Carte deschisă, cu mulți autori

Neobișnuită modalitatea lui John Freeman de a rescrie, în proză, în texte concentrate, o seamă de interviuri luate,pe parcursul a 13 ani, unor scriitori,55 la număr, de origini diferite, cu scriituri care merg de la formulele clasice la cele avangardiste sau postmoderne. O foarte interesantă modalitate de a-i descoperi pe unii, de a da instantaneu, frenetic, căutare pe Google, să vezi ce au (mai) scris, care le este cota de celebritate sau de anonimat, la ce edituri au apărut, cât de premiați au fost, când și cât de mult îi iubește cititorul comun, cititorul elevat, toți cititorii.

Cum să citești un romancier a apărut,în 2015, la Editura Vellant, în traducerea Ancăi Bărbulescu.Intervievatorul, John Freeman,este autor premiat și critic de carte, coordonatorul antologiilor Granta. A recenzat, în ultimii 15 ani, sute de cărți, a fost mereu prezent acolo unde s-a lansat o carte. Vorbește, astfel, competent, din interiorul fenomenului cultural.

John Freeman precizează, la sfârșitul cărții, la rubrica Mulțumiri, că aceste interviuri au apărut, inițial, într-o suită de reviste sau ziare și pe site-ul Granta.com, al revistei cu același nume, al cărei redactor-șef a fost, la moment dat, chiar el. Anca Fronescu a reușit să stea de vorbă, cu John Freeman, la Londra, într-o primăvară cu târg de carte, a reușit să-l portretizeze cu căldură și interes. Ne împărtășește acest lucru.

cum-sa-citesti-un-romancier_1_fullsize[1]

Iată ce spune Freeman, în atât de savuroasa prefață, U & eu: Ce adevăruri grele am învățat venerându-l pe John Updike: ”Singurul lucru prin care intervievatorul poate să surprindă ce face cu adevărat un romancier este să-l determine să vorbească, să povestească, să gândească cu voce tare. Interviurile de față nu sunt gândite ca portrete de viață definitive, ci mai degrabă ca scene întrezărite printr-o fereastră în mișcare. Scriitorii se află într-o continuă evoluție, publică în continuu și sunt în dialog constant, fie el direct sau indirect, unii cu alții.” (p. 15) Asistăm la o instructivă și provocatoare etalare de destine literare, care-i are, în prim plan, pe greii literaturii universale. (Doris Lessing, Haruki Murakami, Günter Grass, Salman Rushdie, Ian McEwan, Mo Yan). Unii dintre ei sunt deținători, printre altele, ai Premiului Nobel pentru Literatură (Doris Lessing,Günter Grass,  Mo Yan). Apar, de asemenea, portrete ale unor legende literare americane (Don DeLillo, Norman Mailer, Toni Morrison, Philip Roth, John Updike, David Foster Wallace, Jonathan Franzen și alții).

Inițial am crezut că e vorba de un manual pentru o lectură corectă, orientarea cititorului fiind unul dintre scopurile afișate de multe teorii(post)moderne ale receptării textelor literare. Am luat, așadar, la propriu, cum s-ar zice, tot demersul, așteptam să descopăr tehnici noi de secționare a corpului unor romane citite recent sau cu foarte mulți ani în urmă. De fapt, titlul trimite țintit la autori, la cum să-i cunoaștem, să ne apropiem de ei, e, de fapt, o subtilă invitație de acomodare cu persoanele care, la un moment dat, au devenit scriitori. Asta înainte de a ne apropia de scrierile lor. Un fel de fișe biografice puternic asezonate cu detalii redactate, însă, cu o peniță care scârțâie/ tremură, pe alocuri, pentru că vrea să surprindă toate unghiurile portretistice, toate umbrele și luminile.

Rescrierea interviurilor, nararea lor, transformarea, adesea, în veritabile, incitante povestiri despre autori, oferă o cu totul altă perspectivă asupra scriitorului vizat, lumina nu se mai fragmentează în fascicule, supunându-se punctual întrebărilor dintr-un interviu, ci cade plenar, pe toată suprafața discursului. Ies, astfel, în exergă o seamă de lucruri interesante, subtile, esențiale, folositoare chiar pentru o mai bună receptare a respectivilor romancieri, care, altfel, ar rămâne în plan secund, insuficient stimulate.

Aflăm, din ultima parte a cărții, și mi se pare extrem de util acest fapt, care sunt autorii intervievați, traduși în română, cu ce cărți, la ce edituri.Există o astfel de listă însoțitoare. Căci nu toți scriitorii intervievați au ajuns pe masa traducătorilor români. O astfel de carte poate pleda cu brio tocmai pentru acest lucru, pentru scoaterea pe piața românească a unor traduceri remarcabile din prozatori interesanți, încă netraduși la noi.

Voi încerca, așadar, să-i extrag, în rândurile ce urmează, doar pe cei care nu au fost încă publicați la noi (din cei 55 incluși în volum, doar 44 apar în librăriile românești, până-n prezent) sau pe cei care, din varii motive, n-au atras suficient atenția criticii, având certitudinea că pe ceilalți, nu puțini, unii celebri, deveniți, în timp, legende vii, i-ați citit deja sau vi s-a povestit despre aventura lor pe tărâmul literaturii.

1.Vikram Chandra. Scriitor indian, născut în 1961, la New Delhi. Nominalizat, în 2007, cu romanul SacredGames (Jocuri sacre),la premiul Booker, carte pentru care s-a documentat enorm. ”A cunoscut indivizi care-și câștigă viața ca ucigași plătiți, alții care pur și simplu extorchează și torturează. A fost plimbat cu mașina în cerc și dus în fugă la ascunzători secrete.” (p. 133), ne avertizează Freeman.

2.Edmund White. Un scriitor newyorkez prolific. ”Biograf al lui Proust, Genet și Rimbaud, eseist și antologist, White a sporit vizibilitatea literaturii homosexuale în întreaga lume și a făcut posibilă apariția unei categorii de ficțiune post-gay.”Aflăm că, spre exemplu, colecția de nuvele cu fir comun, Skinned Alive (Jupuit de viu), apărută în 1995, ”se numără printre cele mai bune cărți de proză scurtă din ultimul sfert de secol.” (p. 86)

3.Edmundo Paz Soldán. Romancier și nuvelist bolivian, stabilit, din 1988, în America. Predă la Universitatea Cornell și scrie în spaniolă. ”Tehnologia a jucat întotdeauna un rol important în ficțiunile lui Paz Soldán. Acum un deceniu, s-a implicat în mișcarea literară McOndo, botezată după orașul fictiv în care se desfășoară romanele lui Gabriel García Márquez.” (p. 244)

4.Ayu Utami. Romancieră indoneziană. Interviul a fost luat, în 2006, pe când autoarea avea 37 de ani. A lansat, în țara natală, stilul chick-lit sau sastra wangi (literatură parfumată), practicat și de scriitoarele Djenar Maesa Ayu, de Dewi Lestari sau de chinezoaica Wei Hui. Ne lămurește John Freeman: ”Prin personajele ei, Utami prezintă o perspectivă caleidoscopică asupra vieții indoneziene din ziua de azi, de la greutățile lucrătorilor migratori de pe lângă sondele petroliere la tensiunile dintre cretini și musulmani și prezența senzualității și a sexualității în viețile cetățenilor obișnuiți.” (p. 255-256)

5.Edwidge Danticat. Scriitoare de origine haitiană. Trăiește, din 1981, la Miami. A primit, în 2004, premiul The Story Prize, pentru romanul The Dew Breaker (Spărgătorul de rouă). În 2013, îi apare romanul Claire of the Sea Light (Claire din lumina mării), compus dintr-o suită de povești interconectate. Personajul în jurul căruia se țese romanul este o fetiță dintr-un sat haitian situat pe malul mării. ”Cele mai bune cărți ale ei au o structură fragmentară, dar creează un întreg cu efect zdrobitor.” (p. 274)

6.Geoff Dyer.Scriitor britanic, exersat în mai multe genuri și specii (non)literare (eseuri, romane, studii despre autori, o carte despre jazz, un jurnal de călătorie despre memorie și Primul Război Mondial, o carte despre cum nu a scris o carte despre D.H. Lawrence, comentarii despre fotografie etc.), pentru care a primit numeroase premii. Mi-a plăcut ideea invocată de intervievator: ”Ori de câte ori simte că a căzut în capcana rutinei, Geoff Dyer își face bagajele și pleacă la aeroport. Așa se face că cel mai cool romancier și critic englez ajuns la vârsta de mijloc a făcut de mai multe ori înconjurul globului și a locuit într-o mulțime de locuri, de la New York și New Orleans la Roma și Paris, scriind despre călătoriile lui în cărți de non-ficțiune puternic ficționalizată sau de ficțiune puternic autobiografică.” (p. 279)

7.A.S. Byatt. Scriitoare britanică. Romancieră, nuvelistă, critic literar. După moartea băiatului ei, în 1972, devine profesor la University College din Londra. Atinge succesul cu romanul Possession: A Romance (Posesiune: O poveste de dragoste), publicat în 1990. ”Susține cu generozitate scriitorii tineri și reprezintă una dintre puținele legături vitale dintre mediul academic și publicul larg în Marea Britanie, continuând mișcarea de reînviere a narațiunii demarată de Angela Carter și Salman Rushdie.” (p. 283)

8.Marilynne Robinson. S-a născut în 1943, în statul Idaho. Ca o curiozitate: se scurg 24 de ani între primul său roman și al doilea, Galaad (2004), pentru care a primit premiul Pulitzer.În 2012, publică o carte de eseuri: When I was a Child I Read Books (În copilărie citeam cărți), în care-l provoacă pe cititor în cursa unor teme despre religie și democrație. ”De peste douăzeci și cinci de ani predă la Iowa Writers’Workshop. Lista foștilor ei cursanți e o adevărată panoplie de tineri scriitori: de la Nathan Englander la Paul Harding sau Chinelo Okparanta.” (p. 240)

9.James Wood. Profesor la Universitatea Harvard. Trăiește în Cambridge, Massachuusetts. Are doi copii, Livia și Lucian, cu scriitoarea canadiano-americană Claire Messud. Pentru o bună bucată de vreme (peste 30 de ani), este principalul critic literar de la The Guardian. Orientat vădit spre estetică, cu spirit de mare polemist, a criticat acid textele lui Don DeLillo, Toni Morrison și Philip Roth. Din 2007, lucrează pentru The New Yorker. A scos, în 2008, o foarte interesantă carte, structurată în 123 de scurte secțiuni, How Fiction Works (Cum funcționează ficțiunea), izvorâtă din raporturile cu studenții săi, unde explică mecanismele de funcționare ale romanului și care ar fi rațiunea pentru care un roman poate să placă sau nu. ”Wood spune că, prin stilul indirect liber, prin care el înțelege, în esență, narațiunea la persoana a treia care urmărește doar un personaj anume, romanul ne-a învățat mai multe decât orice altă formă de artă.” (p. 206)

10.William T. Vollmann. Născut la Los Angeles. Reporter documentarist și romancier american prolific. A luptat împotriva invaziei rusești, în 1982, în Afganistan, alături de mujahedini, fapt relatat, ulterior, peste zece ani, în cartea autobiografică An Afghanistan Picture Show (Spectacol din Afganistan). Primește premiul National Book Award cu romanul Europe Central (2005). A scris, de asemenea, trei cărți despre prostituate. ”Bărbatul aclamat de unii ca cea mai vitală și mai rezistentă verigă dintre literatură și jurnalismul nonconformist trăiește într-o casă albă și mare, cu coloane decorative, ascunsă într-un cartier liniștit din Sacramento, California.

Așa cum stă pe canapea, bând whisky și povestind cum l-au scos lectura și scrisul de reportaje dintr-o tinerețe confortabilă în cel mai însorit stat al Americii, William T. Vollmann pare în același timp direct și jenat – chiar și când îmi dă să văd un glonț artizanal.” – consemnează empatic Freeman. (p. 191)

11.Mark Z. Danielewski. Scriitor american greu încadrabil într-o paradigmă. Fiul regizorului polonez avangardist Tad Z. Danielewski, supraviețuitor al unui lagăr de concentrare. Debutează, în 2000, cu romanul eclatant House of Leaves (Casa de frunze), o carte nonconformistă, sofisticată, inteligentă, despre psihicul uman, scrisă timp de 10 ani, construită pe mai multe niveluri, atentă la limbaj și uzând de note de subsol (verticale, orizontale, de la coadă la cap, cu șase corpuri de literă), de anexe voluminoase, care includ poezii și colaje foto. Ca o curiozitate: cuvântul house este scris, în toată cartea, cu albastru, iar textul este grafiat, uneori, în forma literelor SOS. Apare simultan online și în format fizic.

”La masă, autorul vibrează de entuziasm, vorbind fără oprire despre Derrida, despre posibilitățile software-ului de design Quark și despre forma complexă a cărții lui, deschizând la întâmplare un șpalt ca să ilustreze ce spune despre o scenă. E remarcabil, și nu doar din cauza părului vopsit albastru: Danielewski lasă impresia unui om convins până în adâncul sufletului, a unui vizionar. Ceea ce aduce în atenția publicului nu pare o galerie de ciudățenii, ci ceva  total adevărat, un act literar de infinită seriozitate.” (p. 67)

Cine știe, poate la ora la care scriu aceste rânduri, acești autori, aflați pe o listă de așteptare, se află deja pe genunchii vreunui traducător împătimit, în vizorul vreunui editor român, atent la evoluția literaturii de peste hotare.

Mie, din toate evocărilelui John Freeman, mi-au plăcut și altele, referitoare la alți autori, pe care-i voi citi neapărat. Mă gândesc, spre exemplu, la croatul Aleksandar Hemon și la pakistanezul Mohsin Hamid.Aștept, cu nerăbdare, să fie traduși!

Aleksandar Hemon.Născut la Sarajevo. Trăiește, din 1992, la Chicago. Romanul Proiectul lui Lazarus (2008) ajunge în finala National Book Award. Scrie despre oameni captivi între două lumi. ”E un scriitor concentrat pe propoziții, care își numără pauzele așa cum își numără un poet silabele.” (p. 111)

Mohsin Hamid. S-a născut în Pakistan, în 1971. I-a avut profesori, la Universitatea Princeton, pe Toni Morrison și Joyce Carol Oates. Cel de-al doilea roman al său, Fundamentalist fără voie, a fost selectat pentru premiul Man Booker. Publică, în 2013, al treilea roman, Get Filthy Rich in Rising Asia (Cum să ajungi putred de bogat în Asia în dezvoltare).

 

Lectură plăcută și vouă!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *