Răul, de orice natură ar fi acesta, nu se mai observă ci se discerne eventual.
În contextul acestui punct de vedere definesc răul ca fiind acea stare, situaţie, abordare, conduită ce contravine esenţei şi bunei orânduieli aferente unei instituţii, stări, situaţii. Pentru a fi echipolenţi cu domeniul juridic definim răul ca fiind un abuz de drept, adică un drept exercitat dincolo de limitele sale subiective şi obiective stabilite de legiuitor.
Problema nu este definirea răului, de orice natură ar fi acesta, întrucât existenţa instituţiilor (juridice sau non-juridice) este suficient de consistentă încât să se poată discerne esenţa, buna cuviinţă şi buna orânduială, de stările ce atentează la cele dintâi; dificil este de descoperit cum se insinuează răul în cadrul respectivelor instituţii, ce atitudine afectează natura instituţiei, ce conduită determină evoluţia şi ce abordare constituie o manifestare contrară scopurilor natural asimilate de respectiva instituţie. De aici dezbaterea despre insinuare sau impunere a răului.
Provocarea contemporană atât pentru cel care face legea (a se citi conduita standard) cât şi pentru cel care aplică legea constă în a deosebi momentul când se forţează esenţa respectivei instituţii, când se perverteşte respectiva instituţie, când se nesocoteşte bunul simţ aferent respectivei stări sau situaţii. Apreciez că în momentul de faţă societatea în care trăim este supusă unui astfel de risc, acela de a abandona bunul simţ specific anumitor instituţii, transformându-le în cu totul şi cu totul altceva, total străine de natura acestora. Nici evoluţiile dar nici revoluţiile nu schimbă sau nu ar trebui să schimbe naturi; revoluţiile atât juridice cât şi sociale ce şi-au propus să schimbe natura unor stări sau instituţii au reuşit eventual doar pe termen scurt.
Cât priveşte forma în care răul îşi face prezenţa, apreciem că mai degrabă acesta se insinuează decât se impune. Există în literatură 3 dialoguri ce analizează raportul dintre tipic şi atipic, natural şi artificial, dintre impunere şi insinuare, în accepţiunea noastră. Cartea lui Iov ce cuprinde dialogul dintre Iov şi prietenii săi, Doctor Faust al lui Thomas Mann ce relevă dialogul dintre Adrian şi diavol respectiv Marele Inchizitor al lui Dostoievski cu dialogul dintre Isus şi Marele Inchizitor.
În toate cele 3 situaţii dialogul este forma prin care răul încearcă să îşi facă prezenţa, nu să se impună ci să convingă, adică să se insinueze în măduva stărilor şi instituţiilor; răul nu-şi doreşte să se impună altfel decât prin argumente şi dialog, prin ascultare şi combatere, adică printr-o formă extrem de persuasivă de comunicare. Nu dă cu biciul ci cu vorba. Dialogul este arma principală prin care răul îşi manifestă prezenţa. Convingerea nu se realizează însă întrucât argumentele folosite de ipostaza răului contravin bunului simţ, normalului din respectiva relaţie. O discuţie se poate face în ceea ce-l priveşte pe Thomas Mann însă aceasta depăşeşte cadrul prezentului material.
După ce am încercat să definim răul ca fiind un atentat la bunul simţ, şi întrucât am concluzionat că răul se insinuează şi nu se impune, fiind extrem de răbdător şi de consecvent, ar trebui să mai ţinem seama de o distincţie impusă de rostul şi scopul democraţiei în lumea în care trăim.
Recunosc că mă preocupă de ceva vreme semnificaţia democraţiei, criteriile acesteia, sentimentul că ceva s-a schimbat în procesul de funcţionare al democraţiei, în definirea statului, dar fără ca un răspuns anume să se contureze în mod coerent, consistent şi congruent.
Julien Benda şi a lui carte „Trădarea cărturarilor” realizează o distincţie care întoarsă invers poate contribui într-o oarecare măsură la desluşirea celor de mai sus. Astfel, Benda distinge între umanism şi umanitarism, având drept criteriu ideea de abstract vs. concret; Umanismul priveşte omul în general în timp ce Umanistarismul are în vedere omul concret, în individualitatea sa intelectuală şi biologică. O astfel de segregare este întâlnită şi la Thomas Mann, de altfel.
Şi Statul dar şi democraţia au luat naştere în jurul omului, în sens umanitarist, ajungând încet, încet să se centreze pe societate, adică pe om în sens abstract şi automat pe umanism. Gardul despărţitor al celor două atitudini este dat de starea actuală a democraţiei ce nu permite o comunicare reală între umanism şi umanitarism, care să permită democraţiei atât protecţia celor mulţi dar şi a celor puţini. Nu este vorba despre blamarea dialogului ca formă de insinuare a răului în lume, sau a democraţiei ca fiind prea preocupată de societate şi mai puţin de indivizi, ci despre nevoia de echilibrare a celor două stări aparent contradictorii: societatea vs. individ.
Atât democraţia cât şi societatea dar şi indivizii, sub formă de concepte, au atins nivelul de maturitate ce ar trebui să le permită convieţuirea şi nu izolarea fiecăruia cum apreciază mai bine.
Henry Kissinger, in Ordinea Mondială, identifică „Pacea Westfalică” drept criteriul, instrumentul ce poate permite salvgardarea statului, în condiţiile în care ordinea mondială are nevoie de un reper statal în faţa sau în comparaţie cu celelalte criterii ideologice sau religioase. Orientul Mijlociu suferă ca urmare a dizolvării entităţilor statale, iar locul acestora a fost luat de minorităţi respectiv majorităţi ce funcţionează după mecanisme religioase sau/şi ideologice.
Justificarea statului nu trebuie să se rezume doar la raţiuni de politică externă, de securitate naţională sau de ordine internaţională ci trebuie să devină compatibil şi cu natura umană, privită în mod individual şi concret.
Acesta este locul în care răul se insinuează şi nu se impune în mod transparent, prin faptul că justifică existenţa statului dincolo de om, deasupra omului, nu pentru om ci pentru concepte mult prea abstracte acestuia.
