”Pe Strada Dudelor sunt doar salcâmi. Bețivul stă la începutul străzii. În capătul ei zace Lilli. Acum și cizmarul. Bătrânul cizmar era uscat și mic de statură, dar avea mâinile mari și unghiile proeminente și colorate maroniu de pielărie, frumoase ca zece semințe de bostan coapte. Când veneam în atelier, el își trecea mâna peste cap ca și cum ar mai fi avut păr acolo. Chelia îi transpira în muzica populară care se auzea încet dinspre casetofon și sclipea ca o bilă de sticlă din grădinile cu flori din fața caselor. Puteai să crezi că se sparge dacă te lovești de ea.
–Ei, pantofii sunt iarăși bine dansați, glumea el.
Nu știu dacă glumea. Știu doar că puțin înainte de a ajunge la atelier, unde m-am trezit în față cu noul cizmar, dansasem într-adevăr pentru prima dată pe un cântec în care moartea vine ca partea dată drept cadou vieții.” (p. 111-112)
Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi, acesta e titlul romanului scris de Herta Müller, apărut în 2014, la Humanitas,în traducerea Corinei Bernic. Se pare că, după catastrofa cibernetică, la care v-am făcut părtași, cu câteva zile în urmă, mă caut în cărți cu titluri care să mi se potrivească, să-i cadă bine, cum ar veni, stării mele interioare alterate, golului imens. Un titlu ca o miniterapie instinctuală, nu una trecută prin cabinete de psihologie, o terapie venită la pachet cu o carte sau cu o ieșire din magma fierbinte a neputinței și a cohortei de întrebări inutile, adresate, mai mult decât ar fi permis, unei divinități mute. Stau cu cartea asta atârnată de gât, până trece, dacă va trece, neputința. Mă ajută. Mă anesteziază. Îmi ambalează neuronii ca pe niște pachețele de primăvară, suple și apetisante, gata de a fi azvârlite la cuptor. Dacă ați citit cărțile Hertei Müller, știți la ce mă refer. Există și-n acest roman o glisare permanentă printre amintiri, o infiltrare a cuvântului în irealitatea covârșitoare, imediată, o frângere a lui, mai apoi, într-o tăcere acaparantă.
Am descoperit și-n alte cazuri, la alți autori, un ritm al frazei care construiește, la vedere și-n culise, o stilistică unică, în stare a plasa cuvântul în tipuri de literatură, în paradigme scriitoricești novatoare. E amprentarea textului, de la un capăt la celălalt, de la prima la ultima pagină, cu tonuri și intonații, cu accente, vibrații și sonorități neîncadrabile, niște străfulgerări, curate aritmii, în structura intimă a textului. E un schelet pe care se prind, cu formule neerodate, organe, carnații felurite, scurtcircuitări sintactice și, nu de puține ori, lexicale.
În acest roman, ne aflăm într-un tramvai. Cu Herta Müller, lângă scriitoare, foarte aproape, deși nicăieri nu apare această remarcăși, prin urmare, nu știm dacă și ea ne vede. La cârma acestui vehicul, un vatman cu timp, care, sporadic, coboară ca să urce la loc, își dezmorțește picioarele sau își cumpără de mâncare, vorbește cu călătorii, se crede superior. Personaje venite din lumi diferite se întâlnesc în tramvaiul cu parfum comunist. O bătrână care și-a pierdut ochelarii caută o piață. Un copil linge cu spor geamul sub privirile admirative ale tatălui.
Banalul e trecut prin filtrul unei arhiamintiri. Interogatoriul, rămas cumva în arrière-plan, chiar dacă e scos la suprafață de foarte multe ori în roman, pecetluiește starea de rău existențial, de, aproape, greață. Scos cu forța, obsesiv, neîndurător, mecanic, din subconștient. Umbra ofițerului Albu, inconsistența lui generică, scabrosul sărutîmbăloșat, strângerea de mână, creionul ros, același, pe birou sunt indicii clare ale obsesivei întoarceri în zona aluvionară a trecutului. Albu și precizarea orei, zece fix, spintecă romanul, devin vâsle grele, turnate, parcă,-n plumb. Frica exacerbată. Frica transferată și la alte persoane, ca-ntr-un negoț păgubos, cu aceeași, am zice, glugă conspirativă, trasă peste ochi, frica dedusă din conversații, din forfota nimicului acromatic, din iubirea restrânsă la pereții înguști ai unui bloc-turn comunist, înclinat ca turnul din Pisa. Efectul nucii înainte de interogatoriu. Nuca spartă cu o piatră, adusă din munți, martoră a drumețiilor și a relației instabile cu fostul soț. Superstițiile. Bluza verde care crește, îmbrăcată, de fiecare dată, înainte de întâlnirea devastatoare cu Securitatea.
Cizmarul baricadat în atelierul său și cuiburile de șobolan. Cizmarul care moare. O altă întoarcere la detalii minuscule, reținute pregnant de o memorie care filtrează și merge mai departe. Într-un alt perimetru, raza amintirii cade pe fabrica de confecții, pe hainele de lux, trimise la export, cele fără defect. Se descoperă bilețele în căptușeala lor. Adresate unor italieni. Nelu, colegul de serviciu, se dovedește a fi un turnător de ultimă speță. Fuga peste hotare ar fi soluția, încercarea disperată de a sparge tiparul.
Rachiul curge prin venele personajelor masculine, își croiește fante, interstiții, prin chiar substanța textului. Mirosul pregnant de rachiu răvășește registre, suspendă șirul narației, atacă suburban logica, în bisturiu recent ascuțit, a clipei. Paul, actualul soț, posesor al unei motociclete Java, căruia i se fură demențial, sistematic, haine la locul de muncă, riscă să ajungă la închisoare. Cade-n patima alcoolului. Relația de cuplu, sesizarea unghiurilor, asperităților, conjuncțiilor și disjuncțiilor în buna ei funcționare, toate aceste aspecte mișcă sentimentul de iubire dintr-o lojă într-alta, șubrezește așezarea în colțurile calzi ale tradiției.
Figura lui Lilli, ca un fir director, târât prin lumea cărții, afecțiunea pe care i-o poartă autoarea, o Lilli care preferă ofițerii bătrâni, mult mai în vârstă, o Lilli cu sfaturi la purtător, o Lilli care e ucisă la graniță, în timp ce-ncerca să fugă-n Occident. Voci suprapuse și, iarăși, ieșirea din ritm, de pe scenă, oprirea într-o gară pustie și amalgamarea sensurilor. Scârțâie duios la răstimpuri fraza, ca-n poemele futuriste, construite după tehnica colajului, dragi autoarei. Artizanale popasuri. Desfrâu la liziera textului, acolo unde cuvintele își permit să sară capra. Și ele, am spune, tot un fel de terapie, îndelunga contemplare a trecutului, poate. Alungarea lui, particulă după particulă. Adunarea lui, în căușul inimii. Celulă cu celulă. Apropo de capră, există, în romanul Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi, o apetență pentru comparații inedite, pentru ștergerea locului comun și instituirea unei dimensiuni textuale poetice, din care e foarte greu de ieșit, la final.Efecte multiple, cele mai însemnate mi se par a fi întoarcerile de ritm, răzgândirile. Haltele poetice. Efectul pe care l-aș numi, cu vorbele autoarei, ”fluieratul în câmpul cu păstăi”. Eliberarea de constrângeri.
Dansul, prilej de întoarcere în timp,străbate confesiv și fulminant pagini întregi de carte, aproape că simți palpitația din pieptul personajelor, aproape că le auzi gâfâind. Neamuri dansând frenetic, pe la petreceri. Ce se-ntâmplă-n pași de dans, ce s-ar putea întâmpla după dans. Stări provocate de o carte. La sfârșit, autoarea scapă voit recipientul cu trăiri din mână și totul se dispersează. Apare efectul brouillard. Ca-ntr-o zi cu perdea de ceață, când nu-ți mai vine să te ridici din pat, când toate o iau razna. Cărți care nu se uită, cărți care alunecă spre neantul stânjenitor al cititului, ziua, noaptea, în palmă, deasupra de rânduri, dincolo de ele. Herta Müller posedă acea forță de învăluire a cititorului, când prietenoasă, când sarcastică, cu lamă de bisturiu. Amar sarcastică. Prietenos de amară. Întâmplarea a făcut să recitesc romanul recent, într-o zi cu ploaie. 2 iunie 2016, cu ploaie.
