile lor și din când în când să le deschidem la întâmplare, și să citim din ele.
Apoi: scrii proză. Am invocat mai sus o carte care merge, în privinţa receptării publice, pe drum foarte bun şi căreia îi doresc cu mult mai mult decît are pînă acum. Şi nu e singura ta carte de proză. Întrebare: ce nu uiţi atunci cînd scrii literatură? Ce nu trebuie uitat despre literatură?
Că literatura este despre lucruri care n-au rezolvare și că ea nu rezolvă nimic. Că literatura trebuie să farmece, să captiveze, să te țină în ghearele ei înmănușate și dacă te și pune pe gânduri mai mult timp, cu atât mai bine. Că poveștile alea, chiar dacă sunt despre tine, trebuie să se desprindă de tine. Că este „o minciună care spune adevărul”, dar o minciună. Adică adevărul îl spui, atât cât poți tu spune din el, în jurnal,în articole, în scrisori , în memorii. Acolo de dezbraci. În ficțiune te îmbraci cât mai bine, te travestești ca să nu fii recunoscut, identificat. Dacă ai putea să faci mii de personaje care nu au nicio legătură cu tine, ca Shakespeare, ar fi super. Dar nu putem. Și că un text de ficțiune trebuie să aibă viață. Dacă personajului i se crestează pielea, să nu apară câlți, ci sânge. Să fie mic, cât o gâză, dar să aibă viață. Și de altfel, să nu te înduri să-l crestezi, atât de viu să pară el. Și pentru mine mai înseamnă să construiești frumos, inventiv, chiar amuzant. Pentru mine literatura mai înseamnă și joc.
Apoi: eşti „naşa” multor cărţi. Ce nu uiţi, ce nu trebuie uitat când lucrăm cu o carte sau cu alta?
Când lucrezi într-o editură (și ai norocul să fie o editură bună), nu trebuie să uiți cât de puțin se citește în România. Și cât de mult se scrie și se publică. Aproape că se scrie mai mult decât se citește. Și-așa presă de orientare a lecturii nu prea mai există, și-așa oamenii au început să creadă că știu ei să-și aleagă cărțile. Și sigur că unii știu, dar aceia știu fiindcă au învațat cândva, de undeva, de la cineva. Iar ceilalți doar cred că știu. Și atunci editorul trebuie să nu uite că el a rămas cam singurul filtru în calea unei inundații a pieței de carte și așa săracă, cu încă o carte proastă și inutilă.. Să nu uite că e păcat de Dumnezeu să mai contribuie la distrugerea pădurilor și la păcatul de a face concurența neloială unei cărți bune, azvârlind pe tarabă, alături de ea, una idioată. Dacă norocul îi aduce pe birou un manuscris bun, să nu uite că nu el este autorul, dar că, fără să-i fie lene, fără să se teamă că-l supără și fără să se lase intimidat de prestigiul autorului, să-și ia inima-n dinți și să-i spună ce crede el că e în plus în cartea aceea care o împiedică să fie atât de bună cât poate ea să fie. Sau ce-i lipsește.
Şi: Ai făcut un „Lexicon negru”. Nu întreb ce NU e de uitat în această privinţă. Ci invers: ce este de uitat despre acei peste 1700 de anchetatori, gardieni, torţionari şi temniceri?
Cred că le poate fi uitat, fără nicio pagubă, numele. Fie el Alexandru Drăghici, sau Teohari Georgescu, sau Gheorghiu-Dej, Vișinescu ori Ficior. Dar acum eu aș vrea să mă întrebi ce am vrut să fie ținut minte din bestiarul acesta, din această „Istorie în portrete a infamiei românești” . Am vrut să reflecteze cititorii la cum s-a ajuns acolo, la „banalitatea răului” reactivat de comunism. Fiindcă este un rău latent și imediat ce condițiile sale sunt create el se poate manifesta. Se poate deduce din lexiconul acela un portret robot al uneltei, al executantului, al torționarului, al omului dornic să-și delege libertatea/responsabilitatea, să se supună, să asculte comanda. În fond să-și afle alibiul într-un ideal mai presus de persoana lui, în cazul nostru comunismul, pentru a da curs unor instincte de cruzime mai prejos de persoana lui.
Ai trăit într-o dictatură evidentă şi trăieşti într-o democraţiei (aceasta din urmă, cu dimensiuni variabile…).Ce nu e de uitat despre fiecare dintre cele două – aşa încît alegerea între ele să fie, în mod net, cea bună?
Este foarte tulburătoare persistența, după dezastrul și criminalitatea dovedită a comunismului și a nazismului, a unei extreme stângi și a unei extreme drepte și azi pe scena politică a lumii. Dar nu e inexplicabilă. Nu este inexplicabil că după 20 de ani de închisoare pentru legionarism, oameni care au comis, sau n-au comis personal crime, continuă să se declare legionari, să exalte crezurile Căpitanului și să facă emuli tineri. Și nu e inexplicabil, chiar punând între paranteze oportunismul, frustrarea, marginalizarea pe piața ideilor, resuscitarea unui curent de extremă stângă pretutindeni și ( cum altfel?) și la noi. Iar aici aș zice că exact astea sunt cele două lucruri nu trebuie uitate: la cei bătrâni, persistența în „ angajamentul greșit”, la care nu poți să renunți după ce ai ai suferit pentru el; și „falsul ideal”, furnizate de-a gata, pe care oamenii tineri îl pot prefera absenței oricărui ideal, adică „gospodăririi prozaice” a cetății, cum spunea François Furet. Este motivul pentru care, alt atașament care mi-a ridicat în cap o parte din cititori, l-am admirat pe fostul torționar Franț Țandără (iar numele lui cred că trebuie ținut minte), că s-a putut lepăda de „ideal”, de „investiția falsă”, suferind acea metanoia de care puțini true believers au avut parte printre torționari. Printre „credincioșii de rând”, nu-s chiar așa de puțini, totuși: Souvarine a fost socialist, Panait Istrati la fel, Furet de asemenea, Kolakowski și el, Soljenițîn însuși, ba chiar și foarte lucidul Jean François Revel spunea că a avut pentru o zi și-o noapte carnet de partid.
Am citit recent într-o carte care stă să apară, admirația unei femei pentru legionarii întâlniți în închisori, fiindcă aceștia „aveau, în chip evident, un ideal”. Cred că cel mai important lucru de ținut minte despre comunism și nazism este că decât un ideal greșit, în ultimă instanță criminal, mai bine niciunul. Chiar dacă este infinit mai greu de trăit fără ideal.
Nu în ultimul rînd:ce crezi tu că nu e de uitat cînd nu sîntem lîngă cărţi, cînd nu ne apărăm cu ele, lîngă ele, în spatele lor?
Cred că ce am spus mai înainte. Pentru mine munca este un antidot pentru multe rele. Dar mi-ar plăcea să spun cuiva aflat la ananghie că de goliciunea existenței fără cărți, fără frumusețe, fără literatură, muzică, etc. nu ne putem apăra decât trăindu-ne viața printre oameni pe care-i iubim și care ne iubesc,îndurându-i momentele de gol și așteptându-le pe cele mai fericite și exersându-ne capacitatea de a iubi și dacă ne este dată credința, agățându-ne cât putem de ea. Dar la urma urmei, cine ne obligă să trăim fără cărți, fără frumusețe,fără literatură, fără prietenii și apropiații noștri? Deocamdată nimic și nimeni, nu? Ce o mai veni, om vedea.
