Ora exactă

La Paz, Bolivia, 1 noiembrie 2014, o zi cu soare. Dar cât să fie ceasurile? Nu de alta, dar cel din turnul Parlamentului merge invers, de la dreapta la stânga. Întrebați fiind de ce au schimbat sensul acelor de ceasornic, susținătorii acestui proiect unic în lume au declarat că vor să sugereze privitorului identitatea aparte a popoarelor din Sud. Poate reușesc să sugereze asta, dar cu siguranță nu reușesc să arate ora exactă. Astfel încât orologiul metafizic din La Paz pare să aibă mai multe în comun cu ceasurile moi ale lui Dali decât cu celebrul Big Ben, simbolic, e drept, dar și perfect funcțional. De altfel, printre nenumăratele pariuri improbabile vehiculate de-a lungul timpului, cel mai gogonat a fost considerat cel care propunea ca ceasul care împodobește clădirea Camerei Comunelor de la Londra să nu mai bată celebrele Westminster Quarters.

Ceasul din La Paz nu este, deocamdată, pe lista celor mai celebre ceasuri din lume, așa cum este Big Ben. Ar putea însă urca în curând în clasamentul ciudățeniilor, eclipsând unul din simbolurile New Yorkului, ceasul din Grand Central Station, ceasul elvețian Zytglogge de la Berna sau turnul cu ceas Spasskaya din Piața Roșie. Aceste din urmă ceasuri au toate un lucru modest în comun: ele merg, și chiar bine. Putem să tragem niște învățăminte de aici. De exemplu, că Big Ben și-a câștigat celebritatea datorită lungimii brațelor sale, datorită sticlei de vitraliu de pe cadran, sau arhitecturii turnului, dar, mai ales, grație faptului că, întotdeauna, chiar și în timpul bombardamentelor Blitz-ului german, nu a rămas în urmă nicio secundă. Sau că, pentru bolivieni, identitatea sudică – orice va fi fiind aceea – primează față de ore, minute și secunde. Ce să însemne, acolo în „Sud”, timpul, dacă altă marcă identitară decât un ceas invers nu s-a mai găsit? Ajungând la această întrebare retorică, purcedem metodic (și foarte previzibil) la a observa cât arată ceasul în clima temperat-continentală a Paralelei 45.

Prima imagine care îmi vine în minte aici este o scenă din Titanic Vals (varianta cinematografică din 1965, cu Birlic în rolul lui Spirache Necșulescu) în case se inaugurează, cu mult fast electoral, în grădina de vară locală, un ceas performant, prevăzut și cu termometru și barometru. În plin sezon estival, se pornește, în toiul ceremoniei, o furtună de vară, năprasnică. Publicul se împrăștie rapid sub stropii mari de ploaie, într-un adecvat acompaniament de tunete și fulgere, în timp ce camera de luat vederi rămâne fixată pe barometrul cel performant, care arată, nesmintit, timpul favorabil.

Dacă orice căutare pe Google ne lămurește care sunt cele mai celebre ceasuri din lume (toate – sau aproape toate – funcționale, măcar în limite rezonabile), care ar fi cele mai celebre ceasuri din România? Ceasurile din turnurile de la Cisnădie (cel mai vechi), Bistrița (cel mai înalt), Brașov și Sibiu (cele mai pozate), Sighișoara (cele mai elaborate) etc. Aceste ceasuri sunt transilvănene, adică săsești, adică nemțești. De aceea sunt, aici, atât de multe și în alte zone subcarpatice atât de puține. Ele mergeau la un moment dat, ceea ce nu mai este cazul acum. Dacă bolivienii simt cu toți porii identitatea sudică privind la un ceas care merge invers, românii au un feeling la fel de intens admirând un orologiu care stă pe loc, încremenit într-un veșnic trei și un sfert (după o umilă și, probabil, foarte neprofesionistă analiză cantitativă întreprinsă de mine însămi, am ajuns la concluzia că majoritatea ceasurilor stau după-amiaza, ca și cum ar dori să întărească frumosul proverb despre domnul cât de mic care, pe la orele la fel de mici post-meridian, ar prefera siesta oricărei alte activități mai susținute). Încurajată și inspirată de elanul reparator local, am scris și eu o dată la Primăria Timișoara să întreb dacă și-a propus cineva să repare măcar unul din cele câteva ceasuri stradale din urbea de pe Bega – în afară de ceasul cu flori chiar de la Bega, care, ne-au explicat în repetate rânduri cei de la Horticultura, poate fi menținut veșnic verde, ca bradul din O Tannenbaum, dar nu și făcut să umble. Am fost foarte măgulită să primesc un răspuns – fie el și evaziv – la sesizarea mea. Aștept în continuare să se și dea vreun curs sesizării, luând o pauză de fiecare dată când, la ore matinale și de vârf, ceasurile din centrul Timișoarei mă asigură că ziua s-a încheiat deja de mult.

Toate acestea au de-a face cu importanța pe care o acordăm punctualității în spațiul (și timpul) circumscris de orologiile stradale. Dacă tot vorbeam despre Big Ben la început, să remarcăm faptul că, în orașul lui, fiecare stâlp de la colț de stradă, toate instituțiile, cele mai multe prăvălii (nemaivorbind de stațiile de metrou și autobuz) au un ceas care merge bine, pentru ca trecătorii să se asigure în orice clipă că sunt punctuali. Nu ne miră că englezii pot să ofere două expresii, la fel de succinte, pentru punctualitate: in time, adică „în timp util”, și on time, adică „la fix”. La noi, cu excepția zonelor în care existau ceasurile din turnul primăriei sau bisericii, ca acelea celebre și frumoase enumerate mai sus, de fabricație și, mai ales, de concepție, nemțească, ceasul se măsura (și poate foarte bine să se măsoare în continuare) după soare: orele douăsprezece și, pentru că tot Caragiale știa mai bine decât alții, trecute fix. Punctualitatea la români este, deci, un import occidental, care, ca și calcurile lingvistice, uneori ni se potrivește ca nuca în perete. Cum ar veni, este ca și cum am spune predictibil, în loc de previzibil – ceea ce mă enervează foarte tare, în ciuda filiației anglofone, atât a termenului, cât și a mea personală.

Există și categoria „sunt nepunctual, dar mă tratez”, adică se ivesc numeroase cărți, cursuri și conferințe despre remediile acestei boli, mai dureroasă și incomodă în secolul vitezei decât oricând altcândva. Trecutele fix se vede cu ochiul liber în ceasul care cinstește cea mai veche bere „din România”, plasat multă vreme în mijlocul intersecției Michelangelo din Timișoara. Ceasul nu mai mergea de multă vreme atunci când a fost scos de buldozere – un comentariu ironic pe marginea pasajului din aceeași girație, care trebuia să fie deja gata de anul trecut, dar nu va fi probabil gata nici anul viitor. Țevi, cabluri și noroaie, în locul șoselei subterane, sunt asezonate cu panseluțe și gazon rulat la metru, ecologice, e drept, dar prea puțin folositoare traficului infernal care (ca să revenim la ceasuri) te întârzie cu vreo jumătate de oră de la orice îți vei fi propus să faci.

Unul din filmele de succes de anul trecut era unul numit, profetic, In Time. Acolo se făcea că, într-un viitor îndepărtat, banul va fi înlocuit de timp (un fel de traducere mot à mot a zicalei time is money). Oamenii se nășteau cu un timp tatuat pe braț, venirea pe lume coincizând cu pornirea cronometrului; dacă erau săraci, oamenii viitorului trăiau puțin, dacă erau bogați, trăiau veșnic tineri și ferice. Amărăștenii dormeau puțin și se mențineau în formă alergând tot timpul, pentru că nu-și permiteau luxul de a merge la pas. Un asemenea scenariu ar fi probabil cea mai bună cură pentru punctualitatea popoarelor „sudice”, cu ceasurile lor inversate sau stătătoare cu tot.

Un comentariu

  1. Aceasta metoda consta din legarea de greutati la varful a doua franghii, iar pe ele le aliniau cu steaua de nord, fixand astfel o linie perpendiculara de N-S Surse: https://oraexacta.info/
    http://time.is/

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *